Viata Sfântului Lavrentie de la Manastirea Cernigov (1868-1950)

- fragment din cartea Sfantul Lavrentie al Cernigovului-viata, invataturile, minunile si acatistul

20 ianuarie

Arhimandritul Lavrentie, cu numele sau de botez Luca Evseevici Proscura, s-a nascut în anul 1868 în satul Karilsk în apropierea Koropului, regiunea Cernigovsc.

Parintii lui, Evsevii si Hristina, au fost tarani simpli. În familie erau 7 copii, din care 5 erau baieti. Luca era unul din cei mai mici.

Copilaria lui a fost grea, fiind nevoit înca de mic sa se obisnuiasca cu orice fel de munca pe lânga casa si sa munceasca mult.

Pe lânga toate greutatile familiale, el a avut necazuri si cu sanatatea trupeasca. Fiind înca micut, si-a pus pe cap, în joaca, o galeata si alerga prin ograda, dar împiedicându-se de un purcelus a cazut pe spate, lovindu-se atât de rau ca a ramas schiop pentru toata viata.

Deoarece mama lui era foarte bolnava, încât nu se putea ridica adeseori nici din pat, iar tatal murise când Luca era mic, baiatului i-au revenit, din cauza infirmitatii sale, responsabilitatile de pe lânga casa, atât barbatesti, cât si femeiesti. El pastea caii, îngrijea vaca, taia lemne, facea foc în soba, cocea pâine, facea curat prin casa, dadea cu var, spala rufe, ba chiar a învatat sa si croiasca si sa coase.

Luca a învatat la scoala din sat. Având o minte agera si ascutita, îsi însusea cu multa usurinta toate lectiile si-si întrecea colegii, încât învatatorul i-a încredintat supravegherea si instruirea elevilor mai mici din scoala, iar el îndeplinea cu multa bucurie aceasta misiune.

Era cunoscut în toate situatiile ca un baiat capabil, ascultator, sârguincios si foarte muncitor, însa o chemare deosebita a simtit el pentru muzica si cântarile bisericesti. Înca de mic a învatat sa cânte la vioara, iar dimineata, dupa ce ducea caii la pascut, lua vioara si cânta melodiile lui preferate pâna aproape de micul dejun, melodii în care el îsi punea tot sufletul lui curat de copil.

Pe vremea aceea, elevii erau învatati sa cânte în corul bisericii. Abia aici micutul Luca se simtea în largul lui, aici era bucuria lui. Si-a însusit repede totul, atât cântarile cât si rânduiala slujbelor bisericesti, astfel încât înca de la vârsta de 12 ani îi învata pe micii coristi si, cu ajutorul preotului, conducea corul alcatuit din copiii mici, atât fetite cât si baieti. Cu darul lui Dumnezeu si cu ajutorul preotului, la vârsta de 14 ani conducea singur chiar si corul bisericesc.

Când era adolescent si locuia în casa parinteasca, de multe ori vorbea cu Maria, cumnata sa, sotia fratelui sau Vartolomeu.

– Cât de greu îi este crestinului sa traiasca în lume, în ziua de azi. Dracul nu-i da pace deloc. Merg seara pe drum, iar el, diavolul, merge lânga mine. Îmi fac semnul Sfintei Cruci si pe mine si pe tot împrejur si el se departeaza (se retrage) un pic. Apoi, din nou se apropie de mine si merge fluierând.

Altadata, cosea la masina în bucatarie, caci învatase sa croitoreasca, (va povesti mai târziu Parintele Lavrentie):

„– Stau eu asa si cos, iar când ridic ochii îl vad sub masa pe necuratul, care statea întins pe o coasta si motaia. Eu n-am rezistat, si am întrebat-o pe Maria:

– Tu vezi cine sta sub masa?

– Cine? a întrebat Maria speriata si s-a uitat sub masa.

– Sta dracul si doarme sub masa. Oare, nu-l vezi? Iar Maria nu vedea nimic“.

Ca urmare, înca din adolescenta Luca simtea chemarea pentru viata monahala. Aceasta au simtit-o si ceilalti colegi din cor, urmându-i mai târziu exemplul. Aproape toate fetele au plecat mai târziu la manastire, iar dintre baieti multi au ajuns chiar la Athos.

Deseori Luca vizita singur manastirea de monahi Râhlâ, unde ar fi vrut sa ramâna si care îl atragea în mod deosebit prin trairea vie si viata duhovniceasca autentica. Desi manastirea1 se afla la o distanta de 19 km de satul sau natal, el parcurgea pe jos aceasta distanta, cu bucurie.

Dar dorul lui de manastire a trebuit sa cedeze în fata dragostei materne.

Abia dupa moartea mamei sale, renuntând la partea sa de mostenire în favoarea fratelui sau mai mic, Damian, l-a rugat pe fratele sau mai mare, Vartolomeu, care a ramas sa locuiasca în casa parinteasca veche, sa-l conduca la manastirea Râhlâ. Si astfel, la vârsta de 23 de ani a fost primit în obstea monahala, unde trecu sub ascultarea parintelui care conducea corul manastirii, fiind deja bine cunoscuta înzestrarea sa muzicala.

Vestea despre darurile tânarului si înzestratului ucenic s-a raspândit repede si în afara manastirii, ajungând pâna la manastirea „Sfânta Treime din Cernigov, si la Episcopul locului, Antonie, mare exemplu de traire si mare râvnitor al înaltei vieti duhovnicesti. Se spune despre el ca avea doar doua rânduri de haine: una ce o purta zilnic, iar alta în zilele de sarbatoare. Iar daca, de ziua Sfântului al carui nume îl purta – de Sfântul Antonie, primea în dar o rasa noua, îndata el o dadea de pomana altcuiva.

Vladica Antonie a vazut înca de la început în tânarul ucenic un mare slujitor al lui Dumnezeu, de aceea a si insistat mult pentru transferarea lui. Când s-a facut cererea pentru transferarea ucenicului Luca de la manastirea Râhlâ la manastirea „Sfânta Treime“ din Cernigov, fratii din manastire au devenit gelosi pe Vladica cârtind:

– „Ce tot atâta Luca, Luca! Luca la deal, Luca la vale, de parca n-ar mai exista si alti monahi“. Dar Vladica Antonie, mângâindu-i, le spuse:

– „Ehei! Asta e un asa Luca, de care o sa întrebe toata lumea“. Ceea ce, bineînteles, s-a si îndeplinit.

Dar Luca nu voia sa paraseasca manastirea de metanie Râhlâ, nu voia sa plece din acest locas retras care-i devenise atât de drag, si unde în rugaciune se simtea atât de aproape de Dumnezeu. De aceea adormi dupa slujba de noapte cu lacrimi pe obraz si cu durere în suflet. Însa, în vis, i se arata chipul Maicii Domnului de pe icoana de la manastirea „Sfânta Treime“ din Cernigov, care apropiindu-se de el l-a binecuvântat. Acest vis într-atât l-a cutremurat încât, sculându-se din somn dis-de-dimineata, cu frica lui Dumnezeu, si luând binecuvântare de la staret, pleca în mare graba la manastirea din Cernigov. Prezentându-se Episcopului Antonie, îi spuse cu toata inima:

– Binecuvântati, Preasfintite Vladica, iata, am ajuns! Binecuvântându-l si învaluindu-l cu privirea sa blânda, Episcopul îi zise:

– Bine ai venit la noi, frate Luca. Pentru început te vei ocupa de pregatirea tinerilor seminaristi. Când intra în biserica, Luca recunoscu imediat chipul Împaratesei Ceresti – Maica Domnului ce i se aratase în vis si-l binecuvântase. Aici, în manastirea „Sfânta Treime“, a depus el votul monahal si a primit numele de Lavrentie, aici în 1895 a fost numit ieromonah, si tot aici a primit ca ascultare numirea de egumen. Toti fratii de manastire pe care i-a avut: monahul Smaragd, Malahiil, Mihail, Inokentie, Efrem si multi altii, toti l-au ascultat si au urmat întocmai sfaturile lui duhovnicesti.

Înca din tinerete a învatat si a practicat rugaciunea lui Iisus si i-a învatat si pe altii. De trei ori a ajuns în muntele Athos si a fost în pelerinaj si la Ierusalim pentru a se închina la locurile sfinte.

Înfatisarea Parintelui era placuta, chipul lui blând iar prezenta lui radia bunatate si liniste duhovniceasca celor din jur. Parul, albit devreme, era alb ca zapada, fata lui luminoasa arata tuturor bucurie si dragoste, iar ochii lui albastri emanau bunatate, cuprinzându-i pe toti cu privirea lor profunda… De statura mijlocie, era nedezlipit de toiagul lui.

Eufrosina, nepoata Parintelui, ne povesteste ca, pâna în 1933, Parintele a venit si a slujit de câteva ori în biserica din Karilsc, locul sau de bastina. Iar când, dupa savârsirea Sfintei Liturghii, se întorcea acasa întotdeauna cu hainele ude de transpiratie, ne zicea în timp ce se schimba: „Voua va este greu sa munciti pamântul, iar noua ne este si mai greu sa ne rugam pentru voi toti. Dar noi toti transpiram bine“.

Niciodata Parintele nu-si uita rudele; astfel, nepoatei sale, Eufrosina, i-a daruit o crucita de aur, iar nepotului sau, Petru, masina sa manuala de cusut. Când fratelui sau mai mare, Vartolomeu, i-au luat vaca, Parintele i-a dat bani sa-si cumpere alta.

Întotdeauna când venea în sat, îsi povatuia6 nepoatele buna purtare (morala): „sa nu umble sa se distreze cu soldatii sau cu alti baieti ci sa se pastreze curate înaintea lui Dumnezeu, iar atunci când se vor casatori, sa se cunune la biserica si sa respecte zilele de post rânduite de Biserica“.

Parintele Lavrentie era tânar când, în una din vizitele sale în satul natal, i-au spus de tânara lor vecina ca s-a maritat. Întâlnindu-se cu ea, el a întrebat-o:

– Pentru ce te-ai casatorit? Nu trebuia sa te casatoresti.

– Dar de acum m-am cununat! Sunt casatorita la Biserica, asa ca va trebui sa traiesc în continuare astfel, a raspuns tânara femeie oarecum neîncrezatoare.

Dar viata ei a fost foarte grea, caci sotul ei, fiind necredincios, i-a amarât toate zilele si, astfel, biata femeie îsi amintea deseori de cuvintele Parintelui Lavrentie, care, desi era înca tânar, i-a aratat viitorul.

*

Timpul trecea si nimic nu putea fi oprit în loc, totul se petrecea precum era rânduit. Cântaretii cei mai buni, cu experienta, erau trimisi în alte localitati, iar altii plecau singuri pentru a organiza coruri în alte biserici. Corul a început sa se împutineze, iar Parintele completa lipsa cu tineret din sat care frecventa biserica. Pentru aceasta folosea toata agerimea cu care fusese înzestrat de mic si toata iscusinta si experienta sa duhovniceasca. Daca vreo fata avea înclinatii pentru viata monahala, el se ruga tot timpul si-i dezvolta dragostea pentru cântarile bisericesti si pentru rugaciune. Si uite asa, încet-încet, turma a început sa se completeze cu tineri binecredinciosi. În taina, îi învata sa se roage, le dadea matanii, îi ajuta sa înteleaga profunzimea cântarilor si scrierilor bisericesti si, de asemenea, îi ajuta sa-si gaseasca de lucru. Vestea despre bunatatea si darul înainte-vederii Parintelui se raspândea tot mai departe si mai departe.

Cu binecuvântarea Vladicai Pahomie s-au adunat multi cântareti bisericesti, dintre care multi au devenit apoi solisti talentati ai corului bisericii.

Una dintre ele îsi aminteste ca era doar un copil când a venit pentru prima data la manastire, însotindu-i pe cei vârstnici, si începu sa plânga înaintea Parintelui. Acesta, vazând-o, a mângâiat-o pe cap si i-a spus:

– Nu plânge, caci vei deveni cântareata împarateasca. Bineînteles ca ea atunci, fiind micuta, nu a înteles nimic, dar proorocia s-a împlinit întocmai, ea a ajuns sa slujeasca cu glasul sau Împaratului Ceresc.

*

Si au trecut si aceste timpuri si au venit alte vremuri, mai grele. Monahilor si tuturor „li s-a propus sa plece“, caci manastirile trebuiau închise „pentru reparatii“ (1930). În aceasta grea perioada, Parintele a trait la poalele unui munte, la o vaduva drept-credincioasa ce se numea Elena. Acolo, într-o casa veche, Parintele ocupa o mica camera, petrecându-si timpul în post si rugaciune, atât pentru turma sa împrastiata, cât si pentru întreaga lume.

Din cauza prigoanei împotriva Bisericii, fiii sai duhovnicesti doar noaptea puteau sa bata tainic în geamul Parintelui. Dar nu-i primea pe toti. Ci, având darul înainte-vederii, el îi stia pe toti când vin si pentru ce.

Astfel, el a prevazut prigoana si închiderea bisericilor si le spunea:

– Cititi si pastrati cartile, ca de ele o sa aveti mare nevoie. Pentru ca înca vor mai fi manastiri, si vor mai fi si arhierei drept-credinciosi si toate cartile va vor fi de mare folos.

Înainte de începerea razboiului, Parintele a prevazut marea nenorocire a poporului. Neîncetat se ruga si plângea, spunând ca mult sânge nevinovat va curge.

Când în 1941 a început razboiul, Parintele, prin straduinta sa, a redeschis fosta manastire de calugari „Sfânta Treime“ si a transformat-o în manastire de maici, iar mai apoi manastirea „Domnitskii“. La început, în prima manastire erau 75 de maici, iar în cea de-a doua doar 35. A adunat cântareti, iar cu timpul i-a împartit în doua coruri. Fiind principalul coordonator, i-a învatat cântari noi, patrunse de o profunda traire duhovniceasca. Vestea corului condus de Parintele Lavrentie a ajuns departe, în afara orasului.

Având dragoste pentru orice fel de munca, atunci când au început reparatiile manastirii, el se implica în toate activitatile, dând sfaturi practice mesterilor ce construiau sobele, celor ce refaceau peretii, cât si celor ce reparau acoperisul. Când mesterii s-au plâns de calitatea rea a scândurilor, Parintele le raspunse:

– Nu-i nimic, pentru 20 de ani sunt bune, iar apoi, ce va da Dumnezeu. Au fost situatii când au fost nevoiti ca lucreze si în timpul iernii, perioada în care mortarul amortea (se întarea) din cauza frigului. Odata, lucrurile nu mergeau deloc bine si au mai chemat ajutoare, la care unul din cei veniti îi spuse:

– Parinte, pentru aceasta munca este nevoie de multa putere.

Atunci Parintele s-a apropiat si rugându-se a facut semnul Sfintei Cruci peste mortarul amortit. Spre mirarea tuturor, mortarul a devenit foarte moale si usor de prelucrat. Atunci toti au înteles ca aceasta minune s-a petrecut pentru rugaciunile staretului Lavrentie.

În treburile gospodaresti ale manastirii, Parintele iubea sa dea sfaturi si sa urmareasca singur buna lor împlinire.

Au muncit mult maicutele pentru restaurarea bisericii si a chiliilor lor. Aduceau apa de la mare departare, de la o fântâna de pe colina; taiau brazde de pamânt cu târnacopul si le aduceau cu spatele la biserica, deoarece un singur cal nu le era suficient pentru munca lor. Dupa multa munca si grea osteneala, abia în 1942, la Pasti, au reusit sa slujeasca prima Sfânta Liturghie în biserica renovata. Abia acum Parintele s-a mutat de la sora Elena în chilia de la manastire.

Multa bucurie si împlinire sufleteasca au avut atunci!

*

Fiind cunoscut ca un bun duhovnic, la usa Parintelui Lavrentie tot timpul era o multime de oameni pentru spovedanie. Cu darul sau înainte vazator, pe multi din ucenicii sai i-a prevenit si i-a ferit de multe necazuri.

Când în 1942 a venit Vladica Simon al Ucrainei de Vest, Parintele a spus:

– „Ehei, asta-i de-al nostru!“

Iar când a venit Vladica Iakov în 1947, Parintele a spus:

– „Sub asa Vladica va înflori viata duhovniceasca a orasului“, ceea ce s-a si îndeplinit.

Înca înainte de începerea razboiului din 1941 Parintele a proorocit spunând direct:

– „Pentru tot ce se face în afara rânduielilor bisericesti si în sarbatori, totul se va ruina si va arde. Iar apoi se vor deschide manastirile si oamenii se vor cai si se vor ruga lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, dupa mare mila Sa, le va mai da putin timp, pâna când se vor completa rândurile îngerilor cazuti“. Cu lacrimi în ochi, adeseori, el repeta aceste cuvinte.

Parintele a avut si el ispitele sale. Din uneltirea diavolului, adeseori Vladica Boris se supara pe el si se purta distant, (grosolan), iar uneori si maicuta egumena. El, însa, era smerit si cu îndelunga rabdare, si cu iubire suporta totul, rugându-se cu dragoste pentru toti cei ce erau suparati pe el. Cu aceasta el l-a biciuit pe vicleanul diavol si l-a biruit, iar în ochii credinciosilor si a ucenicilor sai devenea mai înduhovnicit, mai mare si mai iubit.

Pe lânga staret, în manastire vietuiau înca douasprezece surori, iar doua dintre ele îi slujeau lui. Trapeza era comuna; acolo ei se si rugau împreuna. Iar atunci când Parintele nu putea sa mearga la biserica din slabiciunea sanatatii sale, toti îsi faceau rânduiala monahala – rugaciunile – în chilie.

El practica neîncetat rugaciunea lui Iisus si se straduia sa le învete si pe surori, explicându-le cum sa se roage, adica atunci când trageau aer în piept sa spuna: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu“, iar când dadeau aerul afara din plamâni sa spuna: „miluieste-ma pe mine, pacatoasa“.

Iar unei ucenice, la rugamintea de a-i binecuvânta mataniile, i-a spus:

– „Rugaciunea este un lucru bun, este un lucru îngeresc, iar tu roaga-te dupa degetele mâinii stângi. Apropie degetul mare de cel mic si spune de 10 ori: Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatoasa, iar apoi treci la inelar si tot asa la restul degetelor. Si uite asa vei capata obisnuinta pentru rugaciune, mintea însa trebuie introdusa si închisa permanent în cuvintele rugaciunii, altfel ea umbla pe unde se nimereste“.

Corul era condus de Parinte cu mare iscusinta fiind alcatuit din ucenicii si maicutele Parintelui, numai doi basi erau dintre barbatii mireni. De la Muntele Athos el a adus multe cântari bisericesti noi: „Vrednica esti“, „Mila lumii“ s.a. Cu ocazia venirii la Cernigov a Patriarhului Aleksie, corul a fost invitat sa cânte la catedrala, ocazie cu care Patriarhul a ramas profund impresionat de cântari si a spus:

– Asa ceva rar vei auzi undeva! Mitropolitul Ioan al Kievului a invitat corul Parintelui la Kiev, unde de asemenea au fost apreciati.

