Va prezentam o conferinta mai veche (2003) a IPS Andrei despre trasaturile dragostei.

“Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată. ”

Puteti asculta online aceasta conferinta:

.

Sau sa o descarcati de la Ortodoxmedia.com

Va dorim o auditie cu folos.

„Dumnezeu îi vrea pe tineri curaţi”
interviu cu IPS Andrei Andrecuţ - al Alba Iuliei

Î. P. S. Părinte Arhiepiscop, tinereţea e o vârstă privilegiată, deplină, însă şi o vârstă a cumplitelor vulnerabilităţi. În raport cu realităţile lumii de astăzi, e preferabil sau nu să fii tânăr?

Oricâte probleme ar avea tinerii, totuşi viaţa le stă în faţă şi încă sufletul nu li s-a pervertit. Chiar dacă conjunctura în care trăiesc îi face uneori să cadă, căderile lor încă nu au devenit o patimă de netămăduit. Vedeţi d-tră, şi Mântuitorul Hristos li se adresa cu drag tinerilor. Ei sunt cu sufletul deschis, receptivi, şi dacă are cine să îi formeze bine, ei pot schimba această lume, aşa cum este ea, cu toate păcatele şi relele din ea.

Care sunt, după experienţa Î. P. S. Voastre, cele mai grele ispite care se abat asupra tânărului de azi?

Citeste mai departe…

File de acatist la o întâlnire lăcrămată

Zilele trecute mi-a mai fost dată o bucurie. Una a întâlnirii care face aducere-aminte cu tărie de Hristos, de înomenirea Sa pentru noi, pentru oamenii de totdeauna, veşnic chemaţii la îndumnezeire. Într-unul din satele uitate de lume, însă nu şi de vitregiile ei, am întâlnit un preot. Un slujitor al lui Hristos, în adevăratul sens al cuvântului. Un preot şi un acatist. Sau un preot cât un acatist. Pentru că la acest preot - aflat „la doar 19 ani până la sută”, după cum mi-a mărturisit, cu o jovialitate copleşitoare - am văzut, pentru prima dată, Acatistul Sfinţilor români din închisori. Mi l-a dăruit cu o bucurie înfiorătoare, aşa cum încredinţezi cuiva o moştenire sacră, un odor desăvârşit, spre propăşirea iubirii pierdută printre oameni şi vremi.

Citeste mai departe…

18 februarie 2008 - 56 de ani de la trecerea la Domnul a lui Valeriu Gafencu

BEYOND TORTURE -The gulag of Pitesti ROMANIA

Un film despre tortura din inchisorile comuniste.
- despre spalarea creierelor prin metoda reeducarii
Un film dedicat parintilor Gheorghe Calciu Dumitreasa si Roman Braga precum si tuturor victimelor inchisorilor comuniste din Romania !
Citeste mai departe…

(Duminicii a 33-a după Rusalii,Luca 18, 10-14)

De-acum deschidem împreună cartea aşteptării liturgice a Învierii Domnului, cartea Triodului. Cu tot ceea ce reprezintă această perioadă liturgică a anului bisericesc, care începe din duminica a 33-a după Rusalii, numită şi a Vameşului şi a Fariseului. O dată cu deschiderea Sfintei Scripturi, pe masa noastră de lucru duhovnicesc va sta şi cartea numită a Triodului, care cuprinde în sine cântările (tri-cântările) pline de lumina pocăinţei şi bucuria nădejdii care marchează acest urcuş duhovnicesc care este Postul Mare al Paştelui. Hristos-Domnul va face acest drum împreună cu noi, „cu pilde, îndem­nând pe toţi… spre îndreptarea vieţii” (Cântarea I-a a Duminicii), la capătul suişului aflându-L pe El, Înviatul, Cel Care ne transformă viaţa aceasta în viaţă în Hristos.

Cântarea Bisericii este de-acum clară: „Uşile pocăinţei deschi­de-mi mie, Dătătorule de viaţă; că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul spurcat. Ci, ca un îndurat, curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale” (Slavă… îndată după Psalmul 50) iar calea, pe care tot cântarea liturgică ne-o indică, începe cu rugăciune, căci spunem Fecioarei: „În cărările mântuirii îndreptează-mă, Născătoare de Dumnezeu…” (şi acum…, idem).

Toată imnografia Triodului te cheamă să te duci de la ascultare şi meditare asupra cuvântului la împlinirea lui, la punerea lui drept temelie zidirii celei duhovniceşti care este Postul cel Mare, cu toate roadele sale. Citeste mai departe…

Savarsirea corecta a randuielilor liturgice

† IPS Laurentiu - Mitropolitul Ardealului

Randuielile liturgice ale cultului divin ortodox sint un tezaur inestimabil, atit prin varietatea si bogatia lor, care raspund tuturor nevoilor credinciosilor, cit si prin lucrarea sfintitoare pe care acestea o impartasesc.

Pentru realizarea deplina a lucrarii sfintitoare, slujbele bisericesti trebuie savarsite corect si complet. Slujbele Bisericii Ortodoxe nu sint lasate la „inspiratia” savarsitorului, ci ele au o randuiala bine stabilita, cu indrumari tipiconale necesare pina in cele mai mici amanunte. Cea mai importanta indatorire a slujitorilor bisericesti si a colaboratorilor acestora este de a respecta intru totul randuiala tipiconala. Tipicul nu a fost creat inaintea slujbelor, ci pe baza acestora, fiind necesar pentru savarsirea unitara si uniforma a acestor randuieli.

1. Slujbele divine sint legate intre ele printr-o legatura de complementaritate, care marcheaza unitatea de ansamblu a cultului. Ele actualizeaza intreaga istorie a mintuirii, fiind legate de un anumit timp din zi sau din cadrul anului liturgic. Prin Sfintele Taine se implinesc toate nevoile vietii duhovnicesti prin impartasirea harului Duhului Sfint, dar se si reitereaza sacramental intreaga viata a Mintuitorului. Pentru toate aceste lucrari este necesara savarsirea lor corecta si completa.

2. Exista, de asemenea, si o unitate conceptuala a fiecarei slujbe sau randuieli in parte, care poate fi distrusa atit prin omiterea unor elemente componente, cit si prin adaugari sau inovatii. Elementele componente ale slujbei liturgice: cuvintul, actul si simbolul sint intr-o unitate ontologica. Rugaciunea si cintarea, cu un profund caracter biblic, sint mijloace de vestire si preamarire a Cuvintului lui Dumnezeu si de mijlocire intre om si Dumnezeu. Actul, gestul, miscarea exprima lucrarea teandrica in cadrul slujbei, conlucrarea fiintei umane in integritatea sa - trup si suflet - cu harul divin Biserica foloseste in lucrarile sale sfintitoare si materia propriu-zisa, ca piine, vin, apa, untdelemn s.a. Pentru ca aceste materii sa devina Trupul si Singele Mintuitorului Hristos sau sa-si schimbe finalitatea, devenind purtatoare de har, randuielile de sfintire ale acestora trebuie indeplinite corect si complet.

Simbolul liturgic este descoperirea lucrarilor transcedentale prin intermediul lucrarilor vazute. Daca o randuiala sau o slujba divina nu este savarsita corect si complet preamarirea lui Dumnezeu si este afectata mijlocirea si implicit impartasirea darului si a binecuvintarii divine, nici simbolismul slujbei nu se realizeaza deplin.

3. Interventia cea mai grava si mai pagubitoare in randuiala slujbelor divine, mai ales a Sf. Taine, este omiterea intentionata a unor rugaciuni sau acte, din motive de timp sau din alte motive. (Va urma)

† IPS Laurentiu - Mitropolitul Ardealului

Sursa: Monitorul de Sibiu

Documentar despre veteranii din al 2-lea razboi mondial, din emisiunea d.-lui Grigore Lese de pe Romania Cultural.

Citeste mai departe…

Bisericile de sub ape

Bătrânii satului Cinciş, localitate milenară aşezată pe malul drept al Cernei Mureşene, între Hunedoara şi Haţeg, la o altitudine de 260 metri, povestesc şi acum, după câteva decenii, înfioraţi şi cu lacrimi în colţul genelor, cum apele, tulburate de oameni, le-au îngropat pentru totdeauna bisericile.

În aceste locuri, unde astăzi de află un impozant lac de acumulare ce deservea cândva Combinatul Siderurgic din Hunedoara, existau câteva sate suitoare spre Cer prin tradiţiile, istoricitatea şi sfinţenia simplităţii lor. Pentru a asigura apa necesară Combinatului şi pentru crearea unei baze de distracţie pentru „clasa muncitoare”, conducerea comunistă a anilor 1962 decide nimicirea satelor „de jos”, aflate în depresiunea Cincişului, matcă pentru viitorul lac de acumulare. Cele trei biserici ortodoxe, în ciuda eforturilor localnicilor, sunt distruse până în temelie, până ce nu mai rămâne piatră pe piatră. Doar biserica romano-catolică rămâne în picioare, fără acoperiş, iţindu-se din când în când dintre ape, atunci când acestea se retrag către depărtări.

O dată cu distrugerea vechii vetre a Cincişului şi mutarea ei mult „mai la deal” s-a nimicit şi parte din sufletul celor de aici, oameni descălecători de istorie, exponenţi ai unor vremuri demult apuse, coborâtoare din frânturi de istorie şi simţire. Temelia vechii biserici distruse din Cinciş - monument istoric din secolul al XVI-lea - se presupune că a slujit ca fundament unui sfânt locaş creştin al anului 130.
Citeste mai departe…

(Duminica a XVII-a după Rusalii, Matei 15, 21-28)

După orbul din Ierihon şi după Za­­heu, găzduitorul lui Dumnezeu, astăzi Evanghelia ne pune dinainte o altă întâlnire de forţă. Chiar dacă dinaintea lui Hristos şade, de astă dată, o femeie. Şi cananeeancă. Chiar întoarcerea aceasta a cadranului calendaristic pe care sunt fixate Evangheliile, vă amintiţi că Duminica trecută a fost a 32-a după Rusalii, acesteia (care-i a 17-a) urmându-i a 33-a, aceea a Vameşului şi fariseului - care consemnează şi începutul Triodului - adică a perioadei din anul bisericesc care pregăteşte Taina Postului Paştelui şi bucuria Învierii - ne obligă să luăm aminte, o dată-n plus, la femeia aceasta, ce-I iese în întâmpinare lui Hristos.

Că este o femeie credincioasă, înţelegem din adresarea către Hristos şi, mai mult, din diagnosticarea corectă a patimii fetei sale, căci zice femeia: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de demon” (Matei 15, 22). Hristos, Cel atât de aproape de şoapta inimii, de susurul duhului omului, de data aceasta pare un Dumnezeu surd. Apostolii-s cei care reacţionează, luând parcă asupra lor harul excepţional al Domnului, disponibilitatea la glasul celui care suferă. Ei se fac astfel mijlocitori ai cererii femeii către Hristos. Domnul pare însă a fi de neînduplecat: „Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15, 24). Iar învârtoşarea aceasta în surzenie şi în neînduplecare sporeşte parcă pe măsură ce femeia cananeeancă sporeşte în virtuţi. Rugăciunea ei se scurtează, devenind mai pătrunzătoare, devenind mai pătrunsă de prezenţa Hristosului Celui viu: „Iar ea, venind, I se închina, zicând: Doamne, ajută-mă!” (Matei 15, 25). Dar examenul femeii continuă (cf. N. Steinhardt) cu dorinţa Examinatorului de-a dovedi învăţăceilor că nu „toceala” textelor şi preceptelor face din ucenic mărturisitor, ci harul şi darul duhovnicesc al îndelungii insistenţe dinaintea Slavei lui Dumnezeu, pentru ca El să dăruiască har şi dar peste prăpastia de rană din sufletul nostru. Citeste mai departe…