Maica Ecaterina – Itinerar de convertire

5:00 pm Articole, Fragmente, Romeo                                                     

Itinerar de convertire

Metanii de dor - Maica Ecaterina Un teolog occidental a fost întrebat odată de cineva care este cel mai important lucru pe care l-a primit în viaţă. Răspunsul a venit imediat, şocant prin simplitatea şi, în acelaşi timp, complexitatea lui: botezul. Am vrea să înfiripăm discuţia noastră în jurul acestui punct de referinţă existenţială. Ce reprezintă, pentru d-tră, botezul creştin?

Pentru mine, botezul continuă să fie lucrul cel mai de preţ, comoara cea mai dulce din inima mea – deşi nu sunt decât 21 de ani de creştinism în viaţa mea -, pe care o voi păstra, sper, până la moarte. Se întâmplă, sigur, şi au fost chiar momente critice pe parcursul acestor 21 de ani, în care am pierdut din efervescenţa şi din fierbinţeala cu care am păşit pragul în creştinism, dar toate acestea din cauza intensităţii cu care am fost lovită de cel rău. Nici nu e posibil să nu existe o astfel de luptă. Nu ne putem gândi că, odată intraţi în creştinism, nu mai avem nici o problemă în viaţă. Ba din contră, abia acum încep problemele. Lupta. Dar nu am putut căpăta înţelegerea acestei taine de a rezista în luptă nepierzându-ţi intensitatea de iubire faţă de Hristos şi dragostea din inimă decât prin duhovnicii mei mari. Dacă nu aveam un părinte Argatu, un părinte Galeriu şi un părinte Sofian lângă mine, nu ştiu unde aş fi fost acum. Mi-amintesc că erau săptămâni în care în fiecare zi eram la câte unul din ei: o zi la părintele Galeriu, o zi la părintele Sofian, o zi la părintele Argatu. Şi asta m-a menţinut extraordinar de tare, pentru că fiecare din cei trei mari – pot să-i numesc sfinţi, pentru că, pentru sufletul meu, consider că mi-au făcut dovada sfinţeniei lor de-atâtea zeci de ori pe parcursul anilor -, fiecare, deşi nu aveau dăruite de la Dumnezeu aceleaşi daruri, haruri, harisme, cu toate acestea – sau mai mult din cauza aceasta – se completau în sufletul meu extraordinar.

Unul venea cu exorcismele sale (părintele Argatu), unul venea cu înţelepciunea, istoria creştinismului, puse în nişte predici extraordinare şi, mai ales, cu smerenia deosebită, dulceaţa, blândeţea şi răbdarea extraordinară de care ne dădea dovadă în sufletele noastre, ca să-l putem urma măcar în sfert (părintele Sofian), şi al treilea era părintele Galeriu, de ale cărui predici e inutil să vă mai spun, care înflăcărau inimile tuturor. Prin ei am reuşit să mă păstrez şi să păstrez fierbinte şi autentic momentul botezului, încât, iată, după 21 de ani, am putut să-l aştern pe hârtie ca şi cum s-a întâmplat ieri. Desigur, recunosc, am avut şi un jurnal, pentru că am menţinut nişte însemnări, nu însă atât de detaliate. Însă părţile de sensibilitate au rămas în suflet. Deci vă puteţi imagina ce fierbinte a fost dragostea lui Dumnezeu asupra mea, care a înflăcărat inima, încât nu am uitat nici un amănunt din dulceaţa cu care am fost înconjurată la botez şi consider botezul creştin încununarea existenţei oamenilor pe pământ. Vorbesc poate cuvânt mare – nu ştiu, să nu-mi fie luat în nume de rău -, dar consider că botezul creştin este o încununare a tuturor naţiunilor de pe faţa pământului. Şi cred că atunci când se va ajunge la această conştiinţă universal valabilă a lui Hristos, Care este Stăpânul universului, făcând parte din Sfânta Treime, atunci probabil că va fi o altă lume. Dacă El va îngădui.

Să rememorăm puţin paşii de până la botez…

Paşi mocirliţi, paşi înglodaţi. Curios, părintele Cleopa parcă se trăgea din Valea Glodului. Părintele Argatu menţiona deseori acest lucru. Chiar îi spuneam mereu: Părinte, eu am impresia că eu sunt cea care vin din Valea Glodului. Într-adevăr, veneam din valea spirituală a glodului, eram înglodată în patimi extraordinar de mari, atât de iuţi şi de fierbinţi în practicare, încât sunt convinsă că pentru mine nu ar mai fi fost nici un fel de şansă, niciodată. Dacă aş fi murit în starea aceea, căpătam desigur adâncurile cele mai adânci ale iadului, tartarul cel de dinafară de judecată. N-aş mai fi avut dreptul nici măcar la judecată, cu atât mai puţin la iertare. Niciodată! O spun cu toată sinceritatea şi cu toată dezinvoltura. În privinţa convertirii mele, pentru mine a fost mult mai uşor. Convertirile, în general, asupra oamenilor botezaţi deja sunt spectaculoase, pentru că ele vin cu tragedii mari, cu clipe de pocăinţă extraordinară, cu revelaţii deosebite… Şi la mine au fost secvenţe de genul acesta, dar nu atât de multe. Extraordinarul şi totalul l-a făcut Dumnezeu, Care m-a luat de două fire de păr, m-a băgat în cazan, unde era sfinţenia şi nu tartarul, şi m-a scos de acolo albă şi imaculată, cu o conştiinţă perfect netezită. Cum a fost posibil asta? Nu mă întrebaţi, că nu am cum să ştiu! Nu am mai avut apoi conştiinţa păcatului. Am o mustrare permanentă de conştiinţă a celor 32-33 de ani aproape, petrecuţi în mocirla aceasta şi în necunoştinţă de bunătate divină. Că de bunătate umană suntem mai toţi înconjuraţi: ba de bunica, ba de mama, ba de tata, ba de prieten, ba de soţ… Suntem înconjuraţi, oarecum, de bunătatea umană. Dar bunătatea divină este cu totul altceva, este cu totul şi cu totul de aur, cum spune basmul.

Deci primii mei paşi în viaţă au fost în monstruozitatea patimilor. La 15 ani m-am apucat de fumat (am fumat până în ziua botezului), la 17 ani am avut primul amor spiritual şi fizic şi, de acolo, totul s-a derulat cu o viteză extraordinară către hăul de nepătruns cu mintea, pentru că numai fizic poţi şti în ce hău te-ai prăvălit atunci când accepţi orice provocare. Mulţumesc lui Dumnezeu că drogurile şi crima, violenţa la scară largă, nu existau pe vremea aceea, că le-aş fi împlinit şi pe aceea.

Totul însă am făcut într-o nonşalanţă – i-aş spune -, într-o frenezie a tinereţii…

Prozaicul, deja, teribilism, atât de supralicitat în contemporaneitatea imediată…

Teribilism, exact! Ascultam muzică rock – nu era pe vremea aceea rock metalic, dar era un rock care a pregătit terenul acestei demenţe de acum, căci pe lângă ceea ce se ascultă acum, rockul acela este o mângâiere, Jimmi Hendrix, Led Zeppelin sau Pinck Floid, sau mai ştiu eu ce formaţie, care s-a dovedit ulterior a fi – subliniez şi în cartea pe care am publicat-o – o muzică satanică, dedicată satanismului. Sunt dovezi istorice concrete că oamenii aceia au practicat cultul satanic. În multe din versurile lor, prin mesaje subliminale, s-a descoperit că se acţiona asupra minţii. Şi atunci, desigur, un tânăr ca mine, de 17-20 ani, care mergea în discoteci şi se dezlănţuia în muzică, primea în mod subconştient toată informaţia satanică de care era încărcată muzica aceea. Şi urmau toate celelalte: sărutări, desfrânări, avorturi, fumat, beţii, petreceri… Rătăciri, rătăciri, rătăciri înspăimântătoare, din care nu mai ştiam cum să ies şi care, la vârsta de 30 de ani, îmi dăduseră o greutate pe care o resimţeam chiar fizic. Aveam senzaţia unui sac extraordinar de greu pe care-l purtam mereu în spate. Cu toate că făceam gimnastică şi practică yoga, şi chiar căutam prin yoga să-mi elimin această greutate – îmi spunea toată lumea că acolo voi găsi nirvana, împărăţia, desăvârşirea, totalul -, nu am găsit decât iadul.

Aţi avut şi momente cinstite în perioada aceea? Aţi fost vreodată, atunci, fericită cu adevărat?

Sigur că au fost şi momente cinstite. Nu pot spune acum că îmi anulez toată existenţa tinereţii mele. Au fost momente în care am iubit cu sinceritate. Am iubit părinţii, am iubit iubitul. L-am iubit cu sinceritate, la 17 ani. Era o poveste de dragoste ca în Romeo şi Julieta, murdărită de practica sexuală, la o vârstă foarte fragedă. Dar ea, în sine, a fost o curăţire a sentimentului iubirii care ar fi putut fi împlinită într-o căsătorie adevărată, cu mulţi copii, cu drum de mântuire prin dragostea aceea. Pe care am fi putut, prin unirea iubirii noastre în Hristos, să o dăruim lui Hristos. Din nenorocire, lucrurile s-au terminat tragic: noi ne-am despărţit, iar el, printr-o conjunctură de întâmplări, a murit la 30 de ani. Deci la vârsta la care Dumnezeu îmi pregătea drumul spre botez, pe el l-a luat. Nu ştiu nici în ziua de azi ce s-a întâmplat cu sufletul lui şi unde este. Mă rog în continuare pentru el.

Da, pot spune că am avut multe bucurii. Le spun acum bucurii, pentru că atunci le credeam fericiri. Ulterior, am înţeles că fericirea nu există – e o utopie – şi că fericirea e unirea cu Hristos după viaţa de pe pământ. Or aceea nu poate fi decât strevăzută prin mici întâlniri pe care le putem avea cu Hristos în Biserică, prin Sf. Împărtăşanie, prin Sf. Lumină, prin Tradiţia bisericească, lectură, întâlnirea cu Sfinţii… Acestea pot străvedea drumul către fericire.

Am remarcat un element picant în excursul d-tră către botez. De regulă, în astfel de cazuri, botezul e o încununare a unei convertiri spectaculoase, decisive, absolut conştientizate şi îndelung pregătite. În cazul d-tră, această taină vă surprinde ca într-un joc al ielelor, care abia de acum se hotărăsc să vi se dezvăluie, una câte una, jalonându-vă viaţa spre Hristos. Eraţi, în momentul botezului, o fumătoare înrăită. De altfel, între cele pregătite cu grijă pentru acest moment, v-aţi pus la îndemână, la loc de cinste… pachetul de ţigări. Să rememorăm acest episod. Sau, mai pragmatic, spuneţi-ne cum v-aţi lăsat de fumat?

A fost o revelaţie! O revelaţie petrecută în cea de a treia zi după botez. Şocant, am plecat cu foarte multă grijă la botezul care trebuia să mi se întâmple asupra sufletului şi trupului meu, cu o oră sau două înainte – fiind zi de duminică, erau închise tutungeriile -, să-mi cumpăr ţigări. Mergeam să mă botez şi am avut grijă neapărat să-mi cumpăr un pachet de ţigări. Nu cumva să merg la botez fără ţigări! Eram complet inconştientă, inconştienţă pe care, de fapt, am şi subliniat-o celei care a participat ca naşă la botezul meu – fostă colegă de serviciu, de la Buftea -, căreia i-am spus, la un pahar de băutură, într-un bar, pregătind cele necesare botezului care trebuia să aibă loc peste o săptămână: Măi, voi duceţi dracul la biserică! În clipele acelea fumând ţigară de la ţigară, i-am spus că eu nu mă voi putea lăsa de fumat niciodată. Drept pentru care, cum spun, am plecat cu pachetul de ţigări în buzunar.

Imediat după botez, la câteva ore, a avut loc prima tentativă a diavolului, extraordinar de violentă. În tot ceea ce am făcut în viaţă am căutat să accentuez plăcerea. De la arta culinară, pe care am învăţat-o să o exersez cu cât mai mult rafinament, până la arta pe care am practicat-o (teatru şi cinematografia), unde trebuia să fac totul cât mai spumos, frumos, în tot ce făceam, chiar şi în iubire, am dorit să duc totul la extremul cel mai posibil. Aşa că întotdeauna îmi adăugam câte o plăcere pe lângă cea care-mi venea de la sine, intrându-mi brusc pe uşă, prin prieteni, cunoştinţe. Mai adăugam şi eu ceva. Aşa că, trăind în clipele botezului ceva senzaţional – întâlnirea cu Hristos a fost pentru mine uluitoare, zdruncinătoare, devastatoare, ca un cutremur, ca un şoc, ca o bombă nucleară pentru sufletul meu -, cu toate acestea, la şase ore după botez, diavolul a găsit casa curată, cum spune Scriptura, şi a mai chemat o ceată mare de diavoli, cu care au pus la cale să mă corupă. Şi, mergând pe alee de la arhondaric, unde dormisem puţin după-amiază, către biserică, unde avea loc vecernia, mi-am zis: Ce apus superb de soare pe malul lacului aici, la Cernica! Ce botez minunat, ce desăvârşire extraordinară simt în suflet! Ce-ar fi – zice stânga – să-ţi prelungeşti plăcerea asta printr-o ţigară aici, pe malul lacului, cum făceai odinioară la mare! Şi imediat mi-au revenit amintirile de când stăteam la mare, pe malul lacului, şi fumam câte o ţigară. Totul era o stare de boiemie care, de fapt, era o stare drăcească, aberantă, pe care eu voiam să o prelungesc. Şi am scos ţigara din geantă şi am băgat-o în gură. Am aprins-o şi, în secunda aceea, pe loc, am avut imaginea părintelui Argatu, cu care nu avusesem decât două întâlniri (prima: atragerea ca un magnet; a doua: aceasta, a botezului), pe care nu-l cunoşteam prea bine, aşadar, dar pe care sufletul meu îl recunoştea – recunoştea sfinţenia sa -, şi mi-am zis: Cum, omul acela bătrân s-a aplecat cu atâta dragoste şi grijă cu mirul acela cu care mi-a miruit buzele, şi eu pun acum în gura mea ţigara?! Nu se poate, trebuie să renunţ! Şi am aruncat ţigara aceea, gândind că voi vedea eu mai târziu ce-am să fac cu restul.

Pentru a doua zi plănuisem cu o prietenă de-a mea să plecăm la mănăstirea Pasărea. Pe drum – spre mănăstirea Pasărea şi dinspre mănăstire spre Bucureşti – am fost chinuită continuu de imaginea idilică a zonei parcului şi trecerii prin pădurea aceea minunată de până la mănăstire, pe care aş fi asociat-o imediat cu o ţigară. Ei, bine, nu a fost să fie, pentru că mă gândeam mereu cu ruşine că oamenii care mă înconjurau aşteaptă de acum de la mine să fiu mai serioasă şi că eu nu trebuie să-i dezamăgesc. La mănăstire, desigur, de faţă cu maicile de acolo nu am fumat. Am ajuns apoi acasă seara târziu şi nu am mai aprins nici o ţigară.

A urmat a treia zi. M-am sculat cu o forţă extraordinară şi am zis: Mamă, acum mă duc la prietena mea – una din prietenele mele cele mai bune -, ca să-i povestesc botezul. Ba chiar am băgat şi Biblia şi Cartea de Rugăciuni pe care o primisem în dar de la părintele Argatu în geantă, să îi arăt ce daruri am primit, dar şi pachetul de ţigări, şi aşteptam cu nerăbdare, ca la o cafea şi la o ţigară, să povestim despre ce s-a întâmplat cu mine. Nu era nici o legătură, în mintea mea, neprelucrată încă, între una şi alta. Şi atunci a venit şocul, care s-a produs printr-o revelaţie, care a avut loc în biserica Sf. Treime din cartierul Tei, unde mă duceam, biserică pe lângă care trecusem de zeci de ori până atunci, dar pe care nici nu o zărisem măcar până acum, mai ales că era lipită de casa prietenei mele, unde trebuia să ajung. Atunci mi-a sărit imediat în ochi şi mi-am zis: A, uite o biserică! De când e aici, că eu nu am văzut-o niciodată?! Ia să intru în ea…Am intrat şi, din totdeauna, n-aş putea să spun de ce, atât în vise, cât şi în realitate, cu mult înainte de botez, am fost atrasă ca de un magnet, instinctiv de icoana Sf. Paraschiva. Auzisem că o cheamă Sf. Paraschiva sau Sf. Vineri – nu mai ştiam absolut nimic de ea – şi că e ocrotitoare. Am recunoscut-o în icoana din pridvorul bisericii şi m-am dus la ea să mă închin şi să mulţumesc Domnului pentru ce-am primit. Nici nu am pus cel de-al doilea genunchi jos, de-abia eram cu el în aer, când am auzit un tunet în urechi, o voce extraordinar de personală şi de hotărâtă, categorică, dar în acelaşi timp foarte caldă, şi totuşi tăioasă, care mi-a spus următoarele cuvinte: „Îndrăzneşti să te apropii de icoană? Îndrăzneşti să te numeşti creştină? Ştii că te-ai botezat şi te-ai şi împărtăşit, şi în urma botezului şi a Împărtăşaniei, prin care te-ai unit cu Trupul şi Sângele Domnului, tu abia aştepţi să ajungi să-ţi pui ţigara în gură?! Ştii că prin botez şi prin Împărtăşanie, prin unirea cu Hristos, Îl ai pe Hristos în tine, în trupul tău, şi fiecare fum de ţigară pe care-l vei trage Îi va arde Trupul şi Sângele lui Hristos?” Vă rog să mă credeţi că am experimentat ceea ce înseamnă a ţi se ridica părul măciucă în cap. M-a ridicat parcă cineva de creştetul capului în sus şi am avut o senzaţie de spaimă îngrozitoare! Am fugit cât m-au ţinut picioarele din biserică. Am fugit! Am fugit de propria-mi nemernicie, nu de spaima de biserică, nu de spaima de Sf. Paraschiva, ci de mine însămi. Acela a fost momentul hotărâtor să mă las de fumat. Sunt 21 ani de atunci, de când nu am mai pus ţigara în gură. Nu numai că nu am mai pus ţigara în gură, dar am devenit o luptătoare înverşunată împotriva tutunului şi a fumătorilor. Desigur, nu cadrează să fiu eu lupul moralist şi să-i arăt cu degetul. Îmi face foarte rău fumul de ţigară. Dacă sunt afară, în aer liber, şi cineva fumează la cinci-şase metri distanţă de mine îmi vine să vomit. Deci este o senzaţie fizică a unui rău care s-a eliminat de mult din organismul meu. Nu am fumat decât vreo 15 ani. Dar totuşi am fumat! Anii de început ai existenţei mele pe pământ, ani fragili, în care corpul trebuia să capete forţă şi energie pentru mai târziu, eu mi i-am distrus cu fumatul în perioada cea mai precoce, ceea ce face ca acum, la 50 de ani, să am suferinţe de tot felul şi să îmi iasă puţin pe nas toate fumurile pe care le-am dat pe gură.

