Piatra Fântânele - Gură de Rai primăvăratec

Urcuş înspre miez de munte

Undeva, pe Valea Bârgăului, pe drumul dinspre Bistriţa spre Suceava, la 1200 de metri spre Cer, tresaltă, ca irumpere din munte, o mănăstire. O înălţare de suflet şi lucrare duhovnicească de un duios inefabil, parte cu Cerul şi coamă de munte deopotrivă, de gând şi făptuire.

Am ajuns la Mănăstirea Piatra Fântânele cu sufletul pregătit de sărbătoare. E miez de iarnă şi bucurie, cu zăpada acelui februarie al copilăriei care ne troienea, cum numai atunci reuşea să o facă, serile încărcate de atâta poveste şi fericire.

E seară şi acum, când intru pe poarta mănăstirii, instanţă descălecătoare de Cer, dincolo de care întrevezi nemărginitele zăpezi de gingăşie şi ridicare spre regăsirea de suflet, de simţire, de Dumnezeu.

Să ajungi la mănăstire trebuie să urci. Să te înalţi câteva sute de metri către munte, către tot mai sus. Aidoma unui pisc de har, pe care trebuie să îl explorezi pas cu pas, lacrimă cu lacrimă.

Seara e altfel parcă la Piatra Fântânele. Nici nu ştii dacă, de fapt, e seară sau nu. Împuţinarea luminii de afară creşte, parcă, strălucirea din lăuntru.

Încerc să aflu câte ceva din memoria sfioasă a acestui locaş. Aflările sunt pe măsura doririlor şi dorurilor de împlinire.

Lucrările de ridicare ale acestui sfânt locaş încep de prin 1928, deşi ideea statornicirii lui pe această Vale a Bârgăului este mult mai veche. În noiembrie 1929, sub ctitoria preotului Vasile Luncan (venit dinspre mănăstirea Durău), biserica este terminată, primind hramul Naşterea Maicii Domnului. Urmează perioada anilor 1940, când, ca urmare a durerosului Dictat de la Viena, mănăstirea este ruptă din trupul ţării, rămânând în teritoriul cedat. Cu toate acestea, Dumnezeu nu încetează să Se sălăşluiască întru ea, prin inimoasa slujire a stareţului de atunci, pr. Vasile. Din 1960, regimul comunist face ca mănăstirea Piatra Fântânele să fie transformată în parohie, cu hramul pe 20 iulie (Sf. Ilie Tesviteanul).

Anul 1995 avea să fie an de încununare şi răsplată pentru toate sfâşierile şi sfârtecările atât ale Bisericii de pe Valea Bârgăului, cât şi a credincioşilor rugători de aici. Este anul reorganizării mănăstirii, prin venirea aici a unui grup de măicuţe, sub ascultarea şi destoinica îndrumare a maicii stareţe Pamfilia, de la mănăstirea Văratic. E renovată biserica şi corpul chiliilor. În 2000 soseşte la Piatra Fântânele, ca preot duhovnic, atât al mănăstirii, cât şi a parohiei (Piatra Fântânele neavând şi biserică de mir), protosinghelul Gavriil Horţ, de la mănăstirea Nicula.

Astăzi obştea mănăstirii numără 19 maici, comunitate de forţă şi curaj rugător la Dumnezeu pentru pacea lumii şi mântuirea noastră, a celor ce ne dorim a fi pietre de hotar la fântâna dăruitoare de har a lui Hristos.

Reîntâlnirea cu Cuvioşia Sa mă umple de bucurie. În ceas târziu de noapte, undeva, într-un ungher de chilie, în doinirea focului din sobă şi a seninătăţii din priviri, am început să depănăm împreună aşteptări.

În aşteptarea dimineţii, cu Părintele Gavriil

Părintele Gavriil vine din Groşii Ţibleşului, zona Lăpuşului (Maramureş), aproape de Rohia. Viaţa monahală l-a cucerit încă de foarte tânăr, ceea ce l-a făcut ca, la numai 22 de ani (deşi gândul persistase, ca imperativ, cu mult mai înainte), să se îndrepte spre Mănăstirea Nicula, „cu gândul - spune el - de a face ceva mai mult pentru Dumnezeu. Gândul acesta îl avem mai demult. Simţeam că nu-i destul. Nu ştiam ce anume. Eram în căutare…”

Deşi acasă primise o aleasă educaţie religioasă „eu - spune Părintele Gavriil - nu eram chiar atât de atras, cu tot sufletul, de Biserică, până ce am mai crescut, pe la vreo 15-16 ani. Dimpotrivă, am fost un copil problemă. Cream mereu necazuri, în şcoală, acasă… Numai cu bătaia stăteau pe mine.”

Momentul de cotitură avea să îl constituie însă întâlnirea, fără menajamente, cu răutatea lumii, în şcoala profesională spre care se îndrepta. „Acolo am suferit foarte mult. Îşi băteau joc de noi, cei mai mici, colegii din clasele mai mari. Nu am înţeles lucrurile acestea. Acasă, în sat, nu le-am întâlnit. Cei mari să îşi bată joc de cei mici… Pentru ce? Şi atunci, în sinea mea căutam o răzbunare, un refugiu în ceva. Atunci m-am gândit la calea rugăciunii. Atunci m-am gândit mai serios la sensul cuvintelor Mântuitorului, când zice că celui ce îţi dă o palmă peste un obraz, întoarce-i-l şi pe celălalt obraz; celui ce îţi ia haina dă-i şi cămaşa - şi am început să pun în aplicare sfaturile Mântuitorului.

Atunci am început să mă rog mai mult şi chiar să îmi schimb viaţa, purtările. Aveam şi un verişor preocupat de aceleaşi gânduri, cu aceleaşi transformări. Împreună ne-am hotărât să nu mai înjurăm. Şi ne-am luptat o săptămână-două şi am reuşit!

Cred că acele suferinţe, pe care le-am văzut şi le-am trăit la acea şcoală profesională, m-au ajutat mult. Pe lângă multe alte lucruri. Pentru că şi până atunci mă mai gândeam la Dumnezeu, mergeam la Biserică, însă uneori ajungeam să mă rog să mi Se arate Dumnezeu ca să cred că există. Deşi avusesem în viaţă destule dovezi ale purtării de grijă a lui Dumnezeu.

Şi îmi aduc aminte ca la o Liturghie, înainte de Paşti, la Sâmbăta lui Lazăr, am auzit evanghelia învierii lui Lazăr. Până atunci, minunile de care auzeam mi se păreau nişte scenarii, din acelea pe care le vedeam prin filme, nu credeam în ele. Inima nu era stăpânită de credinţă. Dar această evanghelie m-a cucerit, m-a copleşit! Erau deja prea multe dovezi. Dar această evanghelie m-a cucerit, m-a copleşit! Erau deja prea multe dovezi! Am simţit atunci că toate celelalte argumente au valoare, că sunt prea zdrobitoare să mai zic că nu există Dumnezeu! Şi dacă am spus Da! lui Dumnezeu, de atunci şi încercam să fac, să mă port cu toată inima după voia Sa. Şi am avut nişte bucurii, nişte experienţe deosebite, care nici nu se pot spune în cuvinte!”

E perioada în care Părintele descoperă şi Sf. Scriptură, cartea care l-a marcat aşa cum numai Biblia o poate face. De atunci, lectura ei îi devine de neînlocuit şi încearcă să-şi diriguiască viaţa după ea.

De la Mănăstirea Nicula, Părintele Gavriil ajunge la Piatra Fântânele. „Aici - continuă Părintele -maicile nu aveau duhovnic. E şi o situaţie mai diferită, pentru că e şi sat, şi parohie în acelaşi timp, care aparţine tot de mănăstire. Aici se cunună, se botează cei din sat. Era nevoie mare de preot. Erau trimişi preoţii, pe rând, să slujească aici. Aşa am venit şi eu, le-a plăcut la oameni, mi-a plăcut şi mie, şi atât sătenii, cât şi obştea mănăstirii, au făcut cerere Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu să mă lase pe mine. Înaltul a fost de acord şi, din mai 2000, am rămas aici.

Când am venit, am făcut-o cu frică şi cu grijă. M-am dus la un părinte în vârstă şi i-am cerut sfatul. Mi-a spus: Dacă te cere, du-te! Nu refuza. Că aşa e voia lui Dumnezeu! Şi i-am zis: Dar ce am să fac? Nu răspund numai de maici, ci şi de obştea din sat. Am atâtea suflete… Şi a răspuns părintele: Nu, asta nu trebuie să te sperie. Numai caută să nu te ştie cu nimic rău! Şi oamenii vor veni ca oile după păstor! O vorbă pe care nu o uit niciodată. Şi am constatat că a avut mare dreptate.”

L-am întrebat pe Părintele cum se face misiune, ca monah (pe lângă slujirea liturgică efectivă), într-un sat de munte, între parohieni: „Obişnuiesc să fac des sfeştanii pe la case. Şi un lucru îmbucurător, de curând mai multe sate de pe Valea Bârgăului, de aici, au luat hotărârea ca multe dintre slujbe să nu fie urmate de băutură. Un lucru foarte bun! Şi aici, în Piatra Fântânele, orice slujbă - fie că-I parastas, fie că-i înmormântare, fie că-i sfeştanie - se face fără băutură. Iar la sfeştaniile acestea din sat se face şi multă misiune. Mai luam cartea cu 600 de istorioare a Părintelui Iosif Trifa şi, după ce terminam sfeştania, stăteam la masă (că aşa se obişnuieşte), făceam rugăciunea şi stăteam de vorbă, le citeam la oameni, cântam cu maicile cântări, majoritatea de la Oaste, şi le plăcea foarte mult!… Abia aşteptau să vină alt prilej să ne mai întâlnim. Şi acum se păstrează acest obicei. Misiune trebuie să facem la tot pasul.”

Un element cu totul inedit, de o frumuseţe aparte a misiunii, o constituie şi cercetarea credincioşilor, de către preot, în miez de iarnă, pe calea muntelui, cu schiurile. Fiind răsfiraţi uneori la distanţe de kilometri unii de alţii, la diferite trebuinţe Părintele Gavriil nu poate ajunge la ei decât cu schiurile. Şi niciodată nu pregetă să o facă.

Prisacă de minunăţii

Mănăstirea păstrează în ea şi un alt element de pateric, de-a dreptul înduioşător. E şi locaş al bucuriei copilăriei, al adunării celor mici de dragul prăznuirii celor mari, înalte. De cum intri ograda mănăstirii, te întâmpină mulţime de săniuţe, schiuri şi alte asemenea minunăţii. Copilaşii din sat vin aici ca la ei acasă, ca într-un rai al zăpezii. Îşi iau care cum apucă uneltele de joacă, se duc cu ele, revin cu gerul în obrăjori, se retrag pentru câteva momente în trapeza mănăstirii, unde mai gustă câte ceva, beau o cafea fierbinte de lapte şi, se reîntorc la joacă. Un ritual ce se repetă la nesfârşit, zi de zi, cu mici modificări, cum ar fi, de pildă, aceea a adunării tuturor, laolaltă, într-o sanie mare, remorcată la tractorul mănăstirii, pe care îl mânuieşte cu dibăcie şi dragoste Părintele Gavriil, purtându-i încoace şi încolo…

Impresionant la Piatra Fântânele e şi meşteşugul şi fineţea artei deprinse de măicuţe într-ale broderiei şi picturii. De aici pleacă, spre inimi de biserici şi miez de slujire, nepreţuite comori: veşminte preoţeşti, arhiereşti, feţe de masă pentru Sf. Altare, icoane care mai de care mai expresive, de luminoasă adumbrire a rugăciunii de slavă şi mulţumire.

Sub ascultarea şi îngrijirea maicii stareţe Pamfilia, atelierul de broderie şi pictură se ridică şi el, ca pară de foc, în iconomia de neasemuită reuşită duhovnicească, spre plinătatea lucrului ajuns lucrare. E de-a dreptul emoţionantă gingăşia şi bucuria cu care maica stareţă îmi arată lucrările, roade de spor şi duioşie pentru bucuria slujirii lui Hristos!…

Spre Mănăstirea Piatra Fântânele urci uşor şi cobori greu. Urci avântându-te spre Cer şi pogori cu nostalgia înălţimilor în suflet. În miez de iarnă, în inimă de munte, dangătul Pietrei de la Fântânele se face toacă în Cer pentru pogorârea minunii din inimi. Aici, pe coame de nea şi de alb, înfloresc crinii de jar ai slujirii. Măcar din când în când, e bine să urci spre Fântânele. Pentru că, de atunci, pogorârea îţi va fi numai urcuş.

Romeo PETRAŞCIUC