Îndumnezeirea maidanului. Pastoraţia Bisericii în spatele blocului…

7:28 pm Fragmente, Pr. Constantin Necula                                                     

Îndumnezeirea maidanului. Pastoratia Bisericii în spatele blocului… – Pr. Lect. Univ. Dr. Constantin Necula / Romeo Petrasciuc, Ed. Agnos, Sibiu, 2006

Seara întâi

Prea Cucernice Parinte, de ce… „Îndumnezeirea maidanului“?

Sa spunem ca noi ne-am gândit la doua titluri pentru cartea aceasta de semi-interviuri, care s-ar vrea mai mult niste marturisiri: pe de o parte Îndumnezeirea maidanului, iar ca subtitlu Pastoratia Bisericii în spatele blocului sau blocurilor. Sunt doua imagini care mi-au ramas în memorie, zic eu, provocându-ma de fiecare data sa ies în întâmpinarea tinerilor si, mai cu seama, aducându-mi aminte, tânar fiind, cam ce-as fi vrut sa faca pentru mine Biserica la vremea în care, locuind într-un bloc de muncitori într-un cartier de muncitori din Brasov, cea mai apropiata biserica era la vreo treizeci de minute de mers pe jos, poate chiar mai bine.

Într-un timp, pe când ma pregateam pentru admiterea la facultate, pe maidanul din fata blocului meu, ceva mai încolo, a început sa se construiasca o biserica. Era locul în care de obicei se faceau, stiu eu, jocurile de iarna sau oraselul copiilor din cartier, cu masinute electrice, cu tot felul de lucruri. Fiind foarte aproape de un restaurant însa – La Micsunica, îi ziceam noi –, se întâmplau tot felul de lucruri necurate, sa le zicem asa, sa nu folosesc un cuvânt mai dur. Si-mi aduc aminte ca pentru prima data acolo am vazut oameni beti, acolo am auzit primele înjuraturi, acolo am vazut cum se fluiera fetele si ce pot face niste oameni la betie. Era un loc rau famat.

În timp, parintele, chiar stresându-i un pic pe cei din jur, de prin blocurile dimprejur (care – culmea! – n-au reactionat la clopotul iadului, care era betia, si au reactionat la clopotul Bisericii), o data cu constructia bisericii a redat sfintenia dintru început a pamântului, readucând, daca vrei, fâsia aceea de pamânt „de dincolo de sosea“, cum îi spuneam noi, la starea de „pamânt al lui Dumnezeu“. A reasezat-o unei legi, dupa o lege dumnezeiasca, a reîntors-o în parametrii nostalgiei paradisiace.

Oamenii s-au schimbat, si ma uit acum, când biserica este gata, cu un camin de batrâni în spate, cu foarte multa pastoratie facuta de parintele si de cei doi fii (este vorba de familia Comsulea, o familie preoteasca, zic eu, de exceptie în Brasov), cum oamenii au început sa vada lucrurile altfel. Si o data cu Biserica s-a creat si un soi de curent civilizator în blocurile de acolo si acum, cinstit vorbind, ma gândesc ca cei de la etajul patru sunt vecini în parte cu sfintii care sunt pictati pe dinafara bisericii. Deja lucrurile se schimba. Aceasta din punct de vedere al cladirii.

Atunci am vazut prima data un maidan îndumnezeindu-se.

A doua oara, cred ca acum un an, în toamna, de Înaltarea Sfintei Cruci, eram într-un cartier din Sibiu si, pe un teren, altfel prafuit si plin de mizerie pe de laturi, se slujea Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie într-un „chiosc“, între blocuri. Si atunci mi-am adus aminte de imaginea aceasta a copilariei, a adolescentei mele mature deja, în care i-am vazut pe oameni transfigurati în mijlocul gunoaielor acelora, în mijlocul nenorocitei stari din spatele blocurilor.

Spun lucrul acesta pentru ca sa nu uit eu, ca preot, de fiecare data, ca aceasta a fost una dintre marile provocari pe care mi le-a adus întotdeauna memoria mea afectiva legata de orasul în care m-am nascut, de oamenii din bloc, de vecinii mei, de prietenii mei de acolo, si anume: cum as putea sa fiu preotul unei generatii care n-a crescut nici în traditiile populare ale satului, nu s-a bucurat nici de caldura colindelor întotdeauna, în vreme ce parintii nostri – ai mei personal nu, dar parintii prietenilor mei în mare parte – se întorceau din fabrica mirosind a span încins, a vaselina, raniti de propaganda de partid careia eu însumi i-am cazut într-un fel sau altul victima, desi sa spunem ca am facut-o din libera constiinta la vremea liceului…

Cum sa spun, cartierul te provoaca altfel si putem spune ca-L provoaca si pe Hristos altfel. Cred ca inclusiv Mântuitorul are pentru cartierele noastre muncitoresti sau pentru oamenii de acolo un alt fel de misiune.

N-am vazut maidan îndumnezeit la sat, pentru ca satele n-au maidan. Satele au pajisti, au locuri la marginea satului, rau famate, câte unele. Mi-aduc aminte de un loc, de exemplu, din Schei – care este tot un sat ceva mai mare în Brasov –, îi zicea Podul dracului, pe sub care curgea (nume predestinat parca locului) Spurcata. E râul care strabate într-un fel Brasovul, si tin minte ca oamenii nu se duceau acolo, ci undeva pe o pajiste, în apropiere, unde privegheaza pâna astazi troita Sfintei Treimi, ridicata de Nicolae Stingheoaie, cu Sfântul Nicolae tronând peste cruce ca un Arhiereu ce se afla. Or locul acela de sus, de pe culmea Tâmpei, plin de suavitate si de renastere spirituala de fiecare data, reprezinta pentru mine personal rasturnarea maidanului, adica forma cea mai frumoasa de îndumnezeire a unui loc: locul în care salasluiesc Sfintii.

De ce pastoratia Bisericii în spatele blocului?

Ne-am tot obisnuit ca preotul sa fie socotit ca unul care întotdeauna intra pe usa din fata. Uneori, ca preot, ai dorinta sa ti se acorde onoruri omenesti, firesti pâna la un punct, pentru functia sociala pe care o ai, ca si pentru functia reala în raport cu Biserica din care faci parte. Dar am uitat sa coborâm în reverenda si printre baietii care asculta la casti muzica de tot felul, am uitat sa ne mai strecuram printre copiii care bat mingea în spatele blocului ridicând praful, am uitat sa mai împartim bomboane câte unii dintre noi, am uitat sa mai strângem mâna batrânilor care musca dintr-o pâine muceda. Si nu la modul acela în care am reusit sa strecuram o moneda de 5000 de lei – vorba aceea: aproape nimic – în mâna cuiva si sa ne simtim linistiti, eliberati de acum de misiune. Ci la modul în care acestia ne-o cer s-o facem, pentru ca eu cred pâna în ziua de astazi – si cred ca voi crede asa pâna la sfârsitul veacului – ca preotul este valoros nu prin banii pe care îi împrastie, ci prin binecuvântarile pe care le poate darui, prin starea de har pe care o poate transmite prin coerenta actiunilor sale sociale. Or fata preotului, care este fata lui Hristos, trebuie sa se arate în spatele blocurilor, la acea cultura, sau daca vrei subcultura, under-ground-ul din spatele blocului, la acei care din când în când cad prada dealer-ilor de droguri, catre cei care desfac sticlele de bautura sa-si aghezmuiasca nemotivatia si lipsa de lucru si, nu în ultimul rând, catre cei care se prostitueaza, din foarte multe puncte de vedere, chiar trupeste, acolo, în boschetii din spatele blocului.

Ca sa fiu bine înteles: mi-am petrecut copilaria, ca tânar brasovean, într-un grup de prieteni dintre care jumatate nici astazi nu si-au revenit din nebunia dintâi a tineretii. Mi-aduc aminte si acum de prietenii mei care înjurau, care beau, care, într-un fel sau altul, comiteau pacate pe care daca le-as numi dupa structura catolica, le-as zice venale, dar care, din punctul meu de vedere, pâna astazi ei ramân prietenii mei si de aceea, cu atât mai mult, nu pot sa-mi fie indiferenti. Pe multi dintre ei i-am cautat în puscarie când au fost acolo, pe altii am încercat sa-i ajut cât mi-a stat în putinta macar cu rugaciunea (si acum am un pomelnic la mine cu prietenii copilariei mele, pentru care ma rog cu cea mai adânca piosenie si cu cea mai mare dragoste). Faptul ca au cazut ei în pacate e pentru mine un semnal de alarma. Si eu fi putut fi oricând acolo unde sunt ei daca n-ar fi fost alaturi de mine morala parintilor, o scoala exceptionala de crestere în familie, în scoala, în societate, ca atare, daca n-ar fi fost lânga mine prietenii cei mai de pret care-mi sunt sora mea, prietenii adevarati care m-au urmarit în viata si care pâna astazi mi-au ramas foarte apropiati.

Cum se manifesta Dumnezeu în acest spatiu, sau cum Îl poate descoperi un tânar, un copil, aici, pe Dumnezeu?

Acum, spatiul în sine… – si te referi acum la acelasi maidan care îsi cheama îndumnezeirea – nu cred ca necesita mijloace pastorale speciale, ci doar specifice. Adica trebuie sa întelegem ca nu se mai poate ca Biserica sa pastoreasca parohiile sau cartierele din viteza vreunei masini ultrasofisticate si ultramoderne doar pentru ca parintele între timp a reusit sa câstige ceva bani mai multi decât ceilalti. Nu poate sa ramâna doar la simpla prezenta de Boboteaza, de Înaltarea Sfintei Cruci sau la Nasterea Mântuitorului, cu prilejuri, asadar, în care preotul patrunde asa, punctual, din când în când, printre credinciosi.

Mi-aduc aminte si acum modificarea de atitudine a preotului din cartierul meu când a început sa fie cu Biserica mai aproape de blocuri. Ne întâlneam cu el, dadeam mâna deja cu parintele… Era o persoana care putea face parte oricând din cercul de prieteni si te-ai fi putut duce la el oricând pentru un sfat sau o bucurie. Cred ca astfel de apropiere între preot si credinciosi este fundamentala în astfel de zone.

Al doilea lucru pe care cred ca ar trebui sa-l întareasca preotul în misiunea lui în aceste zone de cartier, de bloc daca vrei, pentru îndumnezeirea maidanului, este acest contact direct cu cei pe care el din start îi socoteste ca fiind niste oameni aflati pe buza prapastiei. Eu întind mâna oricui pe strada si ma bucur ca de fiecare data, chiar daca sunt luat peste picior – ca sa nu folosesc cuvântul celalalt, luat la misto –, am aceasta bucurie de a-i vedea pe oameni privindu-ma în ochi si zâmbind. Sigur ca pare nebunie. Sigur ca simti uneori ca nu poti sa le duci pe toate, dar esti obligat sa încerci, si daca tu nu reusesti, trebuie sa creezi în jurul tau un grup de sprijin care sa lucreze în favoarea vestirii lui Hristos în astfel de zone. Ma refer acum la capacitatea oricarui preot de oras de a strânge în jurul lui macar vreo sase-sapte-zece tineri care, de la un moment dat, sa poata face misiune. Nu în locul lui – pentru ca nimeni nu-l poate înlocui pe preot –, dar cot la cot cu el, prelungirea mâinii lui, pentru ca nici el nu le poate face pe toate si, împrastiat în prea multe, nu le poate face bine.

Sigur ca sunt celelalte prilejuri, de exemplu înmormântarile, sfestaniile, maslurile, spovedaniile particulare pe care el le face pe diferite scari, la diferite nivele ale blocului… Toate acestea, punctual, ating parohia. De exemplu, eu pâna astazi am în minte cum prima întâlnire cu Dumnezeu nu s-a facut nici în frumusetea Bisericii, nici în turla plina de clopote si de toaca a bisericii Sfântul Nicolae din Schei, care pâna acum îmi ramâne un fel de catedrala sufleteasca, ci s-a facut la o înmormântare la noi în cartier, în fata unui sicriu care m-a impresionat profund, dinaintea unui preot care a stiut atunci sa rosteasca cuvânt de învatatura cu putere multa, într-atât încât unui pusti de sase-sapte ani a reusit sa-i modifice o parte din structura de a gândi. Prima mea amintire despre Biserica este aceasta întâlnire: oamenii toti plânsi, darâmati – pe nenea acela îl calcase trenul si noi toti stiam asta – si parintele, în niste vesminte care în ochii mei pareau supranaturale si depaseau cu totul ce citisem despre voievozi, despre celelalte toate, ei bine, voievodul acela de la capul mortului ne spunea ca moartea nu exista si ca ea poate fi biruita. Or pentru noi, pentru toti copiii de la bloc de atunci a fost asa un soc, încât doua-trei zile n-am vorbit decât despre frumusetea barbatului aceluia care i-a facut pe toti ceilalti sa se racoreasca. Eram între blocuri, nu eram nici la sat, unde sa ne explice cineva altfel nuantele acestea de nemurire, nu ne aflam nici înaintea unei întâmplari oarecare… Nenea Ioan, pe care pâna astazi îl tin minte, ne dadea covrigi la toti si juca ping-pong cu noi din când în când. Adica fusese unul pe care l-am atins, care ne-a atins, care ne-a vorbit de câteva ori. Acum el nu mai era, dar în locul lui era îngerul acesta pazitor care, culmea, a îmbatrânit laolalta cu noi, parintele care este paroh si acum peste parohia unde locuiesc. Noi ceilalti ne-am maturizat, iar el, usor-usor, se adauga cerului mai mult decât pamântului, dar lucrul nu pare sa ne îngrijoreze pe nici unul dintre noi. Nici macar pe el.

Cât de importanti sunt parintii, învatatorii sau profesorii în descoperirea credintei?

Eu cred în continuare în cei sapte ani de-acasa. Cred în continuare în forta pe care o au parintii. Ma refer acum la parintii sanatosi moral si sufleteste, pentru ca, din nenorocire, generatiile actuale ne-au dovedit ca, din parinti care au uitat moralitatea se nasc niste copii degenerati, care degenereaza familiile. Însa nu vorbim despre astfel de accidente în morala româneasca. În general parintii au capacitatea de a-i pune pe copii pe calea cea luminoasa, nu zic cea buna, ca sa nu pic într-un cliseu. E o cale luminoasa pe care ei pot s-o arate. Eu sunt foarte impresionat de exemplu când la biserica nu-mi vine un copil sau nu-mi vine mama cu tata, ci-mi vine familia, adica toata structura, uneori chiar însotiti de bunici. Si, mai cu seama, sunt foarte impresionat când parintii si-aduc copiii la împartasit, pentru ca, din momentul respectiv, ei tinându-i în brate pe copiii lor, promit ca ei însisi se vor spovedi si se vor împartasi, un fel de promisiune prin copiii lor, care eu sper sa se împlineasca întotdeauna. Si am tendinta uneori de a da împartasanie si copilului si celui care-l poarta, pentru ca e o simbioza acolo, nu numai de chipuri sau de gesturi – ca deja copiii gestualizeaza ca parintii lor –, ci este o simbioza de bucurie, care eu cred ca poate merge pâna departe.

Cred în continuare ca familia poate – sau parintii, în primul rând tata si apoi mama – sa-si creasca copiii în Hristos fara nici un fel de exces. Experienta mea la capitolul acesta este una pozitiva, pentru ca, fara a-mi vorbi toata ziua de Scriptura, de Biblie, de percepte morale de Sfinti Parinti sau de Sfintii filocalici sau altele de genul acesta, parintii mei au reusit, prin cultura lor de oameni cinstiti si prin bunul simt – pentru ca eu cred în continuare ca bunul simt este un dar al Duhului Sfânt –, deci prin acest dar al bunului simt i-am simtit extrem de dumnezeiesti, adica extrem de aproape de Dumnezeu. Noptile de Craciun în care colindam, zilele din Saptamâna Patimilor, când tata urca în Schei împreuna cu mine sa bata toaca, sa cântam Prohodul, imaginea mamei framântând la cozonaci, toate aceste lucruri nu te lasa indiferent, daca este ca Dumnezeu sa nu te lase indiferent.

Sigur ca într-o societate în care copilul este postat în fata televizorului, un fel de dadaca electronica, în care începi sa-i umpli cugetul si buzunarele cu tot felul de farafastâcuri din acestea moderniste, în care îl înveti mai bine germana si engleza – sa dea bine Uniunii Europene –, decât sa-l înveti corect limba româna, în astfel de situatii fara îndoiala ca s-a pierdut foarte mult din influenta pozitiva a familiei asupra copilului. Ceea ce constat în schimb oarecum bucuros este ca pustii de astazi îi învata pe parinti si pe bunici credinta. Ca nu se asaza la masa înainte de a spune rugaciunile, ca stiu sa se închine, ca nu mai cred în povestea cu popa care taie limba, ca parintele nu-i un bau-bau de cartier si nici macar unul de zi cu zi cu care sa-l mai sperii… Adica au capatat un fel de vecinatate cu preotul exceptionala, care-l face pe preot sa se simta bine. Eu ma simt extrem de bine în grupurile de copii.

Aceasta în ceea ce priveste relatia copil – parinte…

Sigur ca pe al doilea plan este învatatoarea, mai ales în clasele I-IV. Eu am ramas cu nostalgia învatatoarei mele… Uite, terminând bine scoala, de câtiva ani buni, ramân cu nostalgia celor doua învatatoare pe care le-am avut, una exceptionala la matematica, în clasele I-II, si cealalta, care ne-a predat exceptional la gramatica, limba româna si istorie. Asa mi l-au vestit ele pe Dumnezeu, învatându-ma corect ca 1+1 fac 2 si ca nu-i prilej de tocmeala acolo. Adica faptul ca trebuie sa fii fidel hotarârilor matematicii universale. Iar pe de alta parte, cea de-a doua, doamna Onea, a transformat gramatica, româna ca limba si literatura si istoria în a doua mea natura. Tin minte ca atât de cuprins eram de a scrie compuneri sau de a citi romane istorice, încât uneori uitam pe ce lume traiesc. Sigur, e specific vârstei. Dar acum, când îi vezi cu Peter Pan, si înconjurati de tot felul de alte elemente de natura si sorginte totalmente straina spiritului românesc al copilului, lucrurile nu-ti mai dau asa încredere sau nu te mai lasa asa optimist cum erau copiii generatiei noastre. Si de aceea cred ca si obosesc foarte usor copiii nostri, pentru ca nu reusim sa transferam catre ei adevaratele valori care sa-i tina-n viata. Or, din acest punct de vedere, învatatoarea ramâne unul dintre cei mai importanti piloni de crestere a copilului. Sau, daca vrei, un stâlp al adevarului vestirii lui Hristos, pentru ca, asa cum pomeneste Sfântul Apostol Pavel, nu toti sunt Apostoli, nu toti învatatori, dar unii dintre aceia care-si iau în serios rolul acesta, dincolo de faptul ca-i învata pe copii scris-cititul sau lucrurile fundamentale de cunoastere a mediului sau, stiu eu, altele de genul acesta, îi învata pe copii în primul rând cum sa se poarte dinaintea lui Dumnezeu. Pentru ca orice gest pe care îl faci cu bun simt – si iarasi revin la spusa ca bunul simt este un dar al Duhului Sfânt –, deci orice lucru pe care îl faci cu bun simt si îl înveti de la învatatoare te apropie de Dumnezeu.

Am mai facut o experienta anul trecut cu colegii fiului meu de clasa I si cu învatatoarea lor si cu o alta doamna învatatoare. Am slujit Liturghia cu baietii în altar si cu fetele dinaintea catapetesmei, dar foarte aproape de Sfânta Masa. M-a impresionat profund nu numai ca au rostit parti întregi din Liturghie (pe care le stiau foarte bine), ci faptul ca erau foarte-foarte apropiati de spatiul liturgic. În întunericul Altarului, daca vrei, în întunericul de lumina al Altarului, ei erau siguri ca li se cuvine sa se întâlneasca cu Dumnezeu. Si, oricum ai întoarce-o, împartasirea a 80 de copii de Sfântul Nicolae este unul din cele mai frumoase daruri pe care Dumnezeu ti le poate da ca preot.

De aceea cred mai departe în capacitatea învatatorilor de a face din copii oameni candidati la îndumnezeire.

Pe de alta parte, ma mai gândesc la un lucru: ma gândesc la umilinta pe care o sufera oamenii acestia care sunt învatatorii copiilor nostri. Nu ma refer acum, stricto senso, numai la salariile lor – unele de multe ori de mizerie –, ci si la faptul ca ei preiau într-un fel sau altul incapacitatea noastra ca parinti de a ne creste copiii. Noi suntem plini de aere, de dorinta de a face cariere, plini ochi de serviciile noastre, iar ei si-au facut o cariera din a ne ajuta sa facem cariere. Pâna si-acolo învatatorii se dovedesc a fi oamenii lui Dumnezeu, pentru ca elibereaza parintii, oferindu-le sansa de a produce pentru copiii lor si pentru supravietuirea lor chiar fizica, chiar materiala, pâine si hrana cealalta. Or, dintr-odata, învatatoarea devine foarte importanta, asadar, pentru cresterea copilului.

Nu mai spun de profesori, pentru ca ei sunt, daca vrei, partea crescuta mai departe din ceea ce învatatoarea a reusit sa faca. Pâna astazi mintea mea si sufletul meu sunt extrem de marcate de prezenta unor profesori de exceptie în viata mea. Mi-ar fi si greu sa enumar toti cei pe care i-am avut în scoala generala si-n liceu – am terminat un liceu de chimie-fizica –, care au fost realmente admirabili. Am învatat româna, matematica, istorie si celelalte toate la un nivel care ma bucura pâna astazi si-mi ofera sansa acestei vestiri maleabile, foarte bine racordate la mediul în care ma strecor ca preot sau sunt chemat ca preot, pentru ca au reusit sa creeze în noi capacitatea de a comunica adevarurile pe care le primim. Nu m-am îndoit de ei niciodata si cu atât mai putin nu ma îndoiesc de ei acum. Unii dintre ei – cel putin fosta diriginta din scoala generala, Dumnezeu s-o odihneasca, sau cea din liceu –, trecuti la Domnul, îmi ramân ca niste icoane vii si am momente când, scriind pe câte-o carte câte-o dedicatie, îmi vine sa le-o trimit cumva. Nu stiu daca Dumnezeu ar vrea sa faca o posta de pe pamânt la cer. Sigur ca rugaciunea este o astfel de posta si Liturghia mai mult decât o astfel de posta, si de aceea le transmit, în felul acesta, întotdeauna respectul meu, si sper ca munca lor sa nu fi fost fara folos inclusiv în viata mea.

