Porţile dumnezeieştii pocăinţe…
(Duminica Lăsatului de sec de brânză. Duminica Izgonirii lui Adam şi a Evei din Rai)
- Matei 6, 14-21 -

Începutul săptămânii care premerge Duminicii a­ces­­teia - a Izgonirii lui Adam şi a Evei din Rai - are, la rându-i, un text de început, care poate fi socotit drept sâmbure de îndemn în a ne adânci mai mult în limpezimea Evangheliei: „Deschisu-s-au porţile dumnezeieştii pocăinţe, să ne apropiem cu grabă, curăţindu-ne de mâncări şi de pofte, ca nişte ascultători ai lui Hristos, Cel Ce a chemat lumea întru Împărăţia cerească. Zeciuiala a tot anul aducând Împăratului tuturor, ca şi Învierea Lui, cu dragoste să o vedem” (Sedalna I a zilei de luni, glas 1). Iar din Tricântarea a II-a a zilei de luni ne-a rămas în adânc de memorie glasul stranei, care cântă astfel: „Iată, mai înainte s-a deschis uşa pocăinţei… Apropiatu-s-a această întru tot cinstită săptămână de acum, mai înainte curăţitoare, vestindu-ne primăvara Sfântului Post, care luminează trupurile şi sufletele tuturor”. Îndemnul nu pare fără roadă, căci, sâmbătă, la Utrenie, cântând celor de Dumne­zeu Postitori Părinţi (teoforilor), spuneam: „Ca într-o livadă plină de florile virtuţilor, a pustnicilor celor purtători de Dumnezeu umblând, ne umplem de mirosul cel dulce; căci cu nevoinţele încercărilor întărin­du-se, trupul prin postire şi-au supus duhului ca un rob, viaţă îngerească pe pământ vieţuind; pentru aceasta de mărire s-au încredinţat” (Slava Sedalnei, glas 8).

De aceea, în ciuda numelui „liturgic” dat Duminicii acesteia, chemarea este la o intrare în raiul virtuţilor, din care, gustând cu însufleţire prin plinirea (iarăşi, a câta oară ni se cere aceasta?) poruncilor, gustăm în fapt din însufleţita desfătare a Raiului ce ne aşteaptă. Îndemnul Duminicii însă este altul: „Vino, ticălosul meu suflet, de plângi astăzi de cele ce s-au făcut cu bine, adu­cându-ţi aminte de goliciunea cea dintâi din Eden, prin care ai fost scos din desfătarea şi din bucuria cea neîn­cetată” (Canonul, alcătuit de Cristofor Protasicritul, glas 6). Dulceţii şederii cu Dumnezeu în Raiul virtuţilor îi contrastează în fapt amăreala gustării din pomul cunoaşterii, fără de îngă­duinţa poruncii. Iar Evanghelia zilei (Matei 6, 14-21) - parte integrantă a Predicii de pe Munte - nu-şi află contextualizare mai atent aleasă ca în această zi, în care ne reamintim cum „Adam a fost scos din rai pentru neascultare şi de la desfătare a fost lepădat, amăgit fiind de vorbele femeii, şi gol a şezut în preajma locului, tânguindu-se: vai mie! Deci, să ne sârguim toţi să primim vremea Pos­tului, supunându-ne evanghe­liceştilor rânduieli, ca prin ele făcându-ne plăcuţi lui Hristos, să dobândim iarăşi sălăşluirea Raiului” (Stihira a III-a a Vecerniei). Ieşirea lui Adam „din adunarea vieţii” (Cântarea a III-a) prin îndrăz­neaţa întindere a măririi este gestul care se cere recuperat, spre restaurarea omului în Hristos, noul Adam.

Este remarcabil însă cum textul liturgic al acestei Duminici subli­niază drama căderii, care antre­nează nu numai firea ome­nească, ci lumea întreagă, aflată într-o teribilă tensiune: „Soarele razele şi-a ascuns, luna cu stelele în sânge s-au schimbat, munţii s-au înfri­coşat, dealurile s-au cutre­murat, când s-a închis raiul ieşind Adam, cu mâinile bătându-şi faţa şi zicând: Milostive, milueşte-mă pe mine, cel căzut!” (Slava Litiei, glas 6). Va trebui să Se întrupeze Însuşi Dumnezeu, pentru ca, lovit cu palme peste Faţa-I cinstită, raiul să se redeschidă şi, în acelaşi cutremur de cer şi de pământ, moartea să fie călcată cu moartea de Viaţă. Drama atinge chiar şi raiul cel către care Adam cel vechi cântă: „Simte durere raiule, împreună cu lucrătorul care a sărăcit, şi cu sunetul frunzelor tale roagă pe Făcătorul să nu-ţi încuie uşa” (Icos III, Cântarea a VI-a). Raiul îmbunătăţit, prefăcut, preafericit, sădit pe Adam, părăginit de trădarea Evei şi adâncit întru întunericul aşteptării neîmplinite, se aşază de-acum în mijlocul preocupărilor duhovniceşti. De-aici şi sensul Duminicii acesteia: să nu ră­mânem, după Hristos, în aceeaşi izgonire. Căci ştim pe Domnul, au­zim glasul Lui de lumină, mereu strigându-ne: „Adame, Adame, unde eşti?” Ca un ecou al plânsului dum­nezeiesc ce cutremură zidirea dintâi.

