Înalt Prea Sfintiei Sale, Înalt Prea Sfintitului Serafim,
Mitropolit al Germaniei, Europei Centrale si de Nord

Înalt Prea Sfinţia Voastră, bun întâlnişul în calea împreună sfătuirii cu tinerii. Pentru început - ca să circumscriem oarecum motivaţional această întâlnire - vreau să Vă întreb: îşi mai găsesc tinerii de astăzi locul în Biserică?

Fără copii şi fără tineri, Biserica nu numai că ar îmbătrâni în aspectul ei uman, ci ar şi dispărea. Dar sfârşitul Bisericii va însemna şi sfârşitul lumii.

Sunt doriţi tinerii a fi parte integrantă a Trupului lui Hristos? Vă întreb aceasta mai ales pentru că, de cele mai multe ori, impresia tinerilor e că nu prea sunt băgaţi în seamă de către Biserică.

Deşi marea majoritate a preoţilor noştri nu se ocupă în mod special de tinerii care mai vin la biserică, aceasta ţinând de o inerţie a noastră, a ortodocşilor, totuşi fiecare preot îi doreşte pe tineri la biserică, pentru că prezenţa lor dă un plus de viaţă comunităţii liturgice. Iar dacă parohia este angajată şi social, cum este normal, acest lucru este aproape imposibil fără contribuţia tinerilor.

Aşa este. Tinerii nu prea au vreme să se întoarcă spre Biserică. Dacă ei nu o fac, Biserica vine către ei?

Sigur ne aflăm într-o contradicţie cu noi înşine: pe de o parte îi dorim pe tineri la biserică, pe de alta, nu facem mai nimic pentru a-i atrage. Iar ceea ce cred eu că atrage cel mai mult pe un tânăr la biserică este frumuseţea slujbei însăşi. Adică, o Liturghie săvârşită cu multă evlavie, o cântare care să mişte inima, o predică simplă, pe înţelesul tuturor, inspirată din experienţa personală şi rostită cu duh, cu alte cuvinte: atmosfera mistică din biserică. Cu cât preotul reuşeşte să creeze în biserica sa o atmosferă mistică prin toate aceste elemente, cu atât mai mult vor veni credincioşii, inclusiv tinerii. Aceştia mai cu seamă trebuie puşi la treabă, adică angajaţi în tot felul de activităţi: catehetice, caritative, misionare…

Vi-s dragi tinerii?

Cui nu-i sunt dragi tinerii? Chiar şi atunci când din neştiinţă nu merg pe calea cea bună. Pentru că vina nu este întreagă a lor, ci şi a părinţilor, a Bisericii, a societăţii. Totuşi mi-e milă când văd un tânăr împătimit (vicios).

Ce apreciaţi cel mai mult la un tânăr?

Curăţia lăuntrică, elanul vieţii, disponibilitatea pentru ceilalţi, angajarea serioasă pentru împlinirea lucrului început…

Ce ar trebui să aprecieze, cel mai mult, un tânăr, la Hristos?

Iubirea. Hristos ca Dumnezeu, dar şi ca om, a fost, este şi rămâne în veci iubire. Iubire care se face una cu omul, îl însoţeşte pe toate căile vieţii ca prietenul cel mai fidel, îl sfătuieşte şi-l ajută, dar îl şi mustră (prin glasul conştiinţei) atunci când greşeşte. Iubire care rabdă, iartă, compătimeşte, înţelege neputinţa omenească pe care o ia asupra sa dacă i-o încredinţăm, iubire care-şi dă viaţa pentru semeni.

Înalt Prea Sfinţia Voastră, trăind în ambientul occidental, care sunt provocările acestuia pentru tinerii români?

Occidentul (care se globalizează) este o societate materialistă şi de consum. Religia este împinsă în sfera privată. Spiritul dominant este goana după bani şi după plăceri. Familia tradiţională, adică tineri căsătoriţi la starea civilă şi religios, este pe cale de dispariţie. Majoritatea copiilor astăzi se nasc din cupluri „accidentale” sau provin din familii divorţate. Perversiunile sexuale sunt prezentate până şi în cărţile pentru şcolari ca fiind conforme cu natura. Or, toate acestea îi dereglează pe oameni şi îi nefericesc. Tocmai de aceea astăzi este mai multă suferinţă în lume decât exista altădată. Bineînţeles că tinerii români care trăiesc aici cu greu pot rezista spiritului veacului. Foarte mulţi se pierd, ajungând la experienţe extrem de dureroase. Dar există întotdeauna calea pocăinţei, a întoarcerii.

Cum se vede, în momentul acesta, „supravieţuirea în Hristos” pentru tinerii stabiliţi în Occident?

Numai prin Biserică, pentru că harul mântuitor, libertatea există doar în Biserică. Iar românii sunt în general legaţi de Biserică, caută Biserica mai ales când se află la strâmtoare. Aceasta este o pedagogie divină: Dumnezeu ne întoarce pe calea cea bună prin necazurile care vin asupra noastră datorită păcatelor pe care le săvârşim. Problema care se pune este ca odată ce am (re-)descoperit Biserica să rămânem în ea şi să ne angajăm cu toate puterile la o viaţă nouă.

Câteva repere de lectură duhovnicească pentru tânărul aflat în cătarea lui Hristos?…

Astăzi există o adevărată explozie de literatură duhovnicească, de valoare totuşi inegală. Trebuie să ştim şi să alegem. Oricum, din citirea unei cărţi duhovniceşti ne putem folosi, dacă încercăm să şi împlinim, cel puţin în parte, din cele ce citim. Dar desigur citirea Sfintei Scripturi, îndeosebi a Noului Testament nu poate fi înlocuită de nimic. Urmează pentru cei mai puţin iniţiaţi Catehismul ortodox, apoi vieţile sfinţilor, Mântuirea păcătoşilor, Patericul, Filocaliile…

Aveţi vreo carte de căpătâi sau vreun loc înspre care să vă retrageţi în momentele de tulburare, de nelinişte?

Cartea mea de căpătâi este Psaltirea şi Paraclisul Maicii Domnului, iar locul este biserica sau mănăstirea. Spovedania deasă şi sfătuirea cu părintele duhovnicesc înseamnă pentru mine mai mult decât orice literatură, chiar duhovnicească. Dar desigur este nevoie şi de cărţi duhovniceşti când nu ai la îndemână un duhovnic bun.

Spiritualitatea ortodoxă răsăriteană este răspunsul pe care creştinismul trebuie să îl dea omului modern în dezvoltarea tehnică fără precedent a lumii de astăzi, în continua şi perpetua stare de schizofrenie la care asistăm sau chiar participăm în această orientare spre ieşirea noastră din fire… Mi-a plăcut mult această afirmaţie, care Vă aparţine. De ce credeţi că Ortodoxia e o alternativă - sau, să fiu mai precis, singura alternativă - la diluţia de sensuri pe care spiritualitatea modernă o propune lumii de astăzi?

Spiritualitatea ortodoxă este o şansă pentru viitorul Europei, poate singura pentru supravieţuirea ei. Pentru că o structură ca aceea a Uniunii Europene bazată doar pe elementul economic şi politic nu poate avea şanse să dăinuiască fără un fundament spiritual, duhovnicesc. Omul nu este o maşină care să funcţioneze mecanic, fără dimensiunea spirituală care-l defineşte. El este deosebit de fragil: dacă nu reuşeşte să-şi cultive armonios atât capacităţile sale duhovniceşti cât şi pe cele fizice, se degradează până la distrugere sau poate deveni un monstru. Iar această degradare este asociată cu suferinţa, datorită dezechilibrului lăuntric. Din păcate, astăzi omul este suprasolicitat intelectual, iar latura sa spirituală este neglijată până la uitare. Nu-i de mirare că bolile psihice, depresiile, se înmulţesc atât de mult. Scăparea nu-i decât în spiritualitatea creştină (viaţa în Hristos). E adevărat că creştinismul occidental a pierdut mult din filonul său mistic. Dimpotrivă, Ortodoxia a păstrat toată bogăţia mistică din perioada când creştinătatea era una. Cine se apropie de tradiţia ortodoxă şi încearcă s-o trăiască în Biserică sub îndrumarea unui duhovnic, acela este salvat. Este rolul nostru al ortodocşilor în Europa unită de a trăi cât mai autentic credinţa noastră şi de a o transmite mai departe prin exemplul vieţii. Căci numai exemplul convinge!

Tradiţia ortodoxă răsăriteană se defineşte, mai cu seamă, prin două elemente structurale: asceza şi mistica. Am văzut, ceva mai devreme, că Ortodoxia este alternativa deplină la diluţia de sensuri promovată de perioada aceasta postmodernă. Vă place să afirmaţi, în acelaşi timp, cu diferite ocazii, că asceza şi mistica sunt singurul răspuns cu adevărat eficient pe care Ortodoxia îl poate da provocărilor lumii de astăzi. Aş vrea să nuanţăm puţin această idee.

Într-adevăr eu cred că mistica, adică viaţa în Hristos, este răspunsul pe care creştinismul răsăritean îl dă omului modern extrovertit, suprasolicitat intelectual de dezvoltarea tehnică fără precedent şi stresat de ritmul trepidant al vieţii şi al problemelor cotidiene, iar asceza este răspunsul dat societăţii de consum, căreia îi opune înfrânarea, cumpătul, stăpânirea de sine. Niciodată omul n-a avut mai mare nevoie de mistică (spiritualitate) şi de asceză ca astăzi, pentru că niciodată în istorie omul n-a fost mai alienat, mai înstrăinat de el însuşi ca în prezent. Mă întreb însă câţi ortodocşi sunt conştienţi de bogăţia spirituală a Bisericii lor, câţi trăiesc efectiv învăţătura ortodoxă, câţi practică asceza recomandată de Biserică. Cu alte cuvinte, câţi dintre noi suntem integraţi trup şi suflet în Biserică, adică avem o conştiinţă eclezială, ceea ce înseamnă participarea regulată la viaţa sacramentală a Bisericii, prin împărtăşirea la fiecare Sfântă Liturghie; prioritatea acordată rugăciunii („căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu.”), şi anume rugăciunii făcută cu „mintea în inimă” sau cu „mintea unită cu inima”, pentru ca prin rugăciune să ajungem la pacea inimii, la blândeţe, la bunătate, la dragoste, care este plinirea tuturor poruncilor. Câţi ne luptăm împotriva păcatelor şi patimilor pentru a ne curăţi şi despătimi? Căci toate acestea împreună înseamnă mistica ortodoxă.

Poţi fi mistic, într-o societate ce L-a alungat - sau face eforturi susţinute să-L alunge - pe Hristos pe uşa din dos a Istoriei?

Poţi fi mistic, adică om duhovnicesc, în orice condiţii. Desigur într-o societate descreştinată ca a noastră e mai greu, dar nu imposibil. Totul este să fii conştient de chemarea ta, de responsabilitatea pe care o ai înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, şi să te angajezi la o viaţă creştină autentică. Să-ţi impui o disciplină de rugăciune, de post, de citire a Sfintei Scripturi şi a cărţilor de zidire duhovnicească, să te încadrezi într-o parohie şi să-ţi găseşti un duhovnic bun pe care să-l asculţi necondiţionat. Căci prin disciplină se ajunge încetul cu încetul la libertatea duhovnicească, adică la momentul când vom face totul în modul cel mai natural. Rugăciunea, postul, Biserica, oamenii devin o bucurie.

Asceza e răspunsul dat societăţii de consum. Cum putem da, ca tineri, la modul cel mai practic, acest răspuns bun la acroşajul acesta ostentativ de provocări la care suntem expuşi cu vreme şi fără de vreme?

Asceza (nevoinţa duhovnicească) este o mare binecuvântare atât pentru suflet, cât şi pentru trup. A posti, a duce o viaţă cumpătată din toate punctele de vedere, a evita deci orice abuz, atât în mâncare şi băutură, cât şi în viaţa conjugală, în efortul fizic şi intelectual, înseamnă a trăi în armonie cu natura creată de Dumnezeu, ceea ce ne va ajuta să ne bucurăm cu adevărat de viaţă, să-i descoperim sensul şi frumuseţea. Abuzul denaturează, ocultează sensul vieţii şi distruge. A nu te lăsa prins în mrejele plăcerii, ale libertinajului este semnul superiorităţii, al stăpânirii de sine, al libertăţii adevărate. Căci nu poate fi liber cel ce nu reuşeşte să-şi stăpânească instinctele, pornirile pătimaşe ale firii cu care ne naştem sau pe care le dobândim printr-o viaţă dereglată. Or, lucrul acesta este absolut imposibil fără asceză, fără înfrânare, post, rugăciune…

Aş vrea să dezvoltaţi puţin noţiunea de superintelectualism sau de intelectualism excesiv, dezvoltat de cultura modernă, în detrimentul inimii.

Superintelectualismul actual îşi are rădăcinile profunde în scolastica medievală care din dorinţa de a-L face pe Dumnezeu mai accesibil omului a încercat să explice raţional tot ce ţine de credinţă, construind adevărate sisteme teologice. Or, rezultatul a fost tocmai invers. Căci Dumnezeu a fost scos din inima omului şi redus la formule teologice. Desigur că omul, ca fiinţă raţională, are nevoie şi de cunoaşterea raţională a lui Dumnezeu, numai că această cunoaşterea trebuie să se înrădăcineze în inimă pentru că inima este centrul fiinţei umane, sediul tuturor facultăţilor omului. Mintea însăşi nu este decât o energie a inimii (Sf. Grigorie Palama). Ea trebuie să stea mereu în legătură cu inima. Dacă mintea se separă de inimă, omul va trăi o stare de schizofrenie care-l poate duce până la nebunie. Dumnezeu fiind viaţa prin excelenţă şi Autorul vieţii, nu poate fi cuprins, nici explicat raţional decât într-o oarecare măsură. El rămâne o taină, după cum taină este viaţa însăşi. Viaţa nu poate fi explicată, viaţa se trăieşte. Scolastica şi după aceea raţionalismul protestant au păcătuit tocmai prin lipsa de respect faţă de mister, prin încercarea de a explica misterul, ceea ce a condus la dispariţia misterului, adică la necredinţă.

Hristos e acultural? Şi dacă nu, de ce este, de cele mai multe ori, izgonit din cultura modernă?

Hristos nu este acultural ci fundamentul culturii adevărate. Însuşi cuvântul „cultură” vine de la cultul religios, expresia primordială a oricărei culturi umane. Cultura omenirii a început cu cultul (slujba, rugăciunea) adus lui Dumnezeu. Cultura trebuie să-l cultive pe om, să-l ajute în tinderea sa spre desăvârşire, sădită de Dumnezeu în fiinţa noastră. Or, nimic nu-l cultivă pe om mai mult decât cultul Bisericii. Christos Yannaras, un filosof grec contemporan, zice că „Liturghia ortodoxă şi în general slujbele noastre sunt expresia cea mai înaltă a culturii umane”, a ceea ce omul a putut crea mai frumos pentru cultivarea sa. Cultul este deci centrul de foc al culturii, iar în centrul cultului este Hristos Dumnezeu şi om. Cu cât o creaţie (expresie culturală - fie ea carte, film, piesă de teatru…) este mai aproape de acest centru de foc care este cultul, adică se inspiră din religie, cu atât ea îl cultivă mai mult pe om, şi cu cât se depărtează îşi pierde din forţa ei de cultivare (zidire) a omului. Astăzi, mai ales, sunt atâtea creaţii care se cred culturale, dar care în fond sunt sub-culturale sau chiar anti-culturale, căci ele în loc să-l cultive pe om, îl distrug, cultivându-i patimile.

Putem vorbi de un intelectualism exacerbat şi la nivelul învăţământului teologic. Unde credeţi că ar trebui fixate, gândite limitele unui astfel de intelectualism, pentru a ne feri de derapaje?

Din păcate, învăţământul nostru teologic este foarte scolastic, el transmite doar cunoştinţe teoretice din domeniul teologiei, al filosofiei şi al culturii în general, dar nu formează oameni duhovniceşti pentru că nu se inspiră suficient din cultul şi rugăciunea Bisericii. Accentul se pune deci pe acumularea de cunoştinţe teoretice şi nu pe formarea duhovnicească, deşi există chiar un curs de „formare duhovnicească” la toate Facultăţile de Teologie. Pentru a forma oameni duhovniceşti, de care Biserica şi lumea are nevoie, trebuie dată prioritate absolută rugăciunii, Liturghiei, vieţii duhovniceşti… Părintele Serghie Bulgakov (+1944), un teolog rus, profesor la Institutul Sf. Serghie din Paris, ţinea cursul său de Dogmatică numai după ce slujea cu studenţii săi Sfânta Liturghie. El le spunea: „Cursul meu nu este decât o explicaţie teoretică a ceea ce am trăit în Liturghie; dacă nu trăim, ce putem explica?”

Ce a pierdut Ortodoxia la întâlnirea cu Occidentul?

Nu cred că Ortodoxia a pierdut ceva din contactul său cu Occidentul, cel puţin în ce priveşte învăţătura ei de credinţă care este precisă şi clară, şi faţă de care nimeni nu poate face nici un rabat decât cu riscul de a se plasa în afara Ortodoxiei. Practic, însă, cred că mulţi credincioşi ortodocşi au împrumutat stilul de viaţă occidental, adică nu mai postesc, nu mai ţin legătura cu Biserica…

Cu ce s-a îmbogăţit, în schimb?

În istoria Bisericii Ortodoxe au existat mai multe momente de înnoire duhovnicească prin revenirea la izvoarele patristice. Amintesc aici doar două, şi anume pe cele din secolele XIV şi XVIII când sfinţi mari ca Grigorie Sinaitul şi Grigorie Palama, şi respectiv Nicodim Aghioritul şi Macarie din Corint au provocat, prin viaţa şi scrierile lor, mişcări de renaştere duhovnicească, isihastă, care s-au răspândit în toată lumea ortodoxă. La fel s-a întâmplat şi la începutul sec. XX după Revoluţia comunistă, când milioane de credincioşi ruşi, între care foarte mulţi intelectuali, au părăsit Ruşia şi s-au stabilit în Occident. Acestora li s-au adăugat în 1923 sute de mii de greci alungaţi din Turcia. În 1925 a fost fondat Institutul de teologie ortodoxă Sf. Serghie din Paris. Marii teologi ruşi de aici: Serghie Bulgakov, Vladimir Lossky, Nikolai Afanasiev…, mai târziu Alexander Schmemann şi Jean Meyendorf în contact cu teologi romano-catolici renumiţi (ca Jean Danielou, Henri de Lubac) au avut acces mai uşor la izvoarele patristice (publicate începând cu 1941 în Colecţia „Sources chrétiennes”) şi au provocat o mişcare de reînnoire teologică inspirată din Sfinţii Părinţi. Din această mişcare s-au inspirat şi Părintele Dumitru Stăniloae, mitropolitul Ioan Zizioulas şi alţi mulţi teologi ortodocşi până astăzi.

Aş vrea să ne mai spuneţi câteva cuvinte despre viaţa monahală ortodoxă din Occident şi, cu precădere, despre Ortodoxia monahală românească. Avem mănăstiri româneşti în Occident?

În Occident, există mai multe mănăstiri ortodoxe, cu deosebire în Franţa, unde Ortodoxia este foarte vie, prin Institutul Sf. Serghie şi prin Fraternitatea Ortodoxă din Europa Occidentală. Nicăieri în Europa de Vest, Ortodoxia nu este atât de înrădăcinată local ca în Franţa. Existenţa mănăstirilor este o mărturie în acest sens. Cele mai multe mănăstiri din Franţa ţin de Patriarhia de Constantinopol şi sunt francofone. Mitropolia noastră are şi ea vreo 5-6 mănăstiri şi schituri, dar cu foarte puţini vieţuitori. Cea mai vestită mănăstire ortodoxă din Occident este cea de la Essex (Anglia), fondată de Părintele Sofronie, ucenicul Sfântul Siluan Atonitul (+1938). În Germania există doar 5 mănăstiri ortodoxe, între care se numără şi mănăstirea Sfinţii Martiri Brâncoveni din Centrul nