Cu Dumnezeu în lanturi

La vreo doi kilometri departare de Bobâlna, în drumul dinspre Simeria (Hunedoara) spre Geoagiu, într-o localitate marunta, Folt, risipita între dealuri si vremi, îsi lucreaza de ceva vreme batrânetea, un om mare: Parintele Ioan Sabau. Despre Sfintia Sa s-au spus si povestit multe, de catre multi. Parintele Sabau este, de altfel, un om despre care ai ce povesti. Pentru încredintarile sale religioase si pentru atasamentul fata de Oastea Domnului, si el, ca atâtia alti binecuvântati slujitori ai lui Hristos, a sfintit, prin marturisire si trairea sa în Hristos, ani de zile temnitele comuniste. Peste zece ani de suferinta în celulele puscariilor românesti si înca multi ani de teroare în libertatea utopica de dincolo de gratii au facut din parintele Sabau un vrednic marturisitor al adevarurilor eterne. La cei peste 90 de ani ai sai, Sfintia Sa apare viguros în constiintele generatiilor de dupa el, model si sfatuitor devotat Bisericii si Oastei Domnului.

Inima de bucurie

Drumul spre Folt nu-l poti face decât frematând de încarcatura de simtire si har a locurilor pe care le strabati sau cu care se învecineaza. Sa ajungi aici, trebuie mai întâi sa te apleci spre Bobâlna, asezare suitoare spre cer prin jertfa de sânge a strabunilor. Ceva mai încolo se afla Geoagiu, cetate alinatoare de suferinte ale altor alesi ai lui Dumnezeu. Si acum, dupa ani multi, unii locuitori de aici îsi amintesc înca de Parintele Iosif Trifa, cel care, oarecând, le calca cetatea cu piciorul si sufletele cu cuvântul.

Nici nu se putea ca aceste locuri, chiar dupa ani si ani, sa nu rodeasca oameni si multumire lui Dumnezeu. Putin abatându-te din drumul spre Geoagiu, intri în Folt. De aici, de la intrare, si pâna la locuinta parintelui Sabau nu e decât o aruncatura de gând.

Pe parintele l-am gasit în asteptare de oaspeti. Cu chipu-i blând, odihnit în rugaciune, ne-a primit la sfatuire. Cu greu l-am convins sa accepte sa istorisim despre viata sa, mai ales când a înteles ca intentionam sa si scriem câte ceva din întâlnirea noastra cu Sfintia Sa. Marturii care, în timp, la vreme de încercare, ne vor netezi cararile de vietuire în Hristos.

Prin 1948 este arestat si purtat prin lagarele comuniste. L-am rugat pe Parintele se ne spuna câte ceva din aceste grele încercari. În orice împrejurare, Sfintia Sa a stiu ca este trimis de Dumnezeu sa-si caute oile pierdute, care aveau atâta nevoie de exemplul viu, traitor, al lui Hristos între oameni. „Odata – ne istoriseste Parintele – acolo, în celula în care eram, au facut o carcera, 60 pe 60, unde ne tineau înainte de ancheta, numai la camasa, pe ciment… Cinci zile, pâna începea ancheta, acolo ne tineau pe fiecare, sa ne intimideze. A venit si un batrân, un avocat de pe lânga Bucuresti, din Romoseni, care se vaita, saracul, de nu mai putea!… De frig, de sete… Foamea parca o mai rezisti, dar setea si frigul te omoara. Si se tot plângea acum. Noi, de dincolo, am complotat ceva sa-l ajutam. Cum erau scândurile fragede, de brad, înca verzi, cedau, nu se rupeau, am bagat un mar printre ele. Marul însa a lasat o urma de must printre scânduri. Si maiorul, care ne ancheta si ne pazea, a cunoscut. A întrebat: Cine a umblat aici? Mi-am dat seama ca ne bate pe toti. Eram 17 insi acolo, la comun. Ne bateau pe toti de ne omorau, si nu putea sa nu fie unul care sa nu spuna. Stiam ce batai arau acolo: cu becul electric, cu întorsul în cap, spânzuratul cu capul în jos si cu luminile în fata, fel de fel de torturi! Nici nu am stat pe gânduri: Eu sunt vinovat, domn maior! Cum ai îndraznit? Regulamentul închisorii spune asa si asa!… Zic: Trebuie sa va gânditi ca eu nu sunt aici numai detinut politic, ci sunt si preot. Calitatea mea de preot nu-mi permite sa aud pe cineva ca moare lânga mine si eu nu iau ultimele masuri sa-l salvez! Bine – mi-a zis –, vei merge în locul lui! Însa el a profitat de treaba asta si, unde mergea sa faca anchete, din celula în celula, ma evidentia: Uite un om corect! Unul care a recunoscut când a gresit!… Cu asta mi-am si usurat dosarul.“

Alta data, întreaga închisoare este cutremurata de modul în care Dumnezeu iese în întâmpinarea copiilor Sai si pedepseste pe cei puternici, care batjocoresc numele Sau.

„În 1949, în puscaria din Deva, de Pasti, s-a cântat Hristos a înviat! Acelasi maior, Mohoreanu, jidan din Moldova, casatorit cu o jidoveauca din Cernauti, care m-a laudat pe mine si a spus ca îmi face propunere de eliberare, sa vedeti acum ce era în stare sa faca. S-a auzit Hristos a înviat! A cântat toata închisoarea. Dupa vreo jumatate de ora a venit maiorul la noi: Bestie de popa – s-a rastit înfuriat la mine –, aici o sa-ti putrezeasca oasele! Eu te-am propus pentru eliberare, eu te ucid!… I-am raspuns: Domnule maior, nu am meritul asta sa fi organizat eu cântarea! Stii ce înseamna asta? mi-a spus. Condamnare la moarte! Aici îti putrezesc oasele! Eu atât am mai zis: Domnule maior, sa stiti ca nimeni nu a organizat! S-a organizat de la sine. Celula din celula s-a cântat, pâna ce a ajuns în toata închisoarea!

Dupa doua ore au fost acoperite cu obloanele toate ferestrele, varuite, sa nu se mai vada si sa se auda în parc, ne-a izolat complet. El s-a dus grozav de nervos, sa se razbune. Eu tot timpul m-am rugat sa nu condamne oamenii, sa faca lot. Pentru ca lotul era teribil pentru ei. Fara lot ramâneai cu condamnari mici: pâna la 10-15 ani. Cu lot, primeai de la 20-25 ani, pe viata, moarte… Asta era sistemul lor de a condamna când era lot, adica organizare. Pentru ca asta îi înspaimânta pe ei cel mai tare. Eu m-am rugat. Dimineata, vin gardienii, ne bat în usa si ne spun: Bai, a murit diavolul vostru! Am crezut ca a murit Stalin… Murise însa maiorul. În ziua de Pasti. Tuturor le era frica de el, era un tiran! Lovea cu bocancul unde nimerea. Mi-aduc aminte ca la anchete ne baga si în cotet de porc, de rate, si un tânar, de 1, 90 m aproape nu a apucat sa se ridice repede la raport. Pâna sa se scoale, ca dadea cu capul de pat, a aparut maiorul: Uite, bestia, nici nu se scoala! Si-l loveste în ochi, si-i scoate ochiul! Un tânar frumos, cuminte…

L-au înmormântat a doua zi de Pasti, cu funerarii nationale, cu sute de coroane. Noaptea s-au aprins toate coroanele de pe mormântul sau, vreo 200 de coroane. Toata Deva a fost în alarma, cu pompieri, Securitate, Militie, ca arde Deva!

A cui e lucrarea aceasta, nu a lui Dumnezeu?!…“

De atunci, în închisoarea din Deva, nimeni, niciodata nu a mai îndraznit sa-l bata, sa-l tortureze pe Parintele Sabau: „S-a dus zvonul ca a l-a pedepsit Dumnezeu din cauza noastra. Numai ca nu era Pasti sau Craciun sa nu ma duca la izolare, în camasa si izmana pe cimentul gol, cu mâncare o data la trei zile. Sa nu fiu cu oamenii… “

„Erau foarte religiosi oamenii acolo“

Ca toti oamenii mari care au trecut prin cuptorul temnitelor comuniste, Parintele Sabau prefera mai bine sa taca experientele si partasia sa sublima cu Domnul. Ceea ce ne poate spune însa e ca „erau foarte religiosi oamenii acolo. Nici eu si nici altii n-au simtit nicaieri apropierea de Dumnezeu cum am simtit-o acolo. Numai aici poti vedea rostul înfrânarii, postului, ascezei în viata, ca sa poti medita si gândi. Oameni simpli, care nu au stiut carte în viata lor, au putut învata aici acatiste pe de rost, psalmi… Si eu în puscarie am învatat de la ei, acolo, psalmii. Stiam si Evanghelia dupa Ioan pe de rost. Asa am învatat. Tot aici am învatat si Luceafarul lui Eminescu. Fortat, ne-am deprins cu voturile manastirii: al ascezei, al ascultarii si al fecioriei. Mare lucruri sa le dobândesti toate acestea! Am vazut ce însemneaza asceza, pe care o recomanda Sfintii Parinti, sa-ti dezvolti facultatile spirituale si intelectuale enorm.

Eu spun ca m-am hodinit cât am fost în închisoare. Apai Dumnezeu a vrut asa.“

Daca veti zari vreodata, în peregrinarile prin tinuturile cetatii Deva sau a Alba Iuliei un parinte iradiind de lumina si bucurie, purtând cu sine povara fizica a peste 90 de ani de slujire a lui Hristos, cuvântând cu putere si îndraznire, ascunzând între pleoape o lacrima de dor, sa va apropiati cu sfiala de el si sa-i sarutati mâna. Pentru ca o sarutare sau o îmbratisare a Parintelui Sabau, sau a oricarui alt parinte de sorgintea sa este de fiecare data o sarbatoare.

Romeo PETRASCIUC