Batrinii nostri dragi, parasiti…

Uneori, cind vintul bate naprasnic, cu ploi nesfirsite, in vuiete prelungi de toamna tirzie, ma cutremur la gindul ca undeva, departe, uitat de noi, cei putin mai tineri, moare cite un batrin de dor si instrainare… Batrinii nostri dragi parasiti! Abandonati de prea multe ori, dureros de usor, in spatele unor preocupari comode si mondene ale celor de dupa ei.

De curind, intr-un satuc mustind de tandrete de prin partile Moldovei, am surprins o batrinica rugindu-se. O batrina din acelea multe, nestiutoare vreodata de carte, pe care le mai pastreaza, ca pe o binecuvintare, inca satul rominesc. In rugaciunea ei lacramata, printre suspine, ea ii aducea inaintea lui Dumnezeu pe copiii si pe nepotii ei de la oras, pe care nu-i mai vazuse de vreme indelungata. Am mai intilnit-o, ani in urma, pe aceeasi batrinica, in rugaciune. Si atunci, ca si acum, grija ei netarmurita era linistea copiilor si a copiilor copiilor ei. Nu stiu daca s-a mai rugat si pentru altceva. Stiu insa ca ruga ei nu putea sa nu-I umple inima lui Dumnezeu de duiosie. Dorul ei de copii ii implinea inaltimea rugaciunii. Am vazut, din nou, cum o simpla intilnire dintre batrinete si tinerete poate sa invesniceasca sfintenia simtirii. Sa-i transfigureze fata, zugravita in contururi de pamint si cer. Rugaciunea ei se facea trup de bucurie la gindul ca-i poate regasi pe cei dragi in aceasta refugiere in Dumnezeu. Si tresarea de fericire la gindul ca ei ar putea fie doar sa-si si aminteasca de ea.

Cit de uitati se simt multi dintre batrinii nostri! Cit de parasiti sint ei in preocuparile noastre, in aducerea aminte a sufletelor noastre! Si cit de vaduviti, de secatuiti trebuie sa fim noi, dragii lor, de pierderea comuniunii permanente cu ei! Ar trebui, citeodata, cind sintem napaditi de durere si ne-simtire, sa ne furisam in preajma lor doar pentru a le privi chipul. Sa le sorbim din inimi frumusetea bucuriei lor la vederea noastra. Ar fi de ajuns. Nici nu ar trebui neaparat sa mai spunem ceva. Pentru ca in iubire nu intotdeauna e loc de cuvinte. Sa le invesmintam mormintele amintirilor cu ghirlande de lumina. Sa priceapa ca ii iubim, ca trebuie sa stie aceasta. Pentru totdeauna. Oare de ce ne este dat ca, intotdeauna, sa ne marturisim iubirea atunci cind e deja tirziu, cind cel de linga noi s-a mutat dincolo, in cealalta calitate a fiintei?

Ar trebui, macar uneori, sa le spunem batrinilor nostri ca ii iubim. Aceasta ar face sa le umple de slava mormintul. Locul in care ne dam seama, cel mai bine, cit am pierdut ca nu am stiut a-i iubi. Si nu am avut curajul nici macar sa le-o spunem!

In batrinetea lor, orice miscare, orice cuvint, ar trebui sa fie pentru noi un tropar. Un semn de binecuvintare a lui Dumnezeu pe umerii nostri aplecati in uitare. Cit ii mai avem, Dumnezeu ne poate vorbi fata catre fata. Pentru ca prin ei si-a manifestat, vizibil, iubirea Sa catre noi, darul Sau catre ei si catre noi insine. Noi, rod al acestei strafulgerari de har statornicit in temple de fiinta.

In fiecare clipa, cu fiecare ezitare a noastra, ne moare cite un batrin in suflete. Suspinul lor ne urmareste aprig, rasunindu-ne neiertator in inima. Cind zugravul de la Voronet, pe zidul manastirii, asezase in icoana, linga Maica Domnului, acel batrin cioban de pe la noi, in portul sau romanesc, cu siguranta ca va fi avut inaintea ochilor icoana cutremuratoare a bunicului abatut in uitare, parasit de ai sai, si luat in grija de Maica Domnului.

Niciodata batrinii nostri nu ramin singuri. Rugaciunile lor se fac scara de lumina catre cer, pe care coboara ingerii sa le zugraveasca icoanele de dor. Daca noi uitam sa le sarutam miinile obosite de truda cautarii a lor lor, obrajii sidefati in asteptare, Dumnezeu ii cheama la El sa le restaureze iubirea fracturata de nepasare. Iar, la plinirea vremii, va trebui sa dam raspuns de intirzierile, ezitarile si uitarile noastre. Nu atit de durerea lor, cit de ceea ce am pierdut noi din slabirea legaturii cu ei. Fiindca, nu-i asa, una din intrebarile majore care ne vor fi puse la marea Intilnire, va fi aceea a iubirii: Ai iubit indeajuns ceea ce ti-am oferit sa iubesti? Acesta va fi iadul: durerea de a nu mai putea iubi ceea ce ai ignorat sa iubesti…

Romeo PETRASCIUC

Sursa: Monitorul de Sibiu