Paradoxul tinereţii - sau altfel despre răzbunare

Într-o carte pe care mi-a daruit-o, cu lacrimi şi durere, dar şi cu adâncă şi sfânt-încrâncenată mar­turie, Părintele Nicolae Grebenea, «Amintiri din întuneric» (Ed. Scara, 2000, colecţia Documente), de nenumarate ori în analizele mai mult decât pertinente ce ţintesc societatea românească aruncată pradă apocalipsului comunist, în gura oamenilor Securitaţii este pusă afirmaţia credibilă şi sigur exprimată: „Am terminat cu religia (creştinismul) în Romania! I-am câştigat întâi pe copii“… Şi părintele Grebenea analizează, iarăşi pertinent, conul de umbră în care Statul român comunist (prin renumitul ministru de interne Teohari Georgescu) aruncase pregătirea creştină a tinerilor, mai cu seamă a celor ortodocşi. Inexistenţa pregătirii şi catehizării în domeniul credinţei ortodoxe, ocuparea cu tot felul de acţiuni „instructive”, umilirea publică a preoţiei sau stupida apologetică de sorginte fals-ştiinţifică turnată în conştiinţa copiilor erau cu adevărat premise ale unei nenorociri care astăzi, din timp în timp, rabufneşte la „maturii” populaţiei româneşti.

În discuţii libere sau „dirijate”, unele chiar televizate, epatează tot mai des aceia a căror copilărie religioasă a fost strâmbată de acest încă nejudecat colos care a fost „învăţământul politic”, vârful aisbergului învăţământului românesc postbelic. Cu o bibliografie blocată în reviste ca «Arici pogonici» sau «Cutezătorii», mereu citând din ateul şi, fie vorba-ntre noi, prost pregătitul Victor Kernbach (fiecare pare „colosal” pe lângă „piticul” de Mircea Eliade în concepţia acestor „ziditori de ştiinţă nouă”) sau cine ştie mai care scriitor la comandă de mituri ateizante sau, din contră, citând din reviste de a caror existenţă ştiu doar ei şi, probabil, doi-trei extratereştri, autori ai revistei, cu o bâiguitoare cultură în ceea ce priveşte cunoaşterea adevărurilor creştine. Foştii pionieri inundă mass-media în speranţa că vor da lovitura de graţie „retrogradului ortodoxism”. Auzindu-le siguranţa şi analizându-le ţinuta intelectuală, rămâi, uneori, uimit cum se poate ca astfel de oameni să iasă pe piaţa de valori a informaţiei centrale, ba, mai mult, uneori (vezi cazul Mironov) chiar să ocupe scaune ministeriale. Entuziasmaţi de ei înşişi, se aplaudă între ei şi-şi dau dreptate.

Recunoşti ecoul muncii lor - sau al modului în care sunt ei „munciţi” - şi pe la câte un tânăr sau la câte o tânără care se apropie de biserică, de cele mai multe ori pentru Taina Sfintei Spovedanii dinaintea Tainei Cununiei, ca de un stup de „ipocrizie si incultură”. Te uimeşte nonşalanţa prin care aceştia - zidiţi pe morala fără Dumnezeu ce încă mai îmbibă ţesutul etic al Neamului românesc răstignit în tranziţie - spun că, în fond, beţia, curvia, hoţia sunt modul de viaţă care le convine şi-i asează, real sau închipuit, în normalitatea anormală a vremii ce-o străbatem. Dar, mai apoi - văzându-i întăriţi în credinţa că totuşi Dumnezeu există, că preotul nu este simplu funcţionar spiritual (cum îl tot „pictează” marii realizatori de fresce sociale) că, în fond, Taina Cununiei, dincolo de aşezarea ei într-o tradiţie, este şi o aşezare reală în Hristos - simţi că vorba vânturată de mega-parapsihologii amintiţi nu prea a atins, ontologic, sufletul celor tineri.

Recunoşti ecoul drăceştii lor osârdii de a-L scoate pe Dumnezeu din viaţa poporului când citeşti manua­lele din care ei pretind să se pregătească pruncii noştri. Dar constaţi imediat verticalitatea copiilor şi demni­tatea lor în cele care le fac legate de Hristos, Biserică şi poporul cel bine-credincios din care fac parte.

Şi-ţi aduci aminte că pe când cei ce socoteau că au distrus credinţa ucideau - ca nişte necredincioşi ce erau - pe strada lui Decembrie 1989, tineri îngenun­cheaţi care rosteau «Tatăl nostru». De la ei vor fi auzit-o pruncii de azi care duc mai departe credinţa pe care atâtea şi atâtea generaţii de români au mărturisit-o prin îngroparea lor la temelia României creştine.

De-aceea mă gândesc cu drag la preoţii ortodocşi şi la mărturisitorii ortodocşi înveşmântaţi de Slava Învierii prin temniţele comuniste. Ei ne-au pregătit răzbunarea de azi în care copiii se-nchină şi se bucură de harul şi darul cunoaşterii lui Dumnezeu.

Rămaşi cu marţienii lor şi cu ceilalţi extratereştri, ceilalţi luptă încă la surparea credinţei. Să luăm seama! Să nu jignim copiii, că aceştia, „epatanţii, viitorologii…” au dat în mintea lor. Măcar de le-ar da Dumnezeu minte de copil, luminată şi blândă…

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula