Inviind pe drumul Damascului – interviu cu maica Ecaterina(Monica Fermo)
Decembrie 14, 2007 Articole, Romeo 2 ComentariiÎnviind pe drumul Damascului
– interviu cu Monica Fermo (maica Ecaterina), autoarea volumelor Talita, kumi! şi Metanii de Dor –
De curând, în librăriile de carte creştină a apărut o lucrare cu profunde rezonanţe duhovniceşti: Talita, kumi! Înviind pe drumul damascului (Ed. Egumeniţa, 2004), semnată de Monica Fermo. Cartea e un veritabil jurnal al convertirii, al seducţiei pe care Hristos şi-o exercită asupra fascinantei lumi a teatrului românesc. Pogorâtoare din neamul lui David, redutabil om de teatru şi televiziune, Monica Fermo se întâlneşte cu Hristos, iar această întâlnire îi va schimba definitiv cursul vieţii.
Acum, un interviu autoarea acestui captivant jurnal de convertire.
„Primii mei paşi în viaţă au fost în monstruozitatea patimilor”
Un teolog occidental a fost întrebat odată de cineva care este cel mai important lucru pe care l-a primit în viaţă. Răspunsul a venit imediat, şocant prin simplitatea şi, în acelaşi timp, complexitatea lui: botezul. Am vrea să înfiripăm discuţia noastră în jurul acestui punct de referinţă existenţială. Ce reprezintă, pentru d-tră, botezul creştin?
Pentru mine botezul continuă să fie lucrul cel mai de preţ, comoara cea mai dulce din inima mea – deşi nu sunt decât 17 ani de creştinism în viaţa mea -, pe care o voi păstra, sper, până la moarte. Se întâmplă, sigur, şi au fost chiar momente critice pe parcursul acestor 17 ani, în care am pierdut din efervescenţa şi din fierbinţeala cu care am păşit pragul în creştinism, dar toate acestea din cauza intensităţii cu care am fost lovită de cel rău. Nici nu e posibil să nu existe o astfel de luptă. Nu ne putem gândi că, odată intraţi în creştinism, nu mai avem nici o problemă în viaţă. Ba din contră, abia acum încep problemele. Lupta. Dar nu am putut căpăta înţelegerea acestei taine de a rezista în luptă nepierzându-ţi intensitatea de iubire faţă de Hristos şi dragostea din inimă decât prin duhovnicii mei mari. Dacă nu aveam un părinte Argatu, un părinte Galeriu şi un părinte Sofian lângă mine, nu ştiu unde aş fi fost acum. Mi-amintesc că erau săptămâni în care în fiecare zi eram la câte unul din ei: o zi la părintele Galeriu, o zi la părintele Sofian, o zi la părintele Argatu. Şi asta m-a menţinut extraordinar de tare, pentru că fiecare din cei trei mari – pot să-i numesc sfinţi, pentru că, pentru sufletul meu, consider că mi-au făcut dovada sfinţeniei lor de-atâtea zeci de ori pe parcursul anilor -, fiecare, deşi nu aveau dăruite de la Dumnezeu aceleaşi daruri, haruri, harisme, cu toate acestea – sau mai mult din cauza aceasta – se completau în sufletul meu extraordinar. Unul venea cu exorcismele sale (părintele Argatu), unul venea cu înţelepciunea, istoria creştinismului, puse în nişte predici extraordinare şi, mai ales, cu smerenia deosebită, dulceaţa, blândeţea şi răbdarea extraordinară de care ne dădea dovadă în sufletele noastre, ca să-l putem urma măcar în sfert (părintele Sofian), şi al treilea era părintele Galeriu, de ale cărui predici e inutil să vă mai spun, care înflăcărau inimile tuturor. Citeste mai departe…