File de acatist la o întâlnire lăcrămată

Zilele trecute mi-a mai fost dată o bucurie. Una a întâlnirii care face aducere-aminte cu tărie de Hristos, de înomenirea Sa pentru noi, pentru oamenii de totdeauna, veşnic chemaţii la îndumnezeire. Într-unul din satele uitate de lume, însă nu şi de vitregiile ei, am întâlnit un preot. Un slujitor al lui Hristos, în adevăratul sens al cuvântului. Un preot şi un acatist. Sau un preot cât un acatist. Pentru că la acest preot - aflat „la doar 19 ani până la sută”, după cum mi-a mărturisit, cu o jovialitate copleşitoare - am văzut, pentru prima dată, Acatistul Sfinţilor români din închisori. Mi l-a dăruit cu o bucurie înfiorătoare, aşa cum încredinţezi cuiva o moştenire sacră, un odor desăvârşit, spre propăşirea iubirii pierdută printre oameni şi vremi.

Sunt câteodată momente în care nu ştii ce se petrece, de fapt. Le trăieşti tu pe ele sau ele te trăiesc pe tine. Eşti şi nu eşti în ele, faci sau nu parte cu ele, ar trebui sau nu să îţi dai seama de aceasta… Părintele acesta şi-a petrecut aproape zece ani din viaţă în închisorile comuniste, trecând prin cele mai oribile născociri torţionare, prin cele mai cumplite cazne, pentru mărturisirea lui Hristos. E unul dintre puţinii supravieţuitori ai „experimentului Piteşti”, formulă diabolică a exterminării deţinuţilor unii de către ceilalţi, cobai ai unor minţi bolnave, însetate de sânge şi moarte. Ascultându-l acum, foarte greu destăinuin­du‑se, te întrebi câte astfel de destine au trebuit îngenuncheate, ce iad de suplicii a trebuit exorcizat pentru ca noi să le putem asculta astăzi istorisirile. Oricât de poticnit le-a fost urcuşul, oamenii aceştia şi-au chivernisit torente de iubire, dacă mai pot privi acum cu sufletul descheiat şi cu ochii senini lumea din jur, dacă au putut ierta atât de mult încât să supravieţuiască lumii cărora le-au fost restituiţi, într-un destul de târziu răstimp.

Mărturiile lor, prinse la moment de cuminte lăcrămare, ţin de strajă poticnirilor noastre.

Preotul acesta, după o discuţie prelungită în câteva ore, duse spre asfinţit, mi-a dăruit în finalul întâlnirii Acatistul Sfinţilor români din închisori. Un acatist, un martir al închisorilor de care se face amintire în acel acatist… Rugăciune şi rugăciune. Cu faţa brăzdată de emoţie, îmi istoriseşte despre un coleg al său căruia - după ani şi ani de puşcărie, trecând prin nenumărate metode de tortură, una mai inumană decât cealaltă, chemat fiind de către anchetatori şi, în prezenţa soţiei, cu care nu se văzuse atâta amar de vreme - i se propune eliberarea. Singura condiţie pentru a fi eliberat este de a nu mai merge, în afară, la biserică. Deţinutul mulţumeşte pentru intenţia de a-l elibera şi cere să fie înapoiat în celulă. Pentru el, libertatea nu poate fi aceea din afara Bisericii. Este călcat în picioare, lovit pe tot corpul şi înapoiat în celulă.

Fragmente de acatist ale mărturisirii unui popor ce pare a-şi uita tot mai mult modul de a-şi asuma libertatea. Şi, totodată, noian de iubire a lui Dumnezeu pentru Neamul acesta.

Câtă vreme sunt ţinuţi printre noi oameni de statura acestora, Dumnezeu încă aşteaptă la ospeţie. Dumnezeu încă mai vrea să prânzească „în casa aceasta”, a Neamului nostru, chemat la descălecare de veşnicie. Cu o singură condiţie însă: să nu ne îngropăm, încă o dată, strămoşii în uitarea noastră. În nesimţirea şi ignoranţa noastră cea de toate zilele, rugăciunea de zi cu zi a instabilităţilor noastre cotidiene.

Şi poate că nu ar fi rău deloc dacă, din când în când, la vre­­mea încercării noastre, să îngânăm astfel de rugăciune- acatist: “Pe mărturisitorii cei aleşi ai lui Hristos, podoaba Bisericii noastre, pe cei ce în temniţă chinuri şi batjocuri au răbdat, ostaşii cei adevăraţi ai Domnului, care cu puterea Crucii pe slujitorii satanei au ruşinat şi în ceruri se roagă pentru noi, cu dorire îi lăudăm, zicând: Bucuraţi-vă, sfinţilor mărturisitori, care în temniţă Golgota Neamului românesc aţi suit! Amin.”

Romeo Petraşciuc