Ogorul cu îngeri

Se framântase toata noaptea aceea de furtuna. Parca se rupsese praporul cerului si-o puzderie de apa cuprinsese, într-o cadere grozava, pamântul, încât gradina parea o oglinda tuciurie, arcuita spre cer. Când fulgerele brazdau norii, luminând pentru o clipa icoana de iad de afara – în care nu focul, ci apa spaimân­ta – femeia-si tinea pruncii pe lânga sine, cum closca-si apara puii, acoperindu-i cu toata dra­gostea ei, caci putere nu mai avea. Cel mai mic dintre prunci, înca nebotezat, cauta în somn izbavirea si parea ca toti îngerii din cer îl pazeau, ca de altfel si pe ceilalti copii din casa, cinci si buni. Asteptase toata noaptea cu lampa aprinsa, si-asa o afla si în zori, dupa ce, o clipa, o ora, un an, dormise adânc ca-n moarte. Asteptase pe barbatul sau, care ar fi trebuit de cu seara sa ajunga de la drum. Caraus destoinic, cunoscut în toata zona de sub Munte, Ion al ei nu mai avea sa apara. Sau nu viu, cum îl astepta ea. Carase pen­tru Manastirea din Fereastra Muntelui, cu hramul Sf. Arsenie, ajutor de hrana, caci lucrau destoinic maicile, si, la întoar­cere, între trosnetele codrului si ale ceru­lui, nu auzise cum puhoiul de ape rupsese podul peste apa Duminicii – cum spuneau ei pârâului, umflat acum.

Pruncii orfani si ea vaduva! Cum sa treaca peste durere? Alerga, ca de obicei, la Maica Domnului. Icoana din coltul camerei, umbrita luminos de bunica, o întarea mai mult ca orice. Cu Maica si cu Psaltirea – pe care i-o adusese Ion de la Manastire – se mângâia mereu. Si la îngropare, chipul luminos al lui Ion al ei o mângâiase, dar asta era deja departe. Trecuse ancheta Procuraturii, în care Istrate, tovarasul procuror, o îndemnase fatis sa dea în judecata Manastirea si sa scoata „bani buni“, cum zicea el. Dar pe Maria n-o interesa aceasta. „Cum as lua eu din banii Bisericii, Domnule Procuror?“ „Ai sa mori de foame, si tu, si copiii!“ mai amenintase el, înainte de a o da afara din biroul sau de procuror, suparat nevoie mare ca femeia refuzase sa puna accidentul sotului ei pe seama manastirii. Lucru total absurd, dar care ar fi fost un motiv suficient pentru ca lacatul ateu sa înlantuie asezamântul mo­nahal. La îngro­parea lui Ion, Parintele Se­rafim si maicile care-i erau uce­nice s-au aratat aceiasi oameni de ome­nie. Nu chel­tuiala cu înmor­mân­tarea, ci na­dejdea ce i-au da­t-o e­ra cea mai de pret. Ca de ba­nuti mai faci rost, dar de bucurie la deznadejde, mai greu.

Satenii, parte, frati parca procuro­rului, o priveau cu o aroganta ce n-o mai vazuse pâna atunci la ei. Ba câte unul mai obraznic, scuipând seminte peste ulucii gradului, o urmarise cu privire nu tocmai potrivita pentru mama a cinci copii, aruncându-i fel de fel de cuvinte. Batjocura crescu, mai mare si mai mult, când, apropiindu-se vara, ogorul care parea ca nu are cum sa-si mai duca roada la hambar era locul vadanei celei tinere. Grâu bun, nimic de zis, rosu, parca stropit cu agheasma jarului din august, cu spic greu ca o mierla de aur, da’ atât! Nici o posibilitate de-al strânge. Boii mari, greu de urmat. Banii putini, din ce în ce mai putini. Atât de putini, încât de pe la Consiliu venisera vreo doi sa vada daca-si mai poate tine pruncii. Si o amenintasera ca-i vor lua. Doar crescuse si ea la orfelinat. Îndata dupa Razboiul cel Mare, când parintii au trimis-o cu ceilalti patru frati acolo, în miezul de foame al lumii. Numai ea supravietuise. Cea mai mica si mai saraca de trup. Si-acum, sa-i ia copiii ei? Doamne!

Fugea la Manastire iar. Parintele Serafim si maicile-i dadeau toata dragostea lor. Ba Maica Teofila, o data la saptamâna, îi aducea lapte la prunci. Maica si femeia lu’ Andrei mai tineau cont de ea. Si Maicuta Domnului, cea din icoana umbrita de busuioc.

Când se hotarâsera sa-i fure Mariei grâul, barbatii aceia zâmbisera draceste. În fond, ce le putea face? Proasta de muiere, care nu daduse în judecata Manastirea – de unde putea scoate parale bune – n-are cum sa le faca rau lor, care erau, vorba ceea, „tovarasii cei mai de nadejde ai satului“. Lica Pândaru, acuma presedinte C. A. P., se gândea ca n-are cum sa iasa prost. Cel mult o sa le spuna celor de la Partid ca femeia n-a dat cotele – si asa era, chiar daca stia bine ca Parintele din sat, si celalalt, Mosu’ de la Manastire, platisera pe ascuns datoriile –, motiv suficient ca s-o pedep­seasca pe vadana. Lui îi trecuse prin cap sa fure grâul acela frumos cum nu mai vazuse. Se-aduna cu Dumitru a’ lui Saracu’ („ca n-aveau nimic ai mei, totul era la chiaburi“, zicea el, uitând sa spuna ca tot neamul lui bea mai multa rachie decât curgea apa pe pârâul Duminicii) si cu Doru Surdu (om aspru si înjurator de soi), astazi oameni de vaza-n casele sasesti, pe care le confiscase „puterea populara“ cu cinci ani în urma.

Când s-a ivit luna pe cer, iesira si ei, cu carele „încaltate“ în câlti. N-aveau teama de nimic, dar era mai bine sa nu scoale satul când mergeau la hotit. Pregatisera sacii, multi, dupa cum batea roada, si bausera o litra de rachie, s-aiba spor în lucru. Si, hotarâti, plecara la jecmanit ogorul vaduvei lui Ioan.

A doua zi de dimineata, Duminica fiind, carul celor trei sedea, greu de grâu, în curtea Mariei. Iar ei, întepeniti de limba si trup, cu ochii bulbucati cât doua luni de pe cer, îngaimau aratând catre cer si catre crucea de la Biserica. Veni Parintele Horatiu de le citi o dezlegare, doua, trei… Satul se strânse tot, mirându-se de aratarea aceea. Printre scândurile negeluite ale carului picurau bobii de aur ai grâului în tinda vaduvei celei batjocorite. Iar cântecul lor îngaima curgerea cuvintelor Parintelui, prin care cerea iertare pentru cei trei. Întepeniti la limba si trup…

Dupa Dumnezeiasca Liturghie sosira din Munte si Mosu’ Serafim si maicile, de facura Maslu. Si-abia catre apusul soarelui se desclestara aceia din moarte, marturi­sind cu sufletul recapatat la gura (recapa­tata si ea) cum, ajungând în ogor, îngeri din cer taiau grâul, legându-l snopi. Sf. Arsenie însusi, batrân si fara anteriul din icoanele de la Manastire, de unde-l stiau, taia în rând cu îngerii grâul, legându-l snop… Si era si Ion acolo, treierând, la o margine, pe-o arie de loc, luminoasa, grâul acela ca aurul de curat, care le furase lor sufletul, ducân­du-i în ispita…

Ce va fi fost nu stiau. Doar ca minu­nea se produsese. Si ei, oameni de na­dejde ai regimului popular, marturiseau ca aceasta se întâmplase. Nici seful de post, nici procurorul din oras si nici tovarasul de la Partid nu-i facura sa-si schimbe zisa, chiar daca pierdura pen­tru aceasta tot ce câstigasera cu atâta linguseala si hotie.

Din anul acela, vadana nu mai avu nevoie de ajutor. Tot satul nu-si dadea rândul s-ajute la ogorul îngerilor…

Doar Parintele Serafim zâmbea subtire, ca o batista de in. Acelasi zâmbet ca al Sf. Arsenie si al Maicii Domnului din icoana umbrita luminos de busuioc.

Icoana unchiului

Acum sta întins, cu paru-i alb fru­mos pieptanat. Mereu îl vazuse asa. Nu-si aducea aminte sa-l fi vazut altfel – o boala lunga tintuindu-l la pat –, vremea aceea nefiindu-i însa clara în minte. Ceea ce retinea me­reu era o icoana pe care, atunci când vorbea de Raz­boiul cel Mare, la care unchiul luase parte, o atingea mai întâi cu vârful degetelor si, când încerca sa-si scrie compunerea pen­tru scoala, nu mai avea rost teancul de ama­nunte pe care le strivise pe coltul ca de birou al memoriei. Din­tre toate, icoana – mica, plapânda si înnegrita parca de ploile unor saru­tari de îngeri –, ramase ca develo­pata pe retina gândului.

I-o daduse mama sa. Atunci când, tuns racaneste – adica scurt si patrat –, veni acasa la ai lui, într-o scurta permisie, înainte de a apu­ca, ase­meni celorlalti tineri încor­porati, drumul Rusiei. I-o întinsese peste albiturile pe care, grijulie, i le asezase în lada de companie, mai încapatoare decât un rucsac. Dar mai grea, pentru ca el, telegrafist fiind, putea s-o duca. Altfel i-ar fi fost imposibil, cum avea sa-i si devina dincolo de pustiile nesfârsite care le-ntâlnise trecând Nistrul. Nu-i spusese nimic, dar ce stia sigur era ca aceeasi icoana-l pazise pe bunicu-sau la vremea cataniei, în Imperiul austro-ungar, si mai apoi pe tata-sau, tânara catana în Pri­mul Razboi Mondial, acela de facuse România Mare. Nici unul dintre cole­gii lui de scoala, deveniti camarazi de razboi, nu se îndoiau ca icoana aceea reprezenta cel mai bine darurile pe care maica-sa le facuse fiului sau. Ea, care pusese pentru fiecare câte ceva: lui Ion, mâncau mare, o tabla de slanina din cea buna; lui Gheorghe, de unde stia ea, niste dulceata din cea aleasa; iar lui Vasile, „prietenul cel mai de ­treaba“ – cum zicea mama-sa – îi da­du ceasul vechi al lui taica-sau, cel ca­re, în primavara, parasise lumea aceasta, un soi de fuga sufleteasca dina­intea prapadului care avea sa se iveasca. Iar lui îi dase icoana cu un firesc peste poate, acelasi pe care-l manifesta când, cu grija, îi învata pe copii scrisul sau socotitul, istoria sau geografia… Si daca mai adaugai privirea ei tema­toare si totusi plina de încurajare, si tâmpla ei argintata de griji înainte de vreme, aproape credeai ca în icoana nu-i numai Maica Domnului cu Pruncul, ci si maica-sa, care mergea sa faca Razbo­iul cu el, fiul ei unic, cum ades sublinia.