*

În timpul razboiului, Parintele a vrut sa deschida manastirea de monahi de la Eltk, dar fiind putini frati a renuntat. Parintele se straduia sa completeze cât mai repede obstea monahala a manastirii „Sfintei Treimi“, pentru ca asa i-a spus Maica Domnului în vedenie.

Pe ucenicii sai si pe râvnitorii de mântuire, Parintele îi primea în curtea manastirii sub un acoperis frumos asezat.

El a proorocit moartea sa cu 8 ani înainte. Într-o discutie purtata cu ucenicii sai, el a spus:

– Este unul aici care va mai trai 8 ani, iar altii si mai mult. Atunci când Parintele a murit, toate maicutele si-au amintit cuvintele lui.

Alta data a spus:

– Din acest moment eu voi mai trai un an si jumatate. Ceea ce asa s-a si îndeplinit. Tot atunci a mai spus:

– Anul 1950 va va arata, iar în 1952 veti vedea multe rele.

Într-adevar, Parintele a murit în 1950, iar în 1952 manastirea Domnitskii a fost închisa, „cica pentru reparatii“ iar maicutele s-au mutat toate la manastirea „Sfânta Treime“.

*

Era înca în viata Parintele când maicutele se ocupau din ce în ce mai mult cu lucrul manual, facând icoane, iar el era nemultumit si mereu le spunea:

– „Toate câte le faceti, le faceti fara rugaciunea lui Iisus si fara de rânduiala Bisericii si, pentru aceasta, manastirile nu vor dainui cât trebuie si multe se vor închide“ ceea ce s-a si împlinit.

Dimineata, când se aprindeau luminile prin chilii, Parintele, cu mintea sa clarvazatoare, stia unde si ce se întâmpla, stia cine se roaga si cine se ocupa cu altceva. Odata, când Parintele se îndrepta spre biserica, i-a spus maicutei ce-l însotea sa intre în chilia de lânga biserica si sa vada cu ce se ocupa acolo maicutele. Într-adevar, ele se ocupau cu diferite treburi si nimeni nu se grabea sa mearga la biserica. Parintele s-a suparat foarte tare si a spus:

– „În felul acesta manastirea nu o va mai duce mult“ ceea ce s-a si împlinit. El mereu le spunea ca pentru monah rugaciunea este la fel de necesara ca si aerul, altfel el se va asemana cu o „statuie neagra“ rau mirositoare. Si le mai spunea:

– „Fericiti sunt cei care sunt scrisi în Cartea Vietii“

Iar la întrebarea surorilor:

– Cine este scris în Cartea Vietii?, el le raspundea:

– „Cei care au râvna si merg cu bucurie la biserica, aceia sunt scrisi în Cartea Vietii“.

Avea, de asemenea, darul rugaciunii neîncetate cu rugaciunea lui Iisus.

Odata, pe când spalam holul – îsi aminteste una din maicute – Parintele, trecând pe lânga mine, mi-a spus:

– Lucreaza, lucreaza, dar sa nu uiti de rugaciunea lui Iisus! În minte trebuie introdusa permanent rugaciunea, altfel mintea umbla pe unde se nimereste, si acest lucru ni-l repeta fiecareia când ne porneam la drum.

*

Despre Sfânta Liturghie, Parintele ne spunea mereu:

– „Daca trebuie neaparat sa pleci de la Sfânta Liturghie, atunci pleaca dupa „Tatal Nostru“, iar daca s-au scos Sfintele Daruri, atunci sa stai cu frica si sa te rogi pentru ca aici este prezent Însusi Dumnezeu cu Maica Domnului si cu toate puterile ceresti, iar daca poti, varsa macar o lacrima cât de mica pentru nemernicia ta. Caci îngerul tau pazitor se va bucura pentru tine. Daca te întreaba atunci cineva ceva, tu raspunde-i, dar foarte scurt. Iar tu singura sa stai în biserica precum sta lumânarea“

Parintele îi iubea pe toti si era repede saritor la orice nevoie. Lumea umbla în grupuri dupa el, dorind sa auda un cuvânt de învatatura sau pentru a-i cere un sfat de mântuire. În curtea manastirii au fost asezate mese unde el petrecea orele sale libere discutând cu copiii sai în timpul „ceaiului de seara“.

Nu de putine ori el facea milostenie oamenilor saraci, pregatind prânzuri (mese) la care însusi el le slujea. Învaluindu-i cu dragostea sa, le povestea atunci multe lucruri importante si folositoare pentru mântuirea sufletelor lor, si astfel poporul simplu se apropia de el, fiecare cu necazurile lui. Mereu le spunea: ca la sfârsitul lumii (în vremurile cele de pe urma) cei ce se vor întoarce cu toata inima lor la dreapta credinta si vor chema numele Domnului se vor mântui. Mai ales cei feciorelnici vor completa rândurile îngerilor cazuti. Spunea despre Dumnezeu ca este atât de milostiv încât si pe evreii adevarati, cei ce traiesc dupa legile lui Moise, la a doua venire a Sa îi va ridica si îi va aseza în al treilea cer.

*

Parintele neîncetat îsi învata ucenicii sa traiasca în pace si dragoste duhovniceasca, spunându-le:

– „Daca o oarecare sora este iute din fire („fierbinte“) si nu-si poate stapâni cuvintele, atunci: „–Înainte de a începe cearta, da-ti jos centura si rasa, apoi pune metaniile deoparte si abia atunci îndreptateste-te pe tine!“. Daca veti proceda asa, atunci niciodata nu va veti certa“. „Daca cineva în decursul zilei nu s-a putut abtine si nu a petrecut în dragoste si pace ci s-a suparat si s-a certat cu careva, atunci, pâna la apusul soarelui, trebuie neaparat sa se împace, adica sa-si ceara iertare“.

*

Parintele avea darul înaintevederii. Astfel, dupa razboi, prin 1945, Vladica Boris era plecat din Cernigov. Deodata, Parintele vine repede si da binecuvântare sa înceapa pregatirile pentru întâmpinarea Mitropolitului. Surorile îi spuneau Parintelui ca Vladica nu are cum sa se întoarca deoarece toate drumurile si podurile sunt distruse; Parintele însa a insistat sa se continue pregatirile. Într-adevar, în ziua aceea Mitropolitul s-a întors si toti s-au minunat de darul înainte-vederii dat Parintelui de bunul Dumnezeu.

*

Maicutei Atanasia i-a prezis ca va deveni cântareata bisericeasca (corista). Odata, dupa masa, Parintele i-a pus crucea cea mare la gât si i-a spus:

– „Uite, vei deveni cântareata (corista)!“ si într-adevar asa s-a si împlinit. Odata, când maicuta Atanasia s-a îmbolnavit, Parintele intra în chilia ei si o întreba:

– „Ce facem, mai traim?“. La care maicuta i-a raspuns:

– „Da, precum stiti, Parinte!“ Iar el i-a raspuns:

– „Ei, atunci mai traim! “. Dupa aceasta vizita, maicuta Atanasia a început sa se însanatoseasca foarte repede.

*

Maicuta E. ne povesteste ca, odata, în timpul razboiului, multe surori stateau lânga portita uitându-se spre lunca. Trecând pe acolo, Parintele striga deodata la ele: – „Fugiti de acolo, ca o sa cada o bomba!“ Nici n-au apucat maicutele sa se ascunda ca o bomba a si explodat exact pe locul unde au stat ele.

Alte articole:

Sf. Lavrentie de Cernigov: “Vor fi multi surzi si multi orbi…”

SFANTUL LAVRENTIE AL CERNIGOVULUI: “Vai, cât de mulţi sunt în focurile iadului…. dacă i-aţi vedea, vi s-ar rupe sufletul de durere”

Acatistul Sfantului Lavrentie