Şi iarăşi Evanghelia este plină de tâlcuiri, căci iarăşi nu ne cere lucruri măreţe, după glasul lumii acesteia. Atât de simplu, ni se cere capacitatea de a ierta. Desigur, în fond, lucrul cel mai greu… Pentru că modul în care ne cere Hristos să iertăm ale aproapelui nostru ţine de capacitatea noastră de a fi definitivi în acceptarea limitelor aproapelui şi în acceptarea limitelor noastre. Şi când o cere aceasta Hristos? După ce, mai întâi, ne învaţă cum să ne rugăm (Matei 6, 9-13), pentru ca mai apoi să ne arate că sensul lucrului întru slava Împărăţiei este bucuria. Cea ale cărei gesturi le surprinde Evanghelia Duminicii: „Iar când postiţi, nu fiţi posomorâţi, ca făţarnicii; că ei îşi mânjesc feţele, să le arate oamenilor că ţin post; adevăr vă grăiesc vouă, îşi au plata lor. Tu însă, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa. Pentru ca nu oamenilor să te arăţi că posteşti, ci Tatălui tău Care este întru ascuns, şi Tatăl Care vede întru ascuns îţi va răsplăti la arătare” (Matei 6, 16-21). Această „ascun­dere” înseamnă, de fapt, adâncire întru lucrul pentru biruinţa Crucii în toate ale noastre, căci, după Înviere, „toate se cer după Cruce” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistago­gia). De-aceea se cere, mai mult decât la orice sărbătoare, aşezare sub umbra de lumină a Crucii. „Depărtaţi fiind, Doamne, din Rai mai înainte pentru mâncarea cea din lemn, iarăşi ne-ai adus pe noi prin Crucea şi patima Ta, Mântu­itorule şi Dumnezeul nostru. Prin care întăreşte să săvârşim Postul, cu o cuvioasă curăţie, şi să ne şi închinăm dumnezeieştii Învieri, Paştilor celor mântuitoare… (Şi acum…, a Luminândei Duminicii Izgonirii)

Aşezându-ne, aşadar, în trăirea curăţiei postului, nu trebuie să uităm însă nici de aspectul său practic-duhovnicesc. Căci zice Sf. Ioan Gură de Aur: „Să nu pierdem rodul postului, după ce am răbdat truda postului. Căci se poate să culegi truda postului şi să nu câştigi răsplata lui. Cum? Când ne abţinem de la mâncări, dar nu ne abţinem de la păcate; când nu ne îmbătăm de vin, dar ne îmbătăm de pofte” (Predici despre pocăinţă, VI, 1). Sau, în alt loc: „Nu poţi posti? Nu te poţi izola de lume? Nu poţi priveghea nopţile? Totuşi poţi lua plată pentru toate acestea, deşi nu le-ai făcut, dacă vei servi pe cel bolnav şi neputincios, dacă întruna vei ajuta, vei procura odihnă şi vei alina durerile prove­nite din toate aces­tea. Acela a căzut, luptându-se, a primit lovituri grave şi răni; ei bine, tu serveşte pe cel zdrobit în luptă, primeşte-l cu mâinile întinse, şter­­-ge-i sudoarea, liniş­tindu-l, mân­gâie-l, încurajează sufletul zdrobit. Deci dacă noi servim pe sfinţi cu o astfel de bunăvoinţă, desigur că vom fi tovarăşi la plata lor. Aceasta a zis şi Hristos: Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte (Luca 16, 9)” (Omilii la Filipeni, II, 4).

Deci, post aşadar, rânduială duhov­nicească, pentru ca Hristos să crească în noi şi-n dorul după El să ne unim laolaltă. Să luăm aminte: „Călă­toria virtuţilor s-a deschis, cei ce voiţi să vă nevoiţi intraţi, încurajându-vă cu nevoinţa cea bună a postului. Căci cei care se luptă după lege, după dreptate se şi încununează. Şi luând toată întrarmarea Crucii, să ne luptăm împotriva vrăjmaşului, ca un zid nestricat ţinând credinţa, şi ca o platoşă rugăciunea, şi ca un coif milostenia. În loc de sabie, postul, care taie toată răutatea de la inimă. Cel ce face acestea, va primi cununa cea adevărată de la Împăratul tuturor, Hristos, în ziua Judecăţii” (la Laude, II).

Să ne gătim, aşadar, de Cale. Întru plinirea poruncii iertăm, spre creştere.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula