(Duminica a 34-a după Rusalii. Luca XV, 11-32)

Nu este parabolă a Mântuitorului care să nu schimbe mintea, să nu aprindă inima şi să nu lumineze sufletul. Dar declaraţie de dragoste mai aprinsă către omul cel rătăcit, risipitor al bogăţiei darului celui de Sus, către facerea mâinilor Lui, parcă nu face Dumnezeu în nici una alta din zicerile Sale. Dumnezeul înomenit vesteşte oamenilor posibilitatea mântuirii din oricât de adâncă mocirlă a păcatelor ne-ar cuprinde spre înecare.

Sfântul Ioan Gură de Aur, încercând să surprindă drama Întrupării lui Dumnezeu, vorbeşte despre logodna din Cer dintre neamul omenesc, omenitate, şi Dumnezeu. Cum omenitatea, trădând logodna cea din Rai, decade tot mai mult, iar Dumnezeu tot mai mult încearcă să cheme înapoi, la starea dintâi pe oameni. Face dar de îndrăgostit munţii şi apele, stelele şi norii, mahrama cea de lumină a apusului şi cea de borangic a ceţei. Dar omenitatea nu s-a lăsat sedusă. Apoi Şi-a trimis prietenii cei mai buni, profeţii şi pe cel mai bun dintre prietenii Săi, Ioan Botezătorul. Nici glasurile lor n-au readus în simţiri pe oameni. Apoi, într-un ultim efort, Dumnezeu L-a trimis pe Însuşi Fiul Său, nu în chip de ciclop sau uriaş, spre a-i înfrica pe oameni, ci în chip de om, spre a uni întru Dânsul iarăşi cerul cu pământul, trupul cu sufletul întru nemurire, spre a împăca iarăşi bărbatul cu femeia şi celelalte toate stricate prin ruperea logodnei celei din aşezarea Raiului. Iar Hristos a luat firea umană, a spălat-o, a reînveşmântat-o şi S-a cununat iarăşi cu ea. Iar patul de nuntă, al acestei nunţi veşnic tainice, este Crucea Golgotei (vezi în Panayetis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu, 1996).

Citeste mai departe…