Un alt pas decisiv, hotărâtor, a fost şi intrarea d-tră în viaţa monahală. Cine sau ce v-a determinat să urmaţi această cale?

Ideea aceasta a venit din prima zi de după botez, prin consfătuire cu părintele Ilarion Argatu. Se aflau acolo, în chilia dânsului, 10-15 persoane, fete şi băieţi, de vârsta mea, care toţi erau pe calea cea adevărată, urmându-L pe Hristos şi pe Sfinţii Părinţi în toate cele, dar nici uneia dintre acele persoane aflate în ascultarea părintelui nu i s-a dăruit acest drum ca sfat din partea părintelui, doar mie. Probabil că dânsul a văzut ceva, o capacitate dobândită la botez. Că până atunci nu-mi pot spune, nici în cugetul cel mai adânc, că aş fi putut avea vreo calitate de călugăr. Tata nu mai trăia. Provenea dintr-o familie de evrei, botezat şi el la vârsta de 20 de ani de către mama lui, desigur, de frica nemţilor. Deşi mama lui era creştină, a acceptat această idee, chiar dacă soţul ei era un evreu sută la sută, şi tăiat împrejur – deci un evreu practicant. Bunicul n-a mai practicat religia mozaică la templu sau la sinagogă de pe la vârsta de 15-20 de ani. Din ramura bunicului nu s-a mai practicat în familia noastră ritul mozaic. Ba, mai mult decât atât, s-a ajuns la intervenţia creştină prin căsătorii creştine – bunicul s-a căsătorit cu o creştină, tata, la rândul său, s-a căsătorit cu o creştină -, dar bunica l-a botezat pe tata, apoi tata şi-a luat o nevastă creştină şi au hotărât să nu mă boteze pe mine. Nici ei nu erau foarte convinşi de creştinismul din ei, şi poate aceasta a determinat lucrarea lui Dumnezeu să îmi dea oportunitatea de a înţelege eu, din toată familia, adevărul care sălăşluieşte în credinţa creştină.

Revenind la ideea de călugărie, ea s-a profilat în viaţa mea prin sfaturile părintelui Ilarion Argat. Desigur, cum spuneam, mama nu era o practicantă creştină. Deşi era rusoaică, neam pravloslavnic, de creştini foarte îndatoritori Bisericii şi lui Hristos, cu toate acestea ea şi-a pierdut credinţa, venind în contact cu tot felul de idei, le-aş zice, mai mult filosofice, ea terminând literele la clasa lui Călinescu. Era plină de idei opuse, o nietszcheeană în concepţie. Asta a făcut să reacţioneze oarecum la ideea că eu aş pleca la mănăstire. Şi pentru faptul că ar fi rămas singură, pentru că alţi fraţi sau surori nu aveam, şi nici ea nu avea alte rude, părintele Ilarion a modificat ideea şi a zis că pentru o perioadă e bine să nu intru în mănăstire. Desigur, am renunţat la activitatea mea de până atunci. Am hotărât cu părintele o rupere totală de viaţa, de practica, de meseria pe care o aveam. La momentul botezului colaboram cu Teatrul Naţional ca actor corp ansamblu, eram secretară de platou în Buftea şi trecusem ca asistent regie în Televiziune. Deci meserii cu totul şi cu totul opuse practicii religioase. Am renunţat total la ele, după o perioadă de un an de zile, timp în care am căutat un post într-o biserică din Bucureşti, ceea ce s-a întâmplat, tot printr-o revelaţie petrecută şi cu ajutorul părintelui Ilarion şi, mai ales, cu ajutorul Maicii Domnului.

Să zăbovim puţin şi la această migraţie, şi ca loc de muncă, dinspre teatru spre Biserică…

Părintele avea un tip de reţete care mie mi-au prins extraordinar de bine. La ora aceea eram în necunoştinţă de religie, de credinţă, de Dumnezeul Cel Viu. E adevărat, Îl simţisem, dar trebuia să-L înţeleg, să ştiu despre ce e vorba, ce înseamnă practica bisericească, şi atunci făceam ascultare necondiţionată. Făceam efectiv ceea ce trebuie să facă un călugăr. Abia mai târziu mi-am dat seama de asta, dar atunci, în dragostea aceea extraordinară, firescul din creştinism este a face ascultare necondiţionată de duhovnic. Atunci dânsul mi-a spus: Faci 40 de zile Paraclisul Maicii Domnului, cu 40 de metanii, aprinzi 40 de lumânări şi te rogi Maicii Domnului fierbinte să-ţi deschidă calea. Să îţi dea chip şi timp de pocăinţă. Şi să îţi arate felul în care să-ţi câştigi pâinea cea de toate zilele. Bineînţeles, mama ajunsese reproşuri că pe vremea păgânismului în care trăiam câştigam 4.000 de lei pe lună – ceea ce pe vremea aceea era extraordinar de mult -, şi acum, după botez, ajunsesem muritoare de foame. Bani şi avere, slavă Domnului, aveam în casă, dar mama se gândea la ce am să fac eu, care va fi viitorul meu. Cum, am renunţat la teatru, la televiziune, tocmai acum, când mi se pregătise un post comod în regie? Existau aceste disensiuni în familie, şi atunci am renunţat la actul călugăriei şi am fost timp de patru ani de zile sub oblăduirea părintelui Ilarion şi cu binecuvântările dânsului paraclisier şi îngrijitor la două biserici din Bucureşti, unde m-am călit foarte mult pentru viaţa pe care mi-o doream atât de insistent în isihasm, în retragere. Am practicat tot timpul rugăciunea. Asta îmi doream. Nimic altceva. Adică să stau ore întregi între icoane, în mirosul acela de tămâie şi să mă rog. Nu ştiam când trec ore, zile… Mă aşezam la rugăciune la 9 dimineaţa şi mă sculam la 5 după-amiază, fără să-mi sau seama că trecuseră atâtea ore! Era o binecuvântare extraordinară!… Vă închipuiţi că trebuia să stau de când deschideam biserica dimineaţa, pe la 8:30-9, până seara la 8. Deci eram în biserică mai mult decât şi-ar fi putut dori cineva. Şi asta, timp de patru ani, plus momentele de timp liber, când fugeam la Cernica pentru o oră-două, ca să mai absorb din harul părintelui Argatu, sau fugeam la biserica Silvestru, ca să mă mai luminez cu cuvintele părintelui Galeriu, sau fugeam la Antim, să mă umplu de mireasma divină a părintelui Sofian.

Cum au perceput colegii d-tră din teatru şi televiziune schimbarea?

Pentru început au avut, desigur, numai cuvinte persiflatoare. Mă considerau chiar un pic sărită. M-au întrebat dacă nu mă simt prea bine, dacă nu am nevoie de un doctor…

M-am trezit într-o bună zi în biserică, în timp ce spălam pe jos cu petrol şi cu detergent, într-o vestimentaţie foarte caraghioasă, cu o colegă de la televiziune care s-a uimit atât de tare, încât, ca în Caragiale, a fugit, şi reacţia în lanţ a urmat imediat. A spus la o mulţime de cunoştinţe comune cum m-a văzut.

De altfel, şi angajarea mea la biserică s-a petrecut tot în felul acesta. Una din cunoştinţele mele, un pictor, restaurator de biserici printre altele, în mijlocul canonului pe care părintele Ilarion Argatu mi-l dăduse pentru a obţine de la Dumnezeu ce să fac şi unde să mă îndrept, a sunat la uşă pur şi simplu direct, deşi nu-l mai văzusem de un an de zile, să-mi spună că a auzit că am înnebunit şi că, dacă tot am înnebunit pe temă bisericească, n-aş vrea să mă angajez ca vânzător de lumânări şi îngrijitoare la biserica unde el pictează? Bineînţeles că în 24 de ore am fost angajată.

Deci ei au perceput-o la început într-un mod ciudat, datorită faptului că eu nu am fost niciodată o superficială, în sensul că mi-a plăcut foarte mult să aprofundez ceea ce am cunoscut. Că a fost istorie, că a fost teatru, că a fost film, că a fost amor, că a fost filosofie, studiam şi mă informam, mă duceam la bibliotecă şi căutam… Ţineam întruniri în orice, chiar şi în patimă. Mi-a plăcut să fiu foarte bine informată şi pusă la punct, ca să ştiu dacă acel ceva pe care-l practic sau îl gândesc este acel drum care mă poate duce acolo. Eu nu ştiam unde este acolo şi ce trebuie să fie acolo, dar ştiam, în adâncul sufletului meu, că el trebuie să existe, trebuie să fiu un final unde trebuie să ajung, să-L cunosc pe Cineva-ul Acela, Care să mă ducă undeva unde să-mi fie extraordinar de bine. Şi atunci căutam asta prin tot. Desigur, studiile mele filosofice, trecute prin părinţii filosofiei – o amalgamare extraordinare de filosofie care se afla în casa mea -, pe urmă studiind toate informaţiile moderne care veneau în sprijinul unei alte variaţiuni pe aceeaşi temă de creaţie – extraterestră, paranormală -, m-au condus la practică de spiritism, de yoga, de tantra yoga, prin toate căutând să ajung la acel ceva sau Cineva. Or, această aprofundare m-a făcut să devin aproape satanică. Eram la pragul de nebunie, pentru că toate mă duceau la înglodarea mai profundă în adâncul sufletului şi, în realitate, deşi ei – şi OZN-iştii, şi spiritiştii, şi yoghinii, şi filosofii – îmi promiteau limanul, eu ajungeam în marginea prăpăstiei, simţeam că acolo este ceva extraordinar şi mă aruncam în altceva, mai îngrozitor, ca să pot scăpa de acel ceva care era în spatele meu. Săream dintr-una într-alta cu paşi extraordinar de rapizi, în 15 ani petrecându-se toată oroarea iadului în sufletul meu.

Maică Ecaterina, viaţa de credinţă a pierdut, pe nesimţite, unul din bunurile sale cele mai de preţ: lacrimile. Învăţaţi-ne să reînvăţăm ştiinţa lăcrimării, a lăcrimării cu folos mântuitor.

Ce pot să spun… Unele persoane mă întreabă cum să iasă din starea de apatie, akedie care ne cuprinde. Îmi aduc aminte de o fătucă de la părintele Argatu, care l-a întrebat odată: Părinte, ce să fac că nu am nici o trăire la rugăciune? Spun rugăciunea seacă şi nu simt nimic din cele ce spun. Ba chiar mă şi plictisesc. Şi părintele i-a replicat faptul că trebuie să ajungem în rugăciune să scoţi. Persoana era, în continuare, de-a dreptul uluită: Părinte, ce-mi tot spuneţi? Eu nu pot să plâng în nici un fel. Dacă nu simt nimic la rugăciune, darămite să plâng! Ei – zice -, atunci matale trebuie să faci atâtea sute de metanii încât să scoţi din corp atâta apă, prin transpiraţie, cât ai şiroi dacă ai plânge la rugăciune. Iată câteva reţete, să zicem, pragmatice, pe care ni le-ar putea da un Sfânt Părinte în cazul unui gol imens în suflet, unei neconcordanţe între Divinitate şi umanitate. La mine nu este valabilă această reţetă, pentru că eu am avut dulceaţa întâlnirii cu Hristos ca o revelaţie din prima secundă a botezului, când L-am întâlnit prin strângerea mâinii părintelui Ilarion Argatu şi, de partea cealaltă, a naşei, când înconjuram Sf. Masă şi cântam Isaia dănţuieşte, în toată bucuria aceea şiroind de lacrimi şi de apă din cazanul botezului. Îl vedeam, din când în când, în locul părintelui Argatu, pe Hristos! Bucuria aceea nu s-a şters din imaginea inimii şi sufletului meu. Nu are cum să se şteargă. Am avut şi am şi eu momente de slăbiciune şi de foarte multe ori simt goliciune, uscăciune în suflet, o goliciune de care toată lumea se vaită, o boală a societăţii în care trăim şi care se accentuează cu ramificaţii din ce în ce mai mari, până la nivel de conştiinţă şi subconştiinţă. Şi eu am trăit şi trăiesc multe clipe ca acestea. Dar în clipele acelea, întotdeauna, mi-am adus aminte de strălucirea cu care mi-a ieşit în cale părintele Ilarion Argatu la 6 dimineaţa când, a doua zi după botez, pe aleile mănăstirii Cernica, mă îndreptam spre biserică, plină de mireasma divină care a coborât asupra mea. Şi când am văzut soarele strălucind deasupra lacului Cernica, şi pe părintele Argatu, deodată mi s-au părut că s-au întâlnit doi sori. În mijloc era Hristos, nevăzut. Înţelegeţi, senzaţia aceasta nu e numai la nivel de cele cinci simţuri, ci la nivel de suflet, extraordinar de adâncă. Este imposibil ca în viaţa fiecărui om pe pământ, cât de încremenit şi de înrăit ar fi, să nu existe măcar o clipă de adevăr, de Divinitate, fie că clipa aceea este la naştere, în copilărie, din spusele bunicii, din spusele mamei… Nu se naşte nimeni satan. Nu există un om satană pe pământ. Tot omul e născut din suflare divină. De aceea omul trebuie să facă mereu reamintire către momentul acela şi, cum spun Sfinţii Părinţi, atunci te cuprinde o stare de milă, de durere, de întristare pentru tine, şi este imposibil să nu lăcrimezi. Şi atunci lacrimile acelea le poţi direcţiona în trăirea în rugăciune. Şi pe clipă, pe moment, ai şi luat cartea de rugăciuni şi L-ai apucat pe Dumnezeu de picior, exact cum se spune.

Mi-aţi vorbit de bucurii… Care vă sunt tristeţile?

O, sunt foarte multe!… Ele vin din privirea înăuntru a sufletului meu, din amintirea celor 30 de ani petrecuţi fără Hristos, vin din groaza răspunsului pe care-l voi da când voi fi întrebată de Hristos de ce am făcut cele ce am făcut. Însă durerea ce mai mare vine din groaza aceasta – care mi-e zilnică acum, devenită permanentă -, a întâlnirii în stradă a tinerilor – aşa cum eram eu la vârsta pe care o aveam când făceam păcatele cele mai grozave de pe faţa pământului -, văzându-i făcând aceleaşi păcate. Încerc în tot felul şi în tot chipul să mă rog pentru ei, să-i ajut cu ceva, să le dau un sfat, să-i îndrept, să-i călăuzesc!… Atât eu, cât şi preoţii cărora le semnalez aceste lucruri! Şi vedem cu groază, cu disperare şi cu tristeţe nesfârşită în inimă – care, desigur, nu vine din noi, ci vine din Hristosul pe Care Îl purtăm în noi, tristeţea lui Hristos din noi -, că este o neputinţă totală, o prăpastie inimaginabilă, indescriptibilă, între noi şi ei.

Cum credeţi că trebuie lucrat în această direcţie sau cum îi putem conştientiza pe tineri de iubirea lui Hristos pentru ei?

În orice caz, prin mult mai multă mediatizare, prin mult mai multă forfotă a noastră în jurul lor decât a lor în viaţa noastră. Până una alta, ei ne agresează cu felul lor de a gândi şi de a se exprima. În una din cărţile lui, Savatie Baştovoi are referire la un caz care ar putea să existe. El, respectiv părintele Baştovoi, întâlneşte, la un moment dat, într-unul din autobuzele cu care circula, unul din practicanţii unei revolte – un punck-ist, cum i se mai spune în zilele noastre -, ras în cap, cu creastă sau cu belciuge în nas, cu tatuaje… Părintele se apleacă asupra lui – deşi acela îl apostrofează, spunând în batjocură Doamne, miluieşte, popa prinde peşte! sau ceva de genul acesta, cuvinte caraghioase şi batjocoritoare -, cu dragoste şi îl întreabă: Măi băiete, ce ai tu de te manifestezi în felul ăsta? Care e durerea ta? Şi el îi spune exact aceleaşi dureri pe care, întâmplător, le avea şi părintele Baştovoi. Da – zice părintele -, şi pe mine mă nemulţumeşte tot asta, şi tot asta, şi tot asta în societatea în care suntem. Forma aceasta a ta de manifestare este a exprimării prin muzică rock, prin muzică satanică, prin aspectul acesta violent, pe când a mea este să îmbrac haina aceasta cernită, neagră, să-mi las barbă şi părul lung, să mă duc la Biserică şi să spun „Doamne, miluieşte!” Şi Hristos, Care Îl cred eu că este în sufletul meu, şi este acolo în ceruri grabnic ajutător cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii, este imposibil să nu mă ajute. Şi iată, mă ajută mereu. Şi eu am trecut prin asta, şi asta, şi asta… Şi la ei, ca şi la noi, a fost această urmă cumplită în sufletele noastre şi în trupurile noastre a trecerii puterii comuniste. De care nu putem scăpa, pentru că poporul român a devenit comunist, în sufletul lui este comunist. Şi asta se vede în practică, în mentalitate, în manieră de gândire asupra existenţei. Or, aici noi trebuie să lucrăm, cei care cunoaştem practica creştină adevărată. Cred că acolo trebuie să acţionăm mai mult. Să forfotim – cum spuneam – în jurul lor de dragul lui Hristos!…

Romeo PETRAŞCIUC

Fragment din cartea: “Metanii de dor” Maica Ecaterina ( Monica Fermo)

un raspuns

  1. Blogul Editurii Agnos » Blog Archive » Maica Ecaterina (Monica Fermo) despre minunea Taborică Says:

    […] Maica Ecaterina – Itinerar de convertire […]

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>