2 februarie

În numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh! Amin.

Prea Cucernice Parinte, prea iubiti credinciosi!

Dumnezeu a rânduit ca astazi, dimpreuna sa cântam cu Simeon în templul cel sfânt al Bisericii: “Acum slobozeste pe robii Tai, Stapâne, dupa cuvântul Tau, în pace…”, caci si noua, ca si lui Simeon, ni s-a spus ca atât cât Îl vom vedea pe Hristos venind în Biserica, primi-vom darul cel mare al împartasirii de El si luminati în sufletele noastre vom putea sa cuprindem macar pentru o clipa cu inima noastra slava cea mare a lui Dumnezeu. Si uitându-ne bine întreolalta, fetele fratiilor voastre nu mai sunt cele cu care ati intrat; sunt altele, mai luminoase, mai înlacramate, mai binecuvântate, întru toate daruite lui Dumnezeu, fie si numai pentru clipele în care, iata, ramânem în Templu laolalta cu Hristos astazi.

Sarbatoarea de astazi are cu totul si cu totul o semnificatie îndelungata, sa-i spunem. Este printre putinele sarbatori care-si au cântarea în Noul Testament. Noi nu prea avem sarbatori care sa-si aiba cântarea acolo. Dar iata ca astazi, cu textul de la Luca, sau de oriunde ati vrea sa-l citati, suntem trimisi deja în epoca evanghelica: îndata dupa rastignirea lui Hristos. Pentru ca cea mai veche sarbatoare pe care o praznuiau crestinii întreolalta, în afara de aceea a Pastelui, era aceasta, a Întâmpinarii lui Hristos în templu. Pentru ca spusele lui Simeon de astazi erau o împlinire a proorociilor Vechiului Testament.

De fiecare data, atunci când vorbim de împlinirea unei proorocii, trebuie sa ne întoarcem întotdeauna la Adam si la Eva si sa vedem de fiecare data momentul pe care-l traim: calcarea mortii cu moartea si izbavirea lui Adam din iad. Aseara spuneam la vecernie ca nu este lucru mai important pentru noi decât a-l vedea pe Simeon ca pe unul ce stie sa întâmpine moartea. Stiti ca despre el se spune ca facea parte dintr-una dintre echipele acelea de traducatori ai Vechiului Testament de la Alexandria. Ei traduceau din ebraica si din greaca. Si la un moment dat, fiecare în camera sa – erau separati, ca sa nu se vada unul cu altul, pentru ca mai apoi sa se faca unirea textelor – pe o insula ceva mai departe de tarm, dreptul Simeon, pe atunci tânarul Simeon, ajunsese la traducerea textului aceluia care spune: “Iata, fecioara va lua în pântece si va naste prunc”. “Ei, dar e greseala în textul ebraic”, a zis Simeon, si a taiat cuvântul fecioara si a pus femeie. Si a adormit. Si dimineata, când s-a trezit, în loc de femeie tot fecioara era. Nedumerit, Simeon a mai taiat o data. “Nu se poate, e vorba despre o femeie, nu despre o fecioara!…Oricum, si daca ar naste, dupa nastere nu mai poate fi fecioara…” Si iarasi noaptea dormind, întocmai – nu-i asa? – ca în legendele noastre strabune, peste noapte iarasi s-a asezat cuvântul fecioara la loc. Iarasi suparat, Simeon a zis: “Ei, lasa! Sa vad eu momentul acela în care o fecioara va naste prunc si ea tot fecioara va ramâne!…” Si ni se relateaza ca Arhanghelul Gavriil îi va fi spus: “Simeon, vei înceta din viata numai atunci când vei vedea împlinita proorocia”. De aceea, oricât de speculativi am fi – sa spunem ca nu credem în legenda aceasta – uitati-va bine ca si troparul si cântarea aceasta pe care a cântat-o minunat strana, astazi cu totul deosebita, toate o oglindesc pe Maica Domnului.

În sarbatoarea de astazi, în ciuda faptului ca-L are pe Hristos în Templu în prima dimensiune, în cea de-a doua, întotdeauna, o vedem pe Fecioara ducându-L pe Hristos. Si chipul central al sarbatorii nu este chipul Mântuitorului, si nici chipul lui Simeon, ci este chipul Maicii Domnului.

Astazi maternitatea Maicii Domnului este pecetluita cu aprobarea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne spune ca este fecioara cea care intra în Templu. Dumnezeu ne spune ca cea pe care alta data o duceau parintii la Templu, astazi, ducându-si Copilul la Templu, este mai presus decât parintii.

Sigur ca momentul acesta în care Simeon Îl ia în brate pe Dumnezeu este cutremurator. Eu nu pot sa ma dezmint si sa nu va spun ca pentru mine, ca preot, taina cea mai cutremuratoare ramâne Taina Botezului. Nu ma impresioneaza nimic din ceea ce slujesc ca Taina Botezului, si mai ales când Dumnezeu rânduie sa botez câte un flacau, care moare si învie cu Hristos. Moare si învie cu Hristos. Moare si învie candidat la Înviere cu Hristos, si mai cu seama este pecetluit cu darul Duhului Sfânt. Iar mai înainte de a fi împartasit este purtat pe brate de preot, de la intrarea în Biserica pâna la Scaunul cel de Sus, din spatele Sfintei Mese, cântându-i-se: “Acum slobozeste pe robul Tau, Stapâne…” Si de fiecare data simt ca în bratele mele sta mântuirea neamului din care fac parte. Si de fiecare data ma rog lui Dumnezeu ca macar unul dintre cei pe care-i port în brate sa îmbrace vreodata haina grea a preotiei, pentru a-I sluji lui Hristos, pentru ca neamul sa nu piara, pentru ca Biserica sa nu ramâna fara de slujitori si pentru ca, slujindu-se Liturghia, sfârsitul sa vina cât mai departe de vremurile noastre. Primiti multa barbatie ca preot, purtând în brate mâna de om, dodolotul, pruncul din împaratia aceasta a oamenilor, nebuna si calcatoare în picioare a marilor sentimente umane si ducând-o pe Usile Diaconesti, dar scotând-o de fiecare data pe Usile Împaratesti afara, ridicând pruncul si spunând: “Si slava poporului Tau Israel, poporului celui nou Israel”, si daruindu-l nasilor, carora le spui de obicei: “Ati adus un pagân. Primiti un crestin. Purtati de grija de crestinatatea lui!”

Acesta este poate momentul cel mai important din tâlcuirea Evangheliei de astazi. Simeon stia ca moare si se bucura. Stia ca în momentul în care ochii lui vor vedea mântuirea neamului lui Israel intrând pe portile cele mari ale Templului din Ierusalim, de el se va atinge moartea. Dar nu mai moare în deznadejde, ca cei din neamul sau de dinainte, ci moare cu marea nadejde ca iata, S-a ivit Lumina lumii, ca cei care stau în umbra mortii au vazut lumina mare, si ca el merge sa le vesteasca acestora. Închipuiti-va ca intra dreptul Simeon în iad, în locuinta mortilor – care era pecetluita pâna la venirea lui Hristos, pâna la izbavirea noastra, pâna la Moartea lui Hristos pe Cruce, pâna la redeschiderea Raiului pentru noi – si striga: “Adame, pentru ce mai stai în tristete? Noul Adam, Hristos, a venit! Eva, nu te teme! Noua Eva, Maica Vietii, a adus Viata! Bucurati-va! Avraame, nu te teme! S-a împlinit proorocia promisa tie. Iata, Hristos va veni în curând în Locuinta Mortii!” Si probabil îi va fi strigat asa pe toti cei din iad. Ba îi va fi zis chiar iadului: “Cutremura-te, satana, ca vei fi calcat în picioare! Cu moartea vei fi calcat!” Nu a priceput diavolul si sigur acum sta si se gândeste cum a putut sa fie atât de neatent încât sa-si înghita propria moarte.

Dar iata, sarbatoarea de astazi este, daca vreti, din punctul de vedere al mântuirii noastre, momentul în care se iveste deja Crucea. Noi avem obiceiul când colindam pe Pruncul Hristos sa spunem ba ca Îsi întinde mânuta si Se înteapa într-un spin de trandafir si curge sânge, ba sa-L întrebam: “Stiai pe atunci, Copile, ca vei fi rastignit?”, ba lucruri din acestea în care în Ieslea lui Hristos, în Pestera Nasterii, vedem un pic umbra Mormântului. Iconarii nostri asa au si facut. Daca va uitati într-o serie de icoane ortodoxe corect facute, veti vedea ca si Pestera Nasterii lui Hristos, si Iordanul, si Mormântul în care este asezat Hristos au cam aceeasi forma hasurata. Pentru ca nu se poate sa vorbim de Hristos fara sa vorbim de Pestera, fara sa vorbim de Iordan, fara sa vorbim de Mormântul Sau, care s-a facut Izvor învierii noastre.

Iata de ce, iubitilor, astazi în chip deosebit trebuie sa praznuim pe cei care erau în iad la vremea aceea. Lor li se aduce vestea mai întâi si se cutremura de faptul ca, iata, Hristos va veni! Toata asteptarea aceasta, toata tensiunea aceasta a asteptarii este slobozita ca un arc de cuvintele Sfântului si Dreptului Simeon: “Acum slobozeste pe robul Tau, Stapâne!” Ba la cuvintele lui adauga si cuvintele Anei lui Fanuel. Si tineti minte ca daca adaugam ca Ana a fost sapte ani casatorita si avea optzeci si patru de ani de când statea pe lânga Templu, astea fac nouazeci si unu de ani. Presupunând ca tânara evreica fiind, s-a casatorit cam pe la 14-15 ani, cu înca 91, fac 106 ani. Deci nici Ana nu era prea tânara si avea ochiul format pentru a vedea adevarul lui Dumnezeu.

Dar mai era ceva deosebit cu ea. Sigur Maica Domnului, atunci când fusese închinata la Templu, îi fusese data Anei în grija. Ea era, daca vreti, directoarea scolii tinerelor fete care învatau pe lânga Templu si se purtau ca si cum din una din ele ar fi putut sa Se nasca oricând Mesia. Tot neamul lui Israel astepta cu înfrigurare momentul acesta. Cam din fiecare generatie de evrei, saptezeci de fecioare erau puse deoparte în Templu, ne zice una dintre cartile evreiesti. Nu putem sti daca era asa sau nu, dar stim sigur ca Maica Domnului fusese una dintre acelea din care Ana spera sa se nasca Hristosul. Si acum o vedea pe prunca pe care o crescuse si pe care o tinuse sub mâna sa si în care avea încredere totala, ca aduce un Prunc în Templu. Si îl vedea pe Dreptul Simeon, om de taina si el, probabil prietenul, în adevaratul si duhovnicescul sens al termenului, care-i va fi spus cândva: “Ano, eu am sa mor numai când voi vedea pe Hristos venind în Templu”. Si deodata ochii Anei vedeau laolalta cu ochii lui Simeon ca la intrarea în Templu a lui Hristos se deschideau cerurile.

Iata, iubitilor, aceasta este semnificatia sarbatorii de astazi! Începutul mântuirii noastre se prelungeste prin aceasta sarbatoare de astazi dincolo de Sarbatorile Craciunului si ale Bobotezei. Dar ce semnificatie are ea în planul nostru particular, pentru fiecare dintre noi în parte? Hristos este purtat pe brate de fiecare data. Dar de fiecare data El este Cel Care poarta în brate. Sa nu credeti ca Simeon putea sa duca Dumnezeirea în brate. Dumnezeirea îl purtase în brate pe Simeon pâna atunci ca sa-L poata purta în brate pe Dumnezeu. Si fratiilor voastre nu vi se întâmpla altceva în viata decât acelasi lucru. Unii, câteodata, avem senzatia si spunem ca-L purtam pe Dumnezeu în inima noastra. Dar, de fapt, Dumnezeu ne poarta mai întâi în inima Lui, pentru ca noi sa-L putem purta în inima noastra. Avem senzatia ca-L putem purta în brate pe Dumnezeu. Dar, de fapt, Dumnezeu ne poarta în brate mai înainte, pentru ca noi sa-L putem purta în brate pe El. Si toate aceste lucruri se raporteaza la toate chipurile vietii noastre. Nu exista moment al vietii noastre în care Hristos sa nu ne poarte de grija si Dumnezeul Slavei sa nu ne înconjoare cu grija si cu binecuvântarea Sa.

Tineti minte ca exista o pilda în care cineva, ajuns la Poarta Raiului, se hârjoneste un pic cu Sfântul Petru, spunându-i: “Petre, ce-i cu urmele acestea în urma mea, de vreme ce, uite, sunt doua siruri de urme pe nisipul vietii mele?” Si Sfântul Petru îi spune: “Fiule, iata, sunt momentele în care Dumnezeu ti-a stat alaturi, tot timpul fiind alaturi de tine în viata.” “Da, Sfinte Petre, dar uita-te mai bine. Unde mi-a fost mai greu e un singur sir de urme pe nisip.” La care Dumnezeu, de dincolo de Usa Raiului, îi spune: “Da, fiule, nu te minti! Nu sunt urmele tale. Atunci Eu te purtam în brate, si tot urmele Mele sunt si acelea…”

Învatati-va sa va uitati bine în urma fratiilor voastre, ca sa stiti cine va vine în întâmpinare. Si veti vedea ca nu exista clipa de descumpanire, clipa de deznadejde, în care nadejdea sa nu va fi venit dinspre Hristos. Putem gasi solutii facile în oricine altcineva: la durerile noastre îi cautam pe medicii nostri, la nestiinta noastra pe învatatorii nostri, la spovedania noastra si la nelinistea noastra duhovniceasca pe duhovnicii nostri. Stiu eu, la orice fel de lucru ce ni s-a dat, omeneste vorbind, gasim câte un îndrumator. Dar sa stiti: rugati-va lui Dumnezeu sa vi-i daruiasca El, cu pronia Sa divina, pe acei învatatori, pe acei duhovnici, pe acei medici care va sunt potriviti bolilor, nestiintelor si zbaterilor fratiilor voastre. Si atunci veti învata de ce se cutremura astazi cerul, de ce se cutremura astazi pamântul, de ce se cutremura astazi subpamântul si de ce se cutremura astazi Maica si Iosif si Dreptul Simeon si Ana si toti cei ce stateau în Templu. Pentru ca a veni la momentul potrivit ca ajutor nu se poate sa fie la voia întâmplarii. Hristos nu vine la întâmplare în Templu astazi. El vine dupa o lunga asteptare a unui neam întreg, asteptare pe care, de altfel, si noi o marcam la fiecare vecernie si la fiecare botez al vreunui prunc.

În rânduiala noastra bisericeasca, Acum slobozeste pe robul Tau, Stapâne! se mai pomeneste o data. Când îi vedeti pe preoti dezbracându-se de vesminte, ei aceste cuvinte spun: Acum slobozeste pe robul Tau, Stapâne! Pentru ca fiecare preot, macar pentru câteva clipe în Sfânta Liturghie, este Dreptul Simeon, cel care poarta pe brate pe Hristos.

Uitati-va la pruncii si la nepotii pe care-i aveti! Sa nu vi se para ca v-au intrat în viata întâmplator. Fiecare sunteti Drepti Simeoni câta vreme veti intra cu ei în Biserica si-i veti închina si-i veti aduce Bisericii, daruindu-i lui Dumnezeu. Stau si ma înspaimânt de cele mai multe ori, gândindu-ma cu groaza la cei care nu-si boteaza copiii sau si-i boteaza foarte târziu. Cum pot trai? Ce frica trebuie sa-i cuprinda la fiecare moment în care moartea mângâie cu aripa ei fata pruncului, pentru ca – nu-i asa? – copii fiind, suntem cu mult mai aproape de viata si de moarte.

Si ma uit, de data aceasta cu întarire si cu credinta, la mamele venind cu copiii la Biserica sau la bunicii sau bunicile aducându-i pe prunci catre Biserica si ridicându-i un pic de subsuori sa sarute icoana. Si ati vazut, gestul este al Dreptului Simeon! Îl faceti fara sa stiti ca este al lui, dar el are aceeasi, exact aceeasi deplinatate ca al lui, numai ca de data aceasta sigur Hristos este Cel Care întâmpina, Hristos este Cel Care asteapta si Hristos este Cel Care va urmeaza, iesind dincolo de usa Bisericii, catre casele fratiilor voastre.

“Bucura-te, Templu, ca astazi în pântecele tau Fiul tau cel ceresc Se hirotoneste Arhiereu!” era cântarea lui Sofronie al Ierusalimului la sarbatoarea de astazi. Maicii Domnului îi era cântata si se spunea, legat de Buna Vestire, ca în pântecele ei, ca într-un templu, Fiul sau Se hirotoneste Arhiereu. Astazi, Hristos Arhiereul a intrat sa sfinteasca Templul si prin Templu sa sfinteasca toate spatiile acestea binecuvântate în care noi, în numele Lui, ne strângem laolalta.

Luati seama ca astazi am fost martorii intrarii lui Hristos în Templu. Se apropie din nou momentul în care-L vom vedea pe Hristos sfâsiind perdeaua Templului si catapeteasma. Se va apropia momentul în care-L vom vedea pe Hristos darâmând portile iadului si raspunzând la întreita întrebare: “Cine este Acela Împaratul Maririi?” cu întreitul si binecuvântatul raspuns al Domnului Savaot, al Dumnezeului Puterilor, al lui Hristos, Învingatorul mortii.

Toata viata noastra nu poate fi legata decât de aceste mari momente ale vietii lui Hristos. Când va veti simti în cumpana, aduceti-va aminte de des-cumpanirea de astazi, de binecuvântata des-cumpanire în care vor fi stat cei de la Templu, când au vazut ca poate cel mai sarac copil, purtat de cel mai sarac dintre parinti, este adus înaintea Altarului Ceresc si primeste bogatia ce nu se va lua de la El niciodata: sporirea în Duhul Sfânt.

Si noi sa cerem aceasta de la Hristos. Si daca darurile noastre sunt mici si de oameni saraci, materialiceste vorbind, sa venim cu inimile deschise, purtând în ele pe Hristos, Cel ce în brate ne poarta pentru noi si pentru a noastra mântuire. Amin.

Pr. Conf. Univ. Dr. Contsantin Necula, Sibiu, Biserica din Lazaret, 2001