2 februarie

În numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh! Amin.

Prea Cucernice Parinte, prea iubiti credinciosi!

Dumnezeu a rânduit ca astazi, dimpreuna sa cântam cu Simeon în templul cel sfânt al Bisericii: “Acum slobozeste pe robii Tai, Stapâne, dupa cuvântul Tau, în pace…”, caci si noua, ca si lui Simeon, ni s-a spus ca atât cât Îl vom vedea pe Hristos venind în Biserica, primi-vom darul cel mare al împartasirii de El si luminati în sufletele noastre vom putea sa cuprindem macar pentru o clipa cu inima noastra slava cea mare a lui Dumnezeu. Si uitându-ne bine întreolalta, fetele fratiilor voastre nu mai sunt cele cu care ati intrat; sunt altele, mai luminoase, mai înlacramate, mai binecuvântate, întru toate daruite lui Dumnezeu, fie si numai pentru clipele în care, iata, ramânem în Templu laolalta cu Hristos astazi.

Sarbatoarea de astazi are cu totul si cu totul o semnificatie îndelungata, sa-i spunem. Este printre putinele sarbatori care-si au cântarea în Noul Testament. Noi nu prea avem sarbatori care sa-si aiba cântarea acolo. Dar iata ca astazi, cu textul de la Luca, sau de oriunde ati vrea sa-l citati, suntem trimisi deja în epoca evanghelica: îndata dupa rastignirea lui Hristos. Pentru ca cea mai veche sarbatoare pe care o praznuiau crestinii întreolalta, în afara de aceea a Pastelui, era aceasta, a Întâmpinarii lui Hristos în templu. Pentru ca spusele lui Simeon de astazi erau o împlinire a proorociilor Vechiului Testament.

Citeste mai departe…

În numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh! Amin.

Îmi doresc din toata inima si din tot sufletul sa simtiti cu maximum de plenitudine importanta zilei de astazi, nu numai în plan personal, al fiecaruia dintre noi în parte, cât mai ales din punct de vedere al Bisericii în întregimea ei. Pentru ca, daca vreti, intrarea lui Iisus Hristos, Persoana divino-umana, în Templu este actul prin care templul, facut de mâini omenesti, L-a încaput pe Dumnezeu, templul facut de mâini omenesti s-a dilatat pentru a-L cuprinde pe Dumnezeu si spatiul liturgic a primit punctul fundamental care sa-l determine ca spatiu liturgic.

Iubitilor, sigur ca praznicul de astazi, într-un fel sau altul, preînchipuie, cel putin în inima duhovniceasca a Bisericii, praznicul Învierii. De aceea o rânduiala veche de cult prevedea ca preotul sa slujeasca în haine ca la Înviere sau ca la Craciun: albe, vestind dintr-o data ca de acum putem fi sloboziti, ca ni s-a aratat mântuirea. Acesta este sensul cel mare, daca vreti, al zilei de astazi, si poate ca este întâia data în istoria omenirii când un om îsi priveste moartea cu seninatatea pe care numai Hristos o poate darui.

Astazi Hristos S-a transformat în bolta care sa cuprinda în chenoza ei întreaga cuprindere a Bisericii si, daca vreti o icoana superba a Întâmpinarii Domnului Iisus Hristos si a intrarii Lui în Biserica, în Templu, este aceea a Mântuitorului Pantocrator, Cel Care vine sa binecuvânteze si tine ca un stâlp de pod miezul Bisericii. Caci totdeauna Biserica are doua axe, care formeaza crucea de sustinere a cladirii din caramida si ciment: aceea care tine de latura de sub Pantocrator – si diaconul de acolo trebuie sa spuna ectenia, mai cu seama ectenia mare –, iar ce-a de-a doua, care tine de locul în care noi sau diaconul ne-am afla, sub Pantocrator si Altar, miezul liturgic al noii creatii, cum spunea Parintele Staniloae, locul în care si spre care tindem mereu, ca o corabie în epectaza – întindere mereu spre Împaratia lui Dumnezeu, magnetul fiind nu Masa Sfântului Altar, ci Scaunul cel de Sus, pe care Hristos, iata, Întâmpinatul de astazi, a stat împreuna cu noi la Sfânta Liturghie, privindu-ne, zâmbind atunci când ne-am bâlbâit, dar nici o clipa lipsindu-ne de slava Sa.

Citeste mai departe…