Si, Doamne, câte avea de tras!… Nu-si mai amintea tot, dar secven­tele pe care le povestea îi pareau lui, copil, si mai apoi adolescent, desprinse din icoanele de groaza ale unui film cutremurator. Erau în ami­ntirile lui si mor­­tii de la trece­rea Nistrului, si arsii de la Tighina, si urmarirea nenorocita pe care rusii o facusera unora dintre cama­ra­zii sai. Erau transee pline de un noroi cleios – de parca dadeau mâna cu mortii –, urât mirositoare de miasma unor ploi interminabile. Era ploaia de gloante care-l ucisese pe Ion, lasându-l pe bunul prieten, Vasile, numai cu o mâna, cealalta, pe ca­re-si pusese ceasul, zburân­du-i-o suflul unei explozii cumplite. Ai fi crezut ca lui i-a fost mai bine, daca nea Vasile si celalalt – de-i zi­ceau babu Gheorghe – nu le-ar fi povestit despre sutele, miile de ore în care unchiul, cu castile înghe­tate pe urechi, striga, pâna-si pierdea glasul, catre pozitiile ale caror tunuri trebuia sa-si scuipe moartea peste ceilalti. Niciodata nu le spuneau dus­­mani – „mama, dus­man este nu­mai diavo­lul“, îi spuse­se maica-sa – ci „ceilalti“ sau, simplu, „ru­sii“, cu toa­te ca, de la o vre­me, nu­mai rusi nu e­rau cei de di­na­in­tea lor, ci tot felul de chi­puri, care mai de care mai fi­o­­roase, mai fla­mân­de sa uci­da… A­tunci au în­teles ei ca în fa­ta le era moar­tea…

Ajunsese re­­nu­mit în com­panie cu i­coana lui. Si-o agata di­na­inte pe vreun stâlp, ca atunci când, cazând bomba peste adapostul unde era, numai stâlpul cu icoana ramasese în picio­are, pro­tejându-l, în vreme ce cei­lalti doi, doi nemti, buni prieteni, ramase­sera pe vecie îngro­pati sub malul de tina vâscoasa, ca Nistrul la vreme de ploaie. În fractiuni de secunda se salvase dintre nisipurile miscatoare ale mortii, singurul lu­cru scapat o data cu el fiind icoa­na… Nu-l crezu­sem prima oara când îmi povestise. Dar într-o vara, mer­gând la o ma­nastire, undeva în sud, pe malul Jiu­lui, va­zui în curtea aces­teia o icoana a Mai­cii Domnului. Aceas­­ta, dupa ce strajuise fata­da unei vechi clopot­nite, fusese prinsa de un co­pac. La o ploaie mare, copacul fusese mai mult decât trasnit… Doar atât ca firul arcului de foc ce se pornise din înal­timi se oprise în catul de sus al icoanei, ca într-un baraj de ghea­ta, precum alta­data – mi-a zis el – focul bom­bei în i­coana Mai­cii ce-l stra­juia pe unchiul.

Si parea ca protectia pe ca­re i-o aducea i­coana se revar­sa si peste ceilalti toti din detasamentul arde­lean al un­chiului. Caci uneori noaptea, alteori la prânz, sau când putea, unchiul ros­tea pe de rost to­a­te rugaciu­ni­le ce le stia; sau, când ra­ga­zul era mai mare, dintr-o carte de ruga­ciuni ve­che – si ea fa­cuse celalalt razboi –, rostea Para­cli­sul Mai­cii Domnului, cu vocea ba­rito­nala, pla­cuta, care nu o data le ostoise dorul de casa prin doinele ce le doinea. Parca le tre­cea de toa­te, si un­chiu­lui îi revenea vo­cea, oricât de pierduta ar fi fost în strigate ce orientau tra­­­ge­rea arti­le­riei pa­mân­testi. Caci era o alta ar­ti­lerie, ce­reasca, ce-si începea par­ca de fiecare data coman­da, spalând tran­seele si mor­tii, ca-n­tr-o pregatire de priveghi si de-ngro­pare acolo, depar­te de casa…

Când pen­tru meritele din lupta un­chiul fu dec­o­rat – pipaise si el cu evlavie crucea ce-i marca decoratia –, Generalul însusi îl întreba despre icoana lui salvatoare si acela nu se sfiise sa-si dea jos chipiul de cam­panie si sa sarute fata întristata a icoanei, mâna îngalbenita dina­intea acelei nebunii fara sens ce era razboiul. Caci, mi-a zis unchiul, i se paruse aproape nefiresc ca, pe toata durata Raz­boiului, slava Domnului, nu vazuse nici un copil; Sin­gurul pe Ca­re-L vazuse fiind Cel Ca­re-l însotea mereu, a­mes­tecând lu­mina între chipurile în­tu­necate si mâncate de moarte…

Când ex­plodase-n pie­p­tul sau plumbul mi­tralierei so­vie­tice, pen­tru o clipa toata viata-i trecu pe di­nainte. Cli­pele fericite din bratele tatalui sau, joaca din curtea casei, care era si curte a scolii, praful albastru al drumului ce urca dinspre sat catre luna în fiecare noapte, auriul argintat al merelor coapte în roua diminetii… si chipul mamei sale aplecat peste el, mângâindu-i tâmplele transpirate de frica. Asa o frica nu-i fusese niciodata, era frica de animal tânar dus la taiere, frica amintind a pulbere de iad… Si din mirosul acela de iad îl trezise mirosul de iad al camerei – ce zice el camerei, despartamântului de cort sanitar. Si sunetul rece al uneltelor de metal care atingeau fundul vasului ce-i strajuia, în dreapta, planul vederii. Dincolo de buza de fier a vazului, o lumina chioara, apoi din ce în ce mai intensa, îi argu­menta faptul ca era în viata si ca-n maruntaiele lui se lucreaza. Mai simti o împunsatura în brat si-apoi lin se asternu într-un somn li­nistitor.

Când se trezi, primul lucru ce-l facu fu sa-si pipaie picioarele: unul, doua… Apoi fata, ochii… Mâinile erau la locul lor: una, doua… Doar ca în partea stânga simtea o strânsura ca de ghips – cum mai avusese o data când, în scoala, jucându-se cu mingea, îsi scrântise piciorul. Chipul cald al unui cama­rad sanitar care se pleca spre el, ba­tându-i umarul sanatos si zicându-i Baftosule!, si-apoi graba în care venira lânga el ceilalti, îl facu sa înteleaga ca nu fusese gluma întâlnirea cu focul sovieticilor. Când doctorul se pleca deasupra lui, el, muscând parca aerul, îi spuse un Multumesc! soptit ca un suier de aripa de fluture. Doctorul – vazuse ca printr-o vata de lumina – îi zâmbi si el, da-i arata mai apoi icoana de la mama-sa. O noua împunsatura de brat, un alt somn…

Evacuat undeva spre Bacau, aflase ca glontul trimis spre pieptul sau cu inima tânara lovise icoana, de-acolo ricosând în încheietura umarului. Infectia era cea care îl speriase mai tare pe medic, nu rana. Caci fusese gasit – de cine altul decât de nea Vasile! – dupa trei zile, în urma unei contraofensive, printre hoiturile celelalte; caci ace­easi ploaie, care nu mai contenea, amestecase mortii si sângele si durerea într-un creuzet de spaime. Ea, icoana, sezuse pe pieptul sau ca un act de identitate, luminând parca printre rafalele de ploaie, inter­minabila si rece… Poate ca aceea-l si tinuse în viata, sau, mai mult, îl tinuse departe de moarte, pe margi­nea prapastiei adânci, între o rea­litate ca moartea si moartea mocir­loasa din jur… Nu poate, ci sigur.

Ceea ce-i uimise pe toti fusese în­sa ca rana de la umar nu-i facuse rau, dar, infectata o vreme – dându-i, asadar, mari fierbinteli –, îi obliga pe medici sa-l trimita în spatele frontului.

Târziu, întors acasa, aflase cum maica-sa se rugase fierbinte Maicii Domnului sa-l apere, caci îl visase noaptea, aruncat la marginea unui hau fara de fund, ca o rana putreda, din care viata fugise.

Au trecut ani multi si unchiul spunea ca din zilele acelea de delir nu avea nici o amintire. Doar des­chi­derea ochilor pe chipul unei alte vieti i s-a parut mai presus de orice.

În sat l-au primit ca pe un înviat din morti. Si nimeni nu s-a mirat când, la nunta cu tânara-i logodnica ce-l asteptase suspinând a teama si dor, darul pe care-l facuse bisericii din sat era icoana ce-si pusese pieptul în bataia glontului ucigas, de dragul ramânerii lui în viata.

Spre aceea privind el, nepo­tu-sau, gândi ca, macar acum, la câteva zile de la moartea unchiului, trebuia sa scrie în rânduri putine cele ce-au însemnat atât de mult pentru familia sa.

Si zâmbetul Maicii Domnului din icoana încuviinta…

Carul de Sfântul Ilie

Poate o sa credeti ca-i doar poveste. Nicidecum. Era o vorba: „Uite o poveste, s-a gatat si nu mai este…“, pe când aceasta de-acum nu-i gatata si, parca, an ce trece o înteleg altfel, sau, ma rog, altcum…

Gheorghe Birtasu se chema. Poate ca vreunul din neamul lui va fi tinut vreun birt, adica o crâsma de tara, unde trageau carele sa se bea aldamasele sau sa se-nece amintirile. Gurile rele spuneau, si nu erau rele, ca-n fond asa era, ca de la cât trascau era în stare sa-nghita i se tragea numele… Dupa ce ca era betiv, mai era si artagos tare, tare. Nu numai cu strainii de sat, pe care, Doamne, îi hamaia ca un câine turbat, ci si cu cei ai satului. Ba chiar mama-sa zicea, se pare, ca taica-sau plecase mai grabnic din lumea aceasta în cealalta si pentru ca, la o zi cu betie crunta, strigase la dânsul, amarându-l într-atât încât murise de suparare. Bogatia ce-o strânsesera babacii o tineau înca bine. Ba chiar strânsese mai multa, caci altfel nu era lenes. Da’ pornit pe rautatea bauturii, se-ndârjea când era treaz sa dovedeasca, mereu, ca mai poate… Si strânsese mult cu îndârjire, ba chiar cu oarecare rautate… Pentru a avea, încalca orice. Si proprietatea celuilalt, si ziua Duminicii sau de sarbatoare… Cum sa-i fi zis ceva, caci îndata sarea la harta, ca unul apucat de turbare, ce mai… Ba, când îi spuneai câte ceva despre Dumnezeu, despre legea pe care Acesta a lasat-o, a res­pec­tului, a dragostei de aproapele, rânjea cu dintii îngalbeniti de tutun, de gândeai ca l-a apucat vreo boala…

Cel mai tare era pornit pe parintele. Din lenes si om de „vrajeala“ – cum auzise el, si-i placuse, c-ar fi cei care te cumpara si te vând cu vorbe – nu-l scotea, cu toate ca, în scoala, toti stiau ca parintele fusese singurul care-l ajutase sa strânga cele zece clase ce le avea si cum, nu de putine ori, era singurul motiv de a se bate în piept dinaintea „prostilor fara scoala“, cum îi socotea el pe ceilalti. Si-acum parintele-i înghitea toate toanele si îi lua apararea când câte unii din sat ziceau c-ar fi bun cel mult de spânzurat. Mai ales de când auzisera cum o certa pe Lenuta, fata firava si saraca a Bosân­cenilor, care, pentru mai toti din sat, era chipul evlaviei si al bucuriei. Mereu veseloasa si plina de inima, gata oricând sa sara pentru ceilalti, mereu prezenta în balconul bisericii – locul în care tinerele dau raspunsurile la „Leturghie“, cum spuneau ei Sfintei Liturghii – ce mai, fata cea mai de dorit de nora, ea era acum în tinta tomnatecului si zanatecului flacau. Iar când constata ca nu are nici o sansa la inima ei, începu s-o încon­joare cu vorbe, una mai alunecoasa ca cealalta, care, „de-ar fi mirosit, ar fi umplut satul de un iz de iad“, cum zicea fata. Iar ca sa forteze mâna parintilor fetei, cumpara datoriile acestora – oameni muncitori, da’ saraci lipiti, mai ales ca, pe când Lenuta era mica, le luase apa totul, când iesise Murasul mare – de pe la toti cei care-i ajutasera, multora nevenindu-le a crede ca Gheorghe Birtasu platea, cu bani buni, datoriile acelora, pâna întelesera jocul perfid al flacaului, regretând câte unii, dar prea târziu… Ba unele babe chiar ziceau ca fata doar se fandoseste asa, de ochii lumii…

Fata se sfatui cu Parintele, cu doamna preoteasa si, ajutata de ei, pleca pentru un timp la scoala mai departe… Birtasu forta mâna batrânilor si nu reusi decât sa obtina o parte din suma, caci mâna fetei „nu-i, domni­sorule, de vânzare“, cum spusese batrânul Bosânceanu, bunicul, caci tatal fetei pierise în apele ucigase ale Muresului… De la o vreme, tot cu ajutorul oamenilor îndemnati de parintele sa faca ajutor familiei, platira si tot restul de bani, de paru ca totu-i încheiat. Vreo cinci ani, Lenuta – intrata la Medicina – nici nu se arata pe-acasa, de teama sa nu-nceapa duhul lui Gheorghe sa spumege iarasi…

*

În vara acelui an, Gheorghe era mai nebun decât oricând. Sa fi fost faptul ca trecuse de 35 de ani si tot nu se alegea de zdroaba lui decât casoaia de pe creasta, burdusita cu de toate, dar la care nici un suflet nu se aciua, nici macar o pisica, sau poate multa bautura pe care Pista, birtasul cel adevarat, i-o turna la îndemâna, pros­tindu-l cu totul…

Cert este ca în iulie, pe 20, când se praznuieste Sfântul Ilie, pe când oamenii se îndreptau spre biserica, Gheorghe, cu clopul pe-o râna, ametit de cu seara sau ciupit înca de cu zori, venea îndol­dorat cu un car de fân… La toti le-arunca un cuvânt mai urât ca altul, dar când o vazu si pe maica-sa pe cale spre slujba aproape ca exploda: „Ho, baba nebuna, tu ai de hranit porcii si toate cele, sa ma trasneasca de nu te omor amu! Ce sa cauti la nemuncitul cela de popa?…“ Si continua, amestecând într-ale bisericii cuvintele iadului. Si, cu biciul, lovi în aer, sfichiuind însa în obrazul batrânei. Noroc ca boii, mai cu minte, grei si frumosi, continuara sa traga la car, îndepartându-l… Dar gura nu-i tacea nicicum: „Hi, sa ma trasneasca!… Ho, sa ma trasneasca!…“

Oamenii intrasera tulburati în bisericuta lor, umbrita de ramurile ciresilor, si numai glasul blând al parintelui îi linisti si le dadu iarasi nadejdea ca seceta, care-i supsese de toata roada, va înceta. Ca niciodata, parintele vorbi despre Sfântul Ilie, de parca-l vazuse. Si mama lui Gheorghe, furata de cuvântarea înaripata a parintelui, parea ca uita de dureri si umilinta… Când a fost însa sa plece oamenii, ciugulind anafora si atinsi de untdelemn sfintit pe frunti, un nor întunecos se coborî peste sat si, din seninul ce fusese, un trasnet lovi, mai întâi pe cale, pe unde erau lanurile cu porumb, si-apoi în creasta dealului, în casa lui Gheorghe, care se aprinse ca o claie de fân uscat. Atât de mare era palalaia, ca s-a facut parca iarasi lumina, ca de la soarele arzator…. Alergara cu totii într-un suflet si vazura cum casa se prabusea, ca o zidire de vreascuri, pornind dinspre sura spre poarta înalta ce-ascundea grozavia, ca un umbrar nefolositor… Parintele striga prima data pe Gheorghe si, lepadându-si vesmintele – caci asa fugise pâna-n culme – se-arunca peste poarta spre fundul curtii, unde, dupa groaza ani­malelor, întelese ca si Gheorghe s-ar fi putut afla, caci, remarcase printre urlete mama-sa, usa era închisa cum o lasase. Printre stâlpii de foc ce pareau ca tin sura, caci ceilalti arsesera a­proape pâna-n maduva, parintele-l vazu pe Gheorghe cazut, probabil lovit. Îl lua si nu mai apuca sa gândeasca prea mult, caci focu-i ardea anteriul, fugi spre singura gura de scapare prin poarta de la grajd. Abia afara simti cum ploaia cadea în coloane de apa, ca un foc de racoare, cu o asemenea forta, ca aproape-l facea sa îngenunche la pamânt. De-acolo, oamenii-l eliberara de greutatea din spate si-l purtara afara din curte. Mai vazu doar cum îl urcara în masina, zicând ca-i arsa toata reverenda…

*

Când Gheorghe se trezise la spital, nu-si mai aducea aminte decât de carul de foc în care se zbatuse si, cu coada ochiului, fura din pleava mocnita cazuta de la fân… Atât. Ba, parca si-un brat puternic saltându-l din arsita ce-l cuprinsese. Simtea ca-i ars pe mâini si, când pe la miezul noptii asistenta-l împunsese cu un calmant, auzise la aceea cum zice „a lucrat bine docto­rita…“, dar nu-si închipuise ca tocmai Lenutei îi datora faptul ca era întreg si neurâtit de foc. Ba, când asistenta insistase sa stea linistit, sa nu-l scoale pe celalalt bolnav din salon, amutise, cum n-o facuse-n viata lui, întelegând ca celalalt era nu doar parintele din sat, ci si salvatorul lui.

Când acela se trezi, n-avea cum vorbi cu el. O fasa îi tinea gura astupata, si-i conveni. Ce sa-i spuna? Cât a fost de nenorocit? În schimb îl auzi pe acela, care, întelegând de la Lenuta, doctorita, ca Gheorghe n-avea cum vorbi o vreme, îi povesti câte-n luna si-n stele, dându-i amanunte despre cum se refacuse soprul si sura unde focul se coborâse peste averea lui Gheorghe.

Îl vizita mama-sa; nici nu banuise vreodata ca batrânei îi poate pasa atâta de el, dupa toate prostiile ce le fa­cuse…

Mut ramase si când Lenuta, zâm­bind, îl duse în fata oglinzii sa vada ce-a iesit din mâna ei, „cu ajutorul lui Dumnezeu“, cum sublinia ea mereu. Când fasele-i cazura, scoase un: „Hi, sa ma…“, dar, zâmbind ca unul ce se maturizase cât de cât, continua: „…sa ma ierte Dumnezeu!“

* *

Ilie îmi povesti cum acolo, în lunga convalescenta de la spital, Lenuta întelese ca Gheorghe mai are o sansa de a fi „om“ cum „treba“ – cum ziceau oa­menii în satul lor de pe Mures. Si era mândru cum mama-sa reusise de facuse din tata-sau alt om… „E drept, mai îmi spuse el, dezlegându-mi poarta de la curtea casei parohiale, caci de câteva zile era mutat paroh în satul sau, nu s-ar fi putut muta daca nasu’ – adica parintele, întelesei eu bine – nu s-ar fi aflat mereu lânga ei… Si-acum, lânga mine…“

Intrând în casa, toti ne privira mirati. Ne luase prea mult plimbarea la care Ilie, parintele cel nou, ma invitase prin sat, sa-i cunosc mai bine parohia… Când m-asezai la masa, îmi paru ca-l vad pe Sfântul Ilie, zâmbind, pe-o creasta de nor ce-alerga gonit de-un vânticel ce-adia dinspre Mures… Si Gheorghe, urma­rindu-ma, privea zâmbind si el: „Hi, sa ma… ierte Dumnezeu…“ Si toti pufnira în hohot de râs…