(Duminica a 34-a după Rusalii. Luca XV, 11-32)

Nu este parabolă a Mântuitorului care să nu schimbe mintea, să nu aprindă inima şi să nu lumineze sufletul. Dar declaraţie de dragoste mai aprinsă către omul cel rătăcit, risipitor al bogăţiei darului celui de Sus, către facerea mâinilor Lui, parcă nu face Dumnezeu în nici una alta din zicerile Sale. Dumnezeul înomenit vesteşte oamenilor posibilitatea mântuirii din oricât de adâncă mocirlă a păcatelor ne-ar cuprinde spre înecare.

Sfântul Ioan Gură de Aur, încercând să surprindă drama Întrupării lui Dumnezeu, vorbeşte despre logodna din Cer dintre neamul omenesc, omenitate, şi Dumnezeu. Cum omenitatea, trădând logodna cea din Rai, decade tot mai mult, iar Dumnezeu tot mai mult încearcă să cheme înapoi, la starea dintâi pe oameni. Face dar de îndrăgostit munţii şi apele, stelele şi norii, mahrama cea de lumină a apusului şi cea de borangic a ceţei. Dar omenitatea nu s-a lăsat sedusă. Apoi Şi-a trimis prietenii cei mai buni, profeţii şi pe cel mai bun dintre prietenii Săi, Ioan Botezătorul. Nici glasurile lor n-au readus în simţiri pe oameni. Apoi, într-un ultim efort, Dumnezeu L-a trimis pe Însuşi Fiul Său, nu în chip de ciclop sau uriaş, spre a-i înfrica pe oameni, ci în chip de om, spre a uni întru Dânsul iarăşi cerul cu pământul, trupul cu sufletul întru nemurire, spre a împăca iarăşi bărbatul cu femeia şi celelalte toate stricate prin ruperea logodnei celei din aşezarea Raiului. Iar Hristos a luat firea umană, a spălat-o, a reînveşmântat-o şi S-a cununat iarăşi cu ea. Iar patul de nuntă, al acestei nunţi veşnic tainice, este Crucea Golgotei (vezi în Panayetis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu, 1996).

Straşnică icoană a dragostei lui Dumnezeu. Iar Parabola aceasta, zisă a Fiului Risipitor, este unul din cele mai minunate cântece de dragoste ale acestei iubiri, căreia Sfântul Macarie îi spune de-a dreptul „iubirea nebună a lui Dumnezeu” (cf. Paul Evdokimov). Ca o nouă Cântare a Cântă­rilor…

Nouă ne este a tâlcui Evanghelia, căutând să plinim cuvântul Icosului Duminicii acesteia: „Să auzim Scripturile Mântuitorului nostru, Care ne învaţă totdeauna cu glasul Său, despre cel ce a fost desfrânat şi în urmă iarăşi s-a înţelepţit; şi cu credinţă să urmăm pocăinţei celei bune a acestuia; şi celui ce ştie toate cele ascunse, cu inimă smerită să strigăm: Greşit-am Ţie, Părinte îndurate, şi nu suntem vrednici nici odinioară să ne chemăm fii ai Tăi, ca mai înainte; ci ca Cel ce eşti din fire iubitor de oameni, Tu primeşte-ne şi ne fă ca pe unul din argaţii Tăi”.

Textul acesta evanghelic a suscitat mereu o seamă de comentarii care au făcut ca tatăl, fiul risipitor sau fratele lui să se transforme nu de puţine ori în membru de familie al celor care nădăjduiesc mereu că vor avea răbdare să-şi aştepte fiii din nemer­niceala lor sau – în cazul fiilor – că vor afla atâta deschidere pentru revenirea acasă câtă a aflat fiul cel risipitor…

Era firesc ca, fie şi numai în plan textual, imnografia să scoată în relief aspectul alegoric al temei Evangheliei. Vecernia de sâmbătă seara se deschide amplu prin cântarea ce zice: „În ţară fără de păcat şi plină de viaţă m-am încrezut şi, semănând păcatul, cu secera am secerat spicele lenevirii şi, în loc de snopi, am grămădit stogurile faptelor mele, pe care nu le-am şi aşternut în aria pocăinţei. Dar Te rog pe Tine, Cel dinainte de veci, lucrătorul nostru Dumnezeu, vântură pleava lucrărilor mele în vântul milostivirii Tale şi adună grâu: iertarea sufletului meu; închizându-mă în jitniţa Ta cea cerească şi mă mântuieşte” (Stihira I a lui Anatolie). Dar din izvorul acesta vădit se face planul dumnezeiesc al aşezării acestei Evanghelii pe a doua treaptă a scării luminoase a sporului în Hristos ce este Postul Mare. Revelarea dragostei lui Dumnezeu faţă de lumea creată, oricât de atinse de cădere ar fi.

De aceea, icoana care sporeşte din text este aceea a tatălui risipitor. Căci el, tatăl, îşi risipeşte averea şi dragostea şi aşteptarea şi lacrima şi durerea… Iar contextul real este acela al bucuriei celei adevărate. Căci întoarcerea în fire a tânărului arată cele două dimensiuni ale mântuirii: cunoaşterea de sine şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Căci zice cântarea exegetică: „Să cunoaştem, fraţilor, puterea tainei, că preabunul părinte, întâmpinând pe fiul cel desfrânat, care s-a întors de la păcat la casa părintească, îl îmbrăţişează – şi iarăşi îi dăruieşte cunoaşterile slavei sale; şi veselie de taină face celor de sus, înjunghiind viţelul cel îngrăşat; ca noi să vieţuim cu vrednicie Celui ce a junghiat, Celui iubitor de oameni, Părintelui şi Celui slăvit, ce S-a junghiat, Mântuitorului sufletelor noastre” (Stihira a II-a a lui Anatolie, Vecernie). Remarcaţi cum, ca şi în Evanghelie, tensiunea textului are doi poli: tatăl şi fiul, Tatăl şi Fiul.

Povestea nu-i simplă nici ea. Un fiu cere tatălui – într-o tensiune emoţională teribilă, pe care în limba română doar genialitatea literară a Î.P.S. Bartolomeu Anania în piesa «Hoţul de mărgăritare» o face simţită la gradul la care Hristos Însuşi îl cere auditoriului pentru a pricepe ce voieşte să le transmită – partea de avere ce i se cuvine. Pleacă într-o lume a desfrâului şi împrăştierii banilor (averii, mai corect, ca valoare mult mai importantă, căci în avere nu-s doar bani, ci şi sudoarea tatălui, plângerile lui, aşteptările sale…) până când – cum ades se întâmplă – golit de avere şi de demnitate, ca să supravieţuiască, alege cea mai de jos muncă: supravegherea porcilor. Nu uitaţi două lucruri: el, un iudeu, după descrierea lui Hristos, între porci şi nu porcii oricui. Ci ai unuia din „locuitorii acelei ţări” (Luca 15, 15a) pe care l-am putea – în acelaşi plan alegoric – să-l identificăm cu diavolul, aşa cum Sfântul Ioan Gură de Aur o face, iar, după el, mare parte din exegeţi. Ceva aprinde însă întoarcerea, venirea în sine. Tânărul ţine două porunci fundamentale. Aceea care arată că lui Dumnezeu I se cuvine respect – chiar păcătos fiind -, iar parte din respect era şi neconsumarea cărnii de porc – altfel spus, postirea. A doua, aceea pe care o uităm, din păcate, tot mai des: „Să nu furi” (Porunca a VIII-a). Căci zice textul lucanic: „Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea” (Luca 15, 16). Cu alte cuvinte, în toată decăderea lui rămăsese scrupulozitatea religioasă, cea pe care o putem bănui înşurubată în sufletul lui de tatăl care aşteaptă departe, dincolo de linia orizontului, prin educaţie, prin lucru adânc şi în timp.

Sigur, pocăinţa lui e spectaculos-duhovnicească. Ca şi alergarea cu bucurie a tatălui înaintea lui, a tatălui care-şi risipeşte cu abundenţă bucuria, a tatălui ce-l putem bănui arc de răbdare încordat ce poartă în coardă săgeata iubirii. Acestei tensiuni ne face părtaşi şi textul Triodului: „Risipind bogăţia darului celui părintesc, m-am păscut eu, ticălosul, împreună cu dobitoacele cele necuvântătoare şi, poftind hrana lor, leşinam de foame, nesăturân­du-mă. Dar, întorcându-mă la Tatăl cel milostiv, strig cu lacrimi: Primeşte-mă, ca pe un argat, pe mine cel ce cad la iubirea ta de oameni şi mă mântuieşte” (Stihira Octoihului, după Alfa-Vita). Cântarea ne aduce aminte că nu critica la adresa tânărului căzut ni se cere când ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci exerciţiul venirii în fire laolaltă cu el, căci toţi, mai mult sau mai puţin, „urmând glasului celui pierdut, strigă: Greşit-am, Părinte, îmbră­ţişează-mă şi pe mine ca pe acela şi nu mă lepăda” (Cântarea a 3-a, II).

Aşadar, nu reacţie de frate de fiu risipitor, acela care nu se poate bucura cu tatăl cel risipitor căci nu a plâns cu el, nu a aşteptat cu el, nu a răbdat cu el arşiţa focului desfrânării celuilalt. Fratele celui „cu inima sărăcită” (Sedealna I) poartă cu el o risipire de dar mult mai gravă decât a „hoţului de mărgăritare”, a celui care-mprăştie averea cea văzută. El calcă în picioare de unic moştenitor toată dragostea tatălui, aceea care-l aseamănă cel mai mult cu Dumnezeu-Tatăl, aceea care – după Sfântul Nicolae Cabasila – Îl reprezintă cel mai autentic pe Hristos, ca Iubitor de oameni. Dragostea aceea de cerşetor care stă la uşă şi bate în nădejdea că se vor găsi destui care vor avea tăria de a-L chema în casa lor, pentru ca El să ofere şederea la Cina tainică a Învierii.

Triodul dă o lecţie grea modului de a reacţiona al fratelui fiului risipitor. Nici măcar o dată nu-l pomeneşte. Îl şterge cu totul din memoria liturgică a praznicului acestuia al convertirii. Pentru că, revenind la tema cunoaşterii de sine care dăruieşte cunoaşterea de Dumnezeu, aflându-se pe sine prea cuminte şi pururea aşezat, mulţumit cu o iubire de fiu, pierde din vedere taina iubirii de frate, aceea care astăzi naşte Biserica. Pierde din vedere că părtăşia în iertare este adevărata moştenire ce vine de la tatăl.

Fericitul Augustin, căutând să reflecteze prezenţa în aceeaşi biserică (între zidurile aceleiaşi catedrale, dacă vreţi) a celor drepţi şi a păcătoşilor, spune: „Biserica vremurilor noastre este asemenea unei arii (…) care conţine neghină şi grâu. Nimeni nu încearcă să arunce afară toată neghina, decât numai atunci când e vremea… la secerişul grâului (…) Atunci când spicele de grâu încep să se coacă, chiar de sunt în mijlocul neghinei, nu se ating între ele, deci putem spune că nu se cunosc între ele. Şi asta pentru că între spice se interpune neghina. Şi cine priveşte un pic mai de departe aria aceea, crede că-n ea nu-s decât buruienile neghinei. Dacă este vreunul care nu cercetează cu atenţie mare aria, dacă nu mângâie roada cu mâna, de nu gustă atingând cu buzele şi foloseşte doar uneltele care ajută curăţiei (secera, focul…) îi va fi greu să separe spicele de grâu de pleavă pentru a le culege mai apoi.

Şi, aşa cum este cu spicele de grâu care trebuie căutate fiecare în parte, una câte una – fără a fi atinse, ca să nu se scuture – aşa este şi cu cei care numai ce s-au copt şi se şi cred singuri copţi, gata de cules. Un atare gând, fraţilor, l-a ispitit pe Ilie, un om, altfel, atât de mare, cel care I-a zis lui Dumnezeu, după cum aduce aminte Apostolul: „Au ucis pe profeţii Tăi şi-au dărâmat altarele Tale; rămas-am singur şi ei caută să-mi ia viaţa” (I Regi 19, 10, 18 precum şi Romani 11, 3-4). Dar ce-i răspunde Domnul? „Mi-au rămas şapte mii de bărbaţi, care n-au îngenuncheat dinaintea lui Baal”. Nu i-a spus mai sunt alte două trei mii asemeni ţie. Ci i-a spus „nu te crede singur. Mai sunt şapte mii şi tu te credeai singur!…” Fiţi cu luare-aminte la ce spun: Cine este păcătos îşi întreabă conştiinţa sa şi, luând de la aceasta rea-voinţă, nu crede pe nimeni bun; cine este bun nu crede nicicum c-ar fi singurul bun; iar cel care-i bun nu se teme să se măsoare cu cel păcătos (…) (Fer. Augustin, Comentariu asupra Psalmului 25, I. 5).

Iată dar cum Biserica nu se vădeşte a fi o comunitate de fraţi ai fiului risipitor câtă vreme cei care o alcătuiesc, omeneşte vorbind, poartă conştiinţa fiului risipitor. Şi nimic din ceea ce facem în Ortodoxie nu se aşază pe un piedestal de pe care să ne umplem de orgoliul cuminţeniei noastre, punctualităţii în lucrul Domnului. Ci „piedestalul” harului lui Dumnezeu, dar peste darul pocăinţei este cel care nicicând nu se va clătina sub noi pe nisipurile mişcătoare ale acestei vieţi.

După lecţia smereniei vameşului, aceea a cunoaşterii de sine în păcate pentru aflarea cunoaşterii lui Dumnezeu pe calea adâncii pocăinţe ne duce mai departe în Postul Mare.

Pe cale, i-am scos din memoria vie a liturgicului pe fariseu şi pe fratele fiului risipitor. Căci nu ştiau că „Împărăţia cerurilor se ia cu asalt”!

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula