Ogorul cu îngeri
Se framântase toata noaptea aceea de furtuna. Parca se rupsese praporul cerului si-o puzderie de apa cuprinsese, într-o cadere grozava, pamântul, încât gradina parea o oglinda tuciurie, arcuita spre cer. Când fulgerele brazdau norii, luminând pentru o clipa icoana de iad de afara – în care nu focul, ci apa spaimânta – femeia-si tinea pruncii pe lânga sine, cum closca-si apara puii, acoperindu-i cu toata dragostea ei, caci putere nu mai avea. Cel mai mic dintre prunci, înca nebotezat, cauta în somn izbavirea si parea ca toti îngerii din cer îl pazeau, ca de altfel si pe ceilalti copii din casa, cinci si buni. Asteptase toata noaptea cu lampa aprinsa, si-asa o afla si în zori, dupa ce, o clipa, o ora, un an, dormise adânc ca-n moarte. Asteptase pe barbatul sau, care ar fi trebuit de cu seara sa ajunga de la drum. Caraus destoinic, cunoscut în toata zona de sub Munte, Ion al ei nu mai avea sa apara. Sau nu viu, cum îl astepta ea. Carase pentru Manastirea din Fereastra Muntelui, cu hramul Sf. Arsenie, ajutor de hrana, caci lucrau destoinic maicile, si, la întoarcere, între trosnetele codrului si ale cerului, nu auzise cum puhoiul de ape rupsese podul peste apa Duminicii – cum spuneau ei pârâului, umflat acum.
Pruncii orfani si ea vaduva! Cum sa treaca peste durere? Alerga, ca de obicei, la Maica Domnului. Icoana din coltul camerei, umbrita luminos de bunica, o întarea mai mult ca orice. Cu Maica si cu Psaltirea – pe care i-o adusese Ion de la Manastire – se mângâia mereu. Si la îngropare, chipul luminos al lui Ion al ei o mângâiase, dar asta era deja departe. Trecuse ancheta Procuraturii, în care Istrate, tovarasul procuror, o îndemnase fatis sa dea în judecata Manastirea si sa scoata „bani buni“, cum zicea el. Dar pe Maria n-o interesa aceasta. „Cum as lua eu din banii Bisericii, Domnule Procuror?“ „Ai sa mori de foame, si tu, si copiii!“ mai amenintase el, înainte de a o da afara din biroul sau de procuror, suparat nevoie mare ca femeia refuzase sa puna accidentul sotului ei pe seama manastirii. Lucru total absurd, dar care ar fi fost un motiv suficient pentru ca lacatul ateu sa înlantuie asezamântul monahal. La îngroparea lui Ion, Parintele Serafim si maicile care-i erau ucenice s-au aratat aceiasi oameni de omenie. Nu cheltuiala cu înmormântarea, ci nadejdea ce i-au dat-o era cea mai de pret. Ca de banuti mai faci rost, dar de bucurie la deznadejde, mai greu.
Citeste mai departe…
Ascor Sibiu, va invita la conferinta.