În acelasi timp însa putem vorbi, în aceeasi masura, si de o demisie în act a profesoratului de vocatie.

Eu cred în continuare în profesorul de vocatie. Nu cred în profesorii parveniti, nu cred în studentii parveniti, darmite în profesorii parveniti, adica cei care au speculat pe seama acestei explozii de infantilism ministerial în învatamânt, care au transformat universitatile într-un fel de pasune ideologica pentru tot felul de aveniti si neaveniti. E drept ca s-au strecurat printre cei care si-au platit bine studiile si oameni capabili, care pot influenta pozitiv destinele României, dar în mare parte am transformat învatamântul universitar într-un soi de contrapondere la somajul nebunesc în care am alunecat si la aceasta destructurare sociala pe care o provoaca spatiul acesta de trecere de la comunism la post-comunism sau de la comunism la… nici nu stim unde ne mai îndreptam sau spre ce ne mai îndreptam. Or, în spatiul acesta de dezorientare, profesorii ramân puncte de reper.

Ma uit ca, din nenorocire, scolile noastre nu mai pot face fata la violentele copiilor, nu mai pot face fata perversiunilor la care copiii au început sa aduca informatia pe care profesorul o da catre ei. Multi dintre ei vin montati din familie cu false libertati, care de cele mai multe ori frizeaza nebunia si dracescul. Or, inclusiv acolo e nevoie de ceva mai multa munca, pentru ca uneori coridorul scolii face parte din maidan, este limita lui cea mai înalta. Dar el este exact border-line-ul, frontiera între firesc si nefiresc în cultura si manifestarea copiilor.

Zilele trecute arata la televizor o profesoara, o diriginta care a avut ideea de a-i duce pe copii într-o puscarie, mai ales pe cei care faceau probleme mari în scoala. Si pustiul, dresat de tanti aceea cu microfonul, a început sa-i minta, sa spuna: Noi n-o sa facem asta niciodata, c-o sa-ncercam sa fim cuminti, ca aicea-i greu, ca e rau, ca nu stiu ce!... Zâmbetul perfid al celor care erau deja arestati, ca si zâmbetul deja smecher al copiilor care intrasera acolo, m-au facut sa ma-ndoiesc amarnic de afirmatiile astea.

Poate fi o solutie aceasta învecinare a copilului delincvent sau cu tendinte spre delincventa cu mediul puscariei, dar în aceeasi vreme cred ca mult mai de folos ar fi daca preotii s-ar implica un pic mai atent în misiunea lor sau daca profesorii de religie ar trece dincolo de programele scolare pe care le au de desfasurat si dincolo de manuale, unele dintre ele sterpe si neavenite total vestirii lui Hristos catre copii. Copiii n-au nevoie la ora actuala de directori de constiinte sau subingineri de suflete, ci au nevoie reala de prieteni adevarati care sa-i ajute sa treaca dincolo absolut de orice limita a neîndumnezeirii maidanului.

Ce ne facem însa când tocmai acesti factori trebuiesc ei însisi îndumnezeiti prin credinta, sau sa descopere ei întâi credinta? Si ma refer aici la parinti, educatori, profesori si chiar profesori de religie?

Sigur ca situatia este alarmanta câteodata si te doare sufletul sa constati ca absolventi de teologie se comporta mai rau si mai natâng decât oricare dintre ceilalti oameni care sunt pusi sa-i educe pe copii. Eu cred ca în primul rând ar trebui facuta si gândita si structurata si lucrata o strategie nationala de – hai sa-i spunem –, atac pastoral pozitiv asupra scolilor si spatiilor de genul scolii. Pentru ca ceea ce ne lipseste noua la ora actuala ca Biserica este o actiune pastorala segmentata, punctuala. Noi vorbim foarte bine la general, reusim sa fim chiar practici, chiar sa acoperim ceea ce vorbim. Dar nu cream de exemplu pârghiile necesare pentru ca, în raport cu scoala, în raport cu familia, sa putem lucra în mod direct.

Uite, ma gândesc de pilda ce important ar fi ca în jurul parintelui sa se constituie, în parohie, un comitet catehetic! Din directori de scoli, din profesorii de scoli din zona, dintr-o serie de, stiu eu, politist, medici, psihologi pe care tu stii ca-i ai în cartier si i-ai putea invita într-o duminica la o cafea, sa spunem, în care sa le spui: „Mai oameni buni, uite de ce v-am strâns: vreau sa discutam, sa vedem ce am putea face, cum ar putea arata o revista parohiala de cartier, cum ar putea sa arate, stiu eu, un campionat de cartier pentru tineri –, în care Biserica sa ofere, de exemplu, Cupa Adevarului sau Cupa fara fault-uri sau altceva de genul asta –, într-atât încât sa dam si-o conotatie morala manifestarii fizice a copiilor de pe teren?

Eu cred în continuare ca preotul are obligatia de a articula bine toate componentele parohiei sale si sa nu uite niciodata ca nu este, nu doar ca nu este obligat, dar nu le poate face singur pe toate. Cred în continuare în capacitatea sau în necesitatea realizarii unei misiuni la modul în care parintele sa fie invitat în scoala de consiliul profesoral la consiliile profesorale; nu cu drept de veto, nu cu drept de a da lectii profesorilor – cum uneori natâng credem ca trebuie sa dam tot timpul lectii ca preoti ortodocsi –, ci la modul de a asculta pasurile profesorilor, de a întelege ce se întâmpla în scoala si de a încerca în predica urmatoare sa iesi în întâmpinarea acestor probleme. Dau un exemplu: presupunem ca vineri este consiliu profesoral, duminica, în predica, parintele poate afirma foarte cert în fata parintilor care sunt, totusi, în biserica, sau vecinilor copiilor respectivi: Iata, am fost în consiliul profesoral si am constatat acolo ca în cartierul nostru, la scoala cutare sunt problemele acestea, la scoala cutare sunt probleme mari din punctul asta de vedere, va rog sa atrageti atentia copiilor, sprijiniti-i sa se educe, haideti sa facem un fond de burse pentru copiii amarâti… Adica se pot realiza o multime de lucruri.

Cred ca înca suntem la începutul bunelor intentii, desi semnale din teren sunt suficiente si cred ca se poate face mult din punctul asta de vedere.

Cred în continuare în centrele de meditatii gratuite de pe lânga scoli, de pe lânga biserici, cred în continuare în bibliotecile pastorale pentru copii, cred în continuare, stiu eu, în cursurile gratuite pe calculator pe care Biserica sa le poata oferi în spatii excelent puse la punct, inclusiv pe proiecte care, de cele mai multe ori, aduc bani corecti pentru educabilitatea oamenilor. Cum sper ca în curând sa avem pe lânga fiecare parohie oameni implicati în asistenta sociala, la modul real, nu doar pentru ca au o diploma de absolvire si nici platiti doar la modul „subnutrit“, cum încercam s-o facem acum, luând un licentiat de teologie si platindu-l cu suma sub nivelul unui absolvent de zece clase. Adica un pic de respect reciproc în viata de pastoratie poate duce la dezvoltarea unei pastoratii corecte.

Nu stiu de ce, dar am, asa, funesta senzatie ca Biserica nu se face simtita în primul rând prin oamenii ei, în spatiul acesta al „maidanului“, poate dintr-un complex al Ortodoxiei sau al „ortodoxismului“ unora dintre formatorii de opinie religioasa. Adica, vreau sa spun ca daca, tânarul, copilul de care facem vorbire nu se îndreapta spre Biserica, nici Biserica nu prea se cazneste sa coboare în spatiul lor.

Mai concret: de câte ori Biserica e prezenta în ceea ce spuneati la început, în actiunile concrete ale tinerilor, în placerile în care se complac ei si în pacatele în care cad?

Acuma, trebuie sa fim foarte realisti. Nicaieri în lume Biserica nu reprezinta o solutie cu aruncatorul de grenade pe umar. Nu te poti duce cu mitraliera în parohii si sa începi sa mitraliezi pe toti cei care merg la discoteca, sau sa faci chestii de genul asta. Lumea cam asta viseaza: Hai, domnule, violenteaza-ma, ca sa-mi dau seama ca esti o Biserica pasnica.

Nu, e vorba de o metoda de seducere, la modul în care o face muzica buna (sau ne-buna), sau stiu eu, alte asemenea tentatii cotidiene.

Este foarte greu, pentru ca în fata unei astfel de concurente cum este muzica sau cum este fumatul sau cum este bautul sau cum este curvitul ieftin, Biserica nu poate face concurenta. Biserica nu face concurenta pacatelor. Biserica face concurenta doar Bisericii, adica Trupul tainic al lui Hristos doar lui Hristos Îi poate face concurenta pozitiva. Or, dintr-odata noi ne aflam, ca preoti, ca lucratori în favoarea tinerilor, în câmpul acesta misionar-pastoral, înaintea unei mari dileme: pâna unde pot interveni cu cuvântul meu, cu gestul meu, cu pornirea mea? Eu am avut nebunia aceasta pe care pâna astazi o simt ca o onoare, de a merge într-o noapte de Înviere într-o discoteca din Turceni, în judetul Gorj, si de a le spune oamenilor de acolo: Hristos a înviat! Iar tinerii sa raspunda toti, foarte bucurosi: Adevarat a înviat! Si eu sa-i întreb apoi: Si-atunci ce cautati aici, daca Hristos a înviat?! Dar astea sunt lucruri pe care le poti face, punctual, o data, de doua ori, în viata, pentru ca altfel risti sa pici în penibil. N-ai voie sa caricaturizezi pastoratia doar de dragul de a raspunde la cererea clientului sau beneficiarului pastoral care este tânarul – si am pus ghilimelele de rigoare si la client si la beneficiar. Adica Biserica presupune si un pic de efort din partea oamenilor. Eu nu sunt pastor neoprotestant sa cred ca pot spala cu lacrimile predicii mele si cu cuvintele mele învârtite bine constiintele oamenilor. Eu cred ca constiinta omului se spala în primul rând printr-o vointa de constiinta, de cuplare la adevarurile lui Dumnezeu. Or, asta presupune foarte mult.

Ma întrebau la un moment dat niste tineri de ce construieste biserica cladirile asa de înalte? Si-am zis: Doar-doar veti vedea cladirile. Atrage în multe feluri atentia Biserica. Din nenorocire atrage atentia si prin lucrurile mai putin pozitive, stiu eu, renumite pacate puse în seama unora sau altora dintre slujitori… Dar astea sunt cazuri proverbiale, intrate în uzul limbii si-al culturii, fara ca astazi sa mai aiba neaparat un fundament.

În schimb, eu cred în capacitatea generatiei mele de preoti, si ma refer acum la cei în jur de 30-35-40 de ani sa spunem – sigur si ceilalti mai sunt printre ei –, în capacitatea acestei generatii de a lua-o de la capat, exact asa cum o cere misterul pastoral al fiecaruia dintre noi. Fiindca deja la tinerii de astazi se cere un alt soi de pastoratie, un alt mod, o alta cultura, un alt profil pastoral-misionar. Or, eu cred ca, fiind aproape de ei, Dumnezeu ne va si lumina. Pâna la urma, totusi, solutia nu-i numai la Biserica ca institutie, este si la Dumnezeu, Care este Cel Care tine aceasta Institutie si poate sa-i faca pe copii sa-L descopere oricând.

Eu stiu ca, de exemplu, poti sa vorbesti sase ore si sa nu te-asculte nimeni si ajunge o singura perluta scapata undeva pe coridoarele scolii si deja copilul sa intre în actiune si ceva din el sa declanseze, sa se declanseze din interiorul lui o alarma, o alarma spre Dumnezeu, o chemare spre Dumnezeu.

Cât de „vandabila“ mai este, parinte, Ortodoxia la oras?

Hm, sper sa nu fie vandabila nicaieri, adica sa nu se vânda totusi.

Ea este posibila la oras, pentru ca Ortodoxia este posibila oriunde. Tocmai aicea sta si frumusetea ei, sobornicitatea ei deschisa, daca vrei.

Anii trecuti ma îndoiam, de exemplu, ca poti fi isihast la bloc. Ma îndoiesc si astazi ca termenul de isihie, ancorat de orice fel de asociatie de tineri sau de mai putin tineri ortodocsi da bine din punct de vedere al emanciparii limbii, dar nu da deloc bine din punct de vedere al continutului teologic al structurii ca atare.

Cred ca este posibila la oras pentru ca Dumnezeu este posibil de cunoscut oriunde si oricând. Pâna astazi îi vad pe tineri foarte preocupati si intrând în librariile din oras (am vazut o gramada de studenti de la alte facultati, altele decât Teologia), cautându-L si bucurându-se de aflarea lui Dumnezeu. Nu-i lucru putin acesta. În alte rânduri, am vazut tineri care, cu tot desfrâul lor si cu toata împrastierea lor morala, reuseau sa treaca peste bariera pacatului, sa-L afle pe Dumnezeu si sa iasa de acolo vii.

Discursul Bisericii nu trebuie sa fie de un moralism îngust. Si când spun asta nu spun ca neaparat trebuie sa sprijinim un liberalism al discursului teologic, ci trebuie sa fim foarte atenti, pentru ca în multe feluri si în multe chipuri trebuie sa graim catre oamenii acestia, care în multe feluri si în multe chipuri se adreseaza ei însisi Bisericii, provoaca ei Biserica, pâna la urma. Motivarea pe care o gasim pentru ei, modul în care pornim în actiune în favoarea societatii, toate acestea fac în mod cert din preot, din Biserica, un partener de dialog.

Este posibila Ortodoxia la oras si pentru ca dispui de mijloace. De exemplu, televiziune, radio, jurnale locale, întâlniri publice mult mai dese decât la sat, de exemplu, fac mult mai accesibil mesajul lui Hristos, atunci când stii sa te folosesti de ceea ce îti este pus la îndemâna. De fapt, nici nu mai exista paradigma de sat. Este o raritate pe care noi va trebui sa o înregistram ca atare, pentru ca, trebuie sa recunoastem, în mare parte, zone cu care noi ne laudam foarte mult ca fiind sanatoase si, hai sa-i spunem, un pic strong duhovniceste, au în ele acum oameni totusi cu mentalitate de navetist, care de multa vreme n-au mai tinut sapa în mâna si au fost supusi centrifugarii dinspre lucrurile vesniciei catre celelalte, omenesti si pieritoare. Oamenii au plecat sa-si câstige o pâine si e firesc sa fie asa, numai ca în drumul lor spre pâine au mai nimerit si în tot felul de coabitari din acestea mai putin spirituale: au trecut de la cititul Scripturii la jocul de carti pe autobuz, au demisionat un pic de la prezenta lor duminica de duminica în biserica pentru ca erau foarte obositi, într-un fel sau altul au devenit surzi la cele din jur pentru ca le huruie tot timpul motoarele în cap sau striga la ei sefu’. Dorinta de a avea bani – mai ales în ultima vreme, în ultimii zece-cincisprezece ani –, aceasta nebunie de acumulare financiara si materiala i-a facut sa uite ca omul nu este numai banul câstigat, ci este ceva mult superior, dincolo de bani. Or, toate aceste lucruri din start au creat un alt profil de credincios la tara. Acum foarte greu mai faci diferenta între oras si sat. Poate doar în satele de munte, sau în Bucovina ta natala, sau mai stiu eu unde, undeva unde oamenii au ramas într-un fel de depresiune spirituala (si nu o zic în sens negativ, de depresie spirituala), într-o depresiune foarte bine pastrata si închegata sa mai gasesti asemenea oameni.

Noi n-avem, de exemplu, traditii de Craciun de oras sau traditii de Pasti de oras. Noi le-am transmutat, le-am luat de la tara. Suntem o tara de preoti si sate, cum zicea Nicolae Iorga, deci nu merge sa ne ascundem dupa deget ca suntem metropolitani. Noi ne-am facut metropolitani prin învecinare cu europenismul, dar în esenta ramânem o astfel de tara, temeluita pe sat, si nu-i nimic rusinos în asta! Eu n-am înteles niciodata de ce ne este rusine sa recunoastem ca baza fundamentala a crestinismului nostru ortodox este satul, cu toate ca în general descoperirile arheologice din primele veacuri ne arata o clara dezvoltare mai ales în metropole a crestinismului. Nu înteleg de ce acum ne este rusine sa recunoastem ca, de exemplu, cozonacul pe care îl facem era cu mult mai bun la tara la mama, când era cu faina de faina, nu cu faina adusa din import, sau când laptele era din lapte de vaca, nu era lapte de vaca artificiala, si celelalte toate, si ca toate lucrurile acelea într-un fel sau altul ne-au marcat sau ne-au scos un pic din mâna.

Am citit în câteva memorii ale unora dintre occidentali ca în momentele lor de trezire spirituala sau în momentele lor de trezire la viata, constatau cu nedumerire ca mai exista cer înstelat deasupra lor. E greu la oras sa vezi cerul, pentru ca, în gri-ul soselei, în gri-ul peretilor, în gri-ul camerei si în gri-ul vietii cotidiene dispare capacitatea aceasta de surprindere a cerului. Or, cine nu vede cerul n-are constiinta unei apartenente la ceva ceresc. Este foarte preocupat de bancomaturi, automaturi, tonomaturi – toate sunt –maturi –, adica creeaza o imagine mata asupra lumii si anuleaza un pic din lumina.

Ce este însa important este sa stim ca Ortodoxia se adreseaza oricui în masura în care Dumnezeu Se adreseaza cu aceasta provocare ortodoxa pentru îndumnezeirea lui. Eu am ramas blocat sa-i aud pe câtiva dintre contemporanii mei spunând ca mult mai bine ne-ar fi fost sub catolici, mult mai bine în neoprotestantism sau protestantism, mult mai bine din punct de vedere capitalist!… Fie vorba între noi, Ortodoxia e un dat natural, e darul lui Dumnezeu pentru un popor întreg si nu cred ca niste misogini intelectuali îsi pot permite sa anuleze din structura ontologica si de-a dreptul genetica a constiintei noastre, a fiecaruia dintre noi, Ortodoxia, doar pentru ca sa dea bine la curriculum vitae al integrarii europene.

Ceea ce ma înspaimânta în schimb este ca oamenii astia nu stau de vorba cu catolicii si cu protestantii de la mamica lor de-acasa, de-acolo, din tarile lor. Pentru ca ei, unii dintre ei sunt extrem de dezamagiti si dovada o fac bisericile goale, care nu sunt neaparat un barometru, dar sunt si ele un semnal de alarma. În plus, ar putea vedea câti dintre partenerii lor de dialog, de exemplu, de la marile mese rotunde unde se întâlnesc sau dintre filosofii seriosi pe care îi întâlnesc mai au în ei, dincolo de cultura catolica sau protestanta, si tendinta de a se închina, de a crede într-un Dumnezeu, de a se bucura ca Dumnezeu exista. Nu vreau sa fiu nici triumfalist si sa creada cineva ca ce buni suntem noi si ce rai sunt ceilalti. Eu am cunoscut în Occident oameni cu adevarat geniali din toate punctele de vedere. Însa acesti oameni geniali erau oameni ai Bisericii, adica erau oameni care credeau în Dumnezeu, se marturiseau lui Dumnezeu, primeau Împartasania si reuseau sa traiasca o viata crestina cât se poate de normala, sau daca vrei, cât se poate de ortodox-pastorala.

Nici nu vreau sa transform, de exemplu, discursul meu ca ortodox întotdeauna într-o diatriba peiorativa la adresa Occidentului. Si nu pentru ca, stiu eu, am cunoscut prin studii câteva orase mari ale Europei sau am cunoscut niste oameni puternici ai Europei, ci pentru ca bunul simt ortodox ma obliga sa pastrez ca taina lucrurile pe care le gândesc rau despre ceilalti si sa ma duc înaintea lui Dumnezeu si sa ma rog sa ma îndrepte din prostia mea atunci când sunt prost. O spun pentru ca, o stii la fel de bine ca mine, am primit o scrisoare în zilele care au trecut de la un preot care ma bestelea foarte tare pentru faptul ca am scris într-un articol, prin 2001, ceva de genul asta, despre Sfântul Antonie de Padova. Citam atunci, în articol, dintr-un text, si macar bunul simt intelectual ma obliga sa citez corect titlul autorului cartii respective, care chiar era San Antonio di Padova. Pe de alta parte, nu pot sa ma apuc acum sa pun la zid o întreaga cultura si o întreaga mentalitate a prietenului meu sau a fratelui meu, pe care încerc sa-l mântuiesc ortodox – daca este sa mergem la limita ultima –, pentru ca n-am cum s-o fac daca nu-i respect valorile. Or, orasul da aceasta libertate, un pic, a întâlnirii unul cu celalalt, este un spatiu al dialogului prin definitie, este un spatiu al strazii, mai mult decât satul, al agorei, daca vrei, mai mult decât al biroului sau decât al fundaturilor racoroase din tufisurile, stiu eu, de-o anumita nuanta sau alta. Dar orasul te si provoaca: trebuie sa stai lânga maghiar, n-ai ce-i face, trebuie sa stai lânga sas, n-ai ce-i face, trebuie sa stai lânga sârb, lânga croat, fiecare cu cultura lui, cu traditia lui, cu tot ceea ce are el… Trebuie sa stai lânga lipoveanul care-i pe stil vechi, trebuie sa stai pe lânga ucraineanul care nu-ti vorbeste limba întotdeauna bine, lânga rrom. Deci lucrurile acestea te provoaca la a fi normal. Or normalitatea înseamna aceasta pluralitate în capacitatea de a le vorbi oamenilor.

Eu cred ca asta si este sobornicitatea deschisa a Ortodoxiei: capacitatea aceasta de a dialoga cu lumea si cu Dumnezeu. Ortodoxia se vesteste Ortodoxiei, cât mai mult, fara a avea grija de ceilalti, care într-un fel sau altul ne asteapta si sunt chiar mândri de identitatea noastra.

Eu am trait câteva momente în care mi-au respectat identitatea admirând-o, lucru pe care, fie vorba-ntre noi, nu totdeauna îl întâlnesti între ortodocsi. Si-acum ma refer strict la admiratia deplina între Biserica Greaca si cea Rusa, de exemplu.

Ce pierde Ortodoxia transmutata de la tara la oras? Sau, în sens invers, ce câstiga?

N-as sti ce sa zic. Poate ca este un echilibru între pierderi si câstiguri, pentru ca nu cred într-o mântuire a unei strazi, a unui colhoz, a unui sat. Fiind o confesiune a crestinismului care se adreseaza în primul rând efortului personal al omului si adresându-se de fiecare data fiecarei persoane în parte, Ortodoxia are aceasta calitate de a nu exclude pe nimeni din demersul mântuirii, de a avea întotdeauna o misiune inclusivista, nu exclusivista. Iar tot din acest inclusivism misionar-pastoral Biserica are capacitatea aceasta de a folosi datul fiecarui om pentru a-i descoperi acestuia mântuirea.

De ce mi-e teama mie sunt, de exemplu – am mai spus-o si altadata – sunt falsele traditii crestine pe care satul le propaga. Eu tot râd de gaina neagra data peste groapa sau de parastasele alea celebre de gândesti ca sunt nunti întregi, care aduc în schimb la sapa de lemn familia respectiva. Toate aceste exacerbari ale – ma ierte Dumnezeu, punem în ghilimele – tribalismului românesc în momentul când trec spre oras se estompeaza un pic. Însa aici trec într-o alta extrema: dau nastere asa-numitelor parastase-coktail-uri, adica un fel de întâlniri de seara (mai lipseste sa mergi la serate parastasiale, si-atunci lucrurile ar fi cât se poate de corect facute). Ma leg de aceste imagini, caricaturizând un pic, tocmai pentru a dovedi ca suntem uneori prosti. Adica trecem în niste extreme care nu ne folosesc si în nici un caz nu reprezinta Ortodoxia lucratoare, dinamica, voitoare de mântuirea omului.

Pe de alta parte, sunt convins ca orasul ofera în plus un plus de cunoastere în carte a Ortodoxiei. De exemplu, sunt convins ca un om care iese din bloc si intra într-o librarie si-si ia o carte buna de citit pentru seara sau pentru doua-trei seri este, dintr-un anumit punct de vedere, mult ajutat în mântuirea lui în raport cu bietul om de la tara, care trebuie sa-si dramuiasca foarte bine timpul între casa, animale si viata lui personala. Dar daca omul de la oras a uitat ca telul final al lecturii sale este întâlnirea cu Dumnezeu sau apropierea de Dumnezeu, sigur ca n-a câstigat nimic; în vreme ce celalalt, hranindu-si animalele, hranindu-si vecinii cu laptele pe care îl mulge – chiar daca le ia bani, un ban cinstit pâna la urma –, sapându-si pamântul, culegându-si roadele, este clar unul dintre principalii beneficiari ai harului lui Dumnezeu, ai proniei, ai purtarii de grija a lui Dumnezeu.

Or, într-un fel sau altul, toate acestea se simt în viata credinciosilor.

Cum se strecoara Biserica printre blocuri?

Trebuie sa spunem de la început ca termenul este se strecoara printre blocuri. Imaginea unor biserici din Bucuresti care în perioada comunista au fost amplasate în spatele unor blocuri pentru ca acestea sa fie, cum sa spun, sa fie ascunse de vedere, a trecut. De-acum putem construi, daca vrei, dinaintea blocurilor, dar trebuie s-o facem cu grija de a nu jena oamenii de-acolo.

Se strecoara – si iarasi spunem „printre blocuri“ – pentru ca este poate spatiul cel mai dificil de misionarizat. Când mergi la tara, de exemplu, ca preot tânar si te întâlnesti cu parohia e clar ca ai un grup compact de familii, de prieteni, de neprieteni, de dusmani de-a dreptul, dar macar stii chipul turmei pe care-o ai de pastorit. Or, dintr-odata, vorba parintelui Bria, Dumnezeu sa-l odihneasca, ai dinainte ochlosul, multimea fara chip, nu mai ai lros tou Tcou, poporul lui Dumnezeu; e ochlosul: nu-i stii, nu-i cunosti, te întâlnesti cu ei de doua-trei-patru ori pe strada… Uita-te de exemplu la imaginea – bine, nu mai avem din fericire imaginea asta în România, dar pe vremuri era foarte la îndemâna – aceea a muncitorilor care ieseau din schimb la ora 3 dupa-amiaza. O puzderie de oameni, un val întreg de oameni, un fluviu de oameni care ieseau din fabrica si nu stiai cum sa li te adresezi. Cum sa te adresezi unui fluviu? Or, nu s-a dezvoltat la capitolul acesta o tehnica si nici o metoda speciala pentru a face asta, dar s-a dezvoltat cealalta tehnica, a luptei duhovnicesti fata catre fata, a întâlnirii fata catre fata.

Cred ca Biserica se poate strecura printre blocuri printr-o foarte buna cateheza, pe care s-o realizeze preotul în Biserica, profesorul de religie la scoala. Când zic în Biserica nu spun neaparat în taina Sfintei si Dumnezeiestii Liturghii, ci la toate slujbele. Deci nu cred în slujba petrecuta la oras fara predica aceea în care sa se explice, în care sa se spuna lucrurilor pe nume, în care sa se dea îndemnuri si, mai cu seama, sa se faca chemari si îndemnuri spre mântuire, ca sa citez acum una din cartile unuia dintre misionarii nostri renumiti, parintele Iosif Trifa. Dar ramân aceste chemari si îndemnuri care, daca nu sunt spuse la momentul potrivit si nu sunt explicate corect, nu dau roade.

Apoi cred în Spovedanie, în Taina Spovedaniei, care trebuie realizata cât se poate de corect, inclusiv în marile centre de oras. Nu este admisibil ca, în perioada aceasta în care preotul chiar nu se mai face preot la voia întâmplarii – ci îi sunt controlate aptitudinile si capacitatile de lucru –, sa admitem ca pastoratia Bisericii se poate face în viteza si fluidizând cât mai mult mersul oamenilor prin Biserica si, cum sa spun eu, diluând la maximum Taina Spovedaniei.

Eu cred ca înca n-am reusit sa avem la nivelul orasului oameni cu timp, cu disponibilitate pentru spovedanie, cu disponibilitatea de a construi o plasa ca de paianjen în care, o data intrat, penitentul sa se simta în siguranta. Sa aiba siguranta ca sta pe ceva sigur si ca preotul este dispus sa-l asculte si, mai cu seama, sa-l îndrume, sa-l salveze. Dar si preotul trebuie sa aiba obligatia de a-i spune de fiecare data penitentului ca – ceea ce spunea parintele Schmemann în jurnalul sau – Biserica nu ofera solutii la drama lui, ci ofera un nou mod de viata. Deci trebuie sa-l cheme la un nou mod de viata în Hristos. Daca vrei, chiar la un mod de viata care sa duca la îndumnezeirea maidanului. Sa-i spuna ca de fapt normalitatea nu este în a se împrastia în mii de lucruri infidele marturiei lui de credinta, ci ca de fiecare data solutia poate veni numai dinspre o reasezare în normalitate cu Hristos.

Cred ca se mai poate strecura Biserica printre blocuri cu o foarte corecta asistenta sociala, cu un brat filantropic, daca vrei, care sa îmbratiseze toate cotloanele ascunse ale parohiei. Eu am facut experienta de a împarti caiete gratuit, strânse la Liturghie, sau cartofi. Cât ar parea de insensibil cuvântul cartof lânga Liturghie…, în momentele în care oamenii au venit la Liturghie si au adus cartofii si ne-am dus împreuna în blocuri mai sarace ale cartierului în care slujeam, oamenii au înteles ca Biserica poate face pentru ei ceva mai mult decât galerie din tribune, adica poate intra lânga ei în arena si ca Acest Hristos despre care vorbim si pe Care Îl marturisim si ne sarutam în numele Lui si ne strângem mâinile si bem si mâncam bine câteodata în numele acestui Hristos, au înteles ca Acest Hristos este Dumnezeu si ca poate face inclusiv minunea aceasta ca, dintr-odata, în loc de o camara goala, sa faca o camara plina; dintr-un buzunar fara bani sa faca un buzunar suficient de bine garnisit.

Eu stiu suficient de multi oameni – unii dintre ei, de exemplu, patroni de întreprindere – care au reusit sa puna la dispozitia semenilor lor mijloace materiale de supravietuire situatiei acesteia, cum rar s-a întâmplat. Cunosc de exemplu un prieten foarte bun de-al meu care a construit pentru muncitorii lui camere de locuit aproape echivalentul unei garsoniere obisnuite la bloc, loc în care ei n-au investit nimic, ci doar au primit pleasca, din partea directorului, patronului lor, acest lucru, el, prietenul meu, explicându-mi ca asa vede el patronatul, ca o forma civilizatoare a celuilalt. Îi spuneau oamenii la un moment dat ca ei nu pot intra acolo, ca era mult mai bine unde stateau înainte, ca aici le e frica sa nu murdareasca pe jos… Si atunci el le-a spus: „Pai, nu murdariti, învatati-va sa intrati curati în locurile în care locuiti, în locurile în care mâncati“.

Chiar daca aceste, apar puerile în raport cu marea misiune la care suntem chemati în permanenta, trebuie sa stim ca Hristos începe prin a fi vestit si asa, cu lucruri care par minimale.

Cred, de asemenea, într-o alta capacitate, pe care noi nu am folosit-o îndeajuns: capacitatea batrânilor din biserica noastra. Noi înca n-am pus la munca pe cei pensionati prea devreme din viata lor sociala activa, trecuti în rezerva prin te miri ce fel de propaganda electorala sau te miri ce fel de manipulari politice. Oameni în jur de cincizeci-cincizeci si cinci de ani, care puteau fi în continuare extrem de activi si extrem de folositori comunitatii prin experienta lor, prin maturitatea lor, prin capacitatea lor de lucru si care chiar au nevoie sa fie chemati la astfel de lucruri. Modul nostru de a-i neglija pe vârstnici sfideaza un pic bunul simt si uneori mi-e teama ca nu reusim sa-i punem la lucru pentru ca nu gândim coerent o structura misionara inclusiv pentru ei. Ma gândesc acum la sprijinul pe care-l poate acorda un om în vârsta unui alt om în vârsta pe patul de boala, sau la cum este sa-ti spuna un preot tânar de douazeci-douazeci si cinci de ani, treizeci de ani: „Mai nene, stai ca-ti revii, ca uite…“ Deci una-i sa te încurajeze un astfel de om, si alta-i sa te încurajeze unul care-i paralizat ca tine, dar este dispus sa-ti marturiseasca faptul ca toata boala prin care a trecut l-a întarit, l-a apropiat de Dumnezeu, i-a daruit alta viziune asupra familiei, asupra vietii si mai cu seama asupra mortii, catre care, vrem nu vrem, ne îndreptam toti.

Sunt lucruri sensibile, ca firul de matase strecurat printre blocuri. Dar ele tin la un moment dat de aceasta capacitate a Bisericii de a fi penetranta în astfel de spatii, nu întotdeauna foarte bune si gazde foarte ospitaliere în vestirea Evangheliei lui Hristos.

Si ar mai fi ceva. Îmi doresc sa vad vremea în care vom reusi fiecarui cetatean al României, indiferent de oras sau tara sau sat sa-i putem oferi gratuit, ca Biserica, o Scriptura, o Biblie gratuita. Sa mearga preotul din casa-n casa, sa spuna: „Uite, Biblia asta v-o dau eu cadou din partea Bisericii din care facem parte! Sa încercam, citind-o, sa si împlinim ceea ce sta scris în ea si, împlinind-o, sa o si desavârsim, si desavârsind-o, sa ne îndumnezeim…“

De ce credeti ca ceea ce e vis pentru noi la protestanti sau neoprotestanti a devenit de mult realitate? Prin „grija“ lor, s-au dat, ani si ani de zile, cu vârf si îndesat Biblii, în toate zonele si subzonele tarii.

Sigur ca este o forma de a face misiune care tine de protestantism. Ideea mea de a darui oamenilor credinciosi câte o Scriptura e un pic inspirata si din aceasta tendinta a mea de a crede ca oamenii au nevoie de lectura Scripturii pentru a se aseza într-o cunoastere cu Dumnezeu. Ei, protestantii, pot sa faca asta pentru ca le da mâna sa o faca, pentru ca fondurile pe care le primesc le folosesc efectiv directionat numai catre lucrul acesta, când nu primesc gratis Bibliile în sine sau materia în sine. Si-apoi, oricât de mult ar da, tot n-au ajuns la toate familiile. Noi avem împreuna experienta unor carti de rugaciune sau a Evangheliei de la Matei primite de Oastea Domnului din Sibiu, din partea unei fundatii grecesti, pentru a fi distribuite gratuit în toata tara. Si oricât de multe astfel de carti au venit, de ordinul milioanelor, tot n-au ajuns la toti oamenii României, tot mai este loc.

Pe de alta parte, ce ma înspaimânta este ca exista riscul de a umple cu Biblii casele fara ca oamenii sa se schimbe într-un fel sau altul. Tin minte ca îmi povestea cineva ca în temnita comunista era un tip care ar fi dat orice pentru o Scriptura, dar nu pentru a o citi, ci pentru ca foile Scripturii erau foarte bune pentru înfasurat tigarile în ele. Deci omului pacatos poti sa îi oferi aceasta sansa, însa daca nu stie s-o foloseasca, n-o va folosi niciodata.



 

1 Am avansat aceasta idee inclusiv într-o serie de articole. Unul dintre ele, „Educatia religioasa – premisa si factor activ în recuperarea pastorala a copiilor si tinerilor aflati în situatii de criza“, în vol. Sarea pamântului (Studii si articole de Pastorala), vol. I, Ed. Tehnopress, Iasi, 2002, p. 9-25, ideea „comitetelor catehetice“, p. 23-24.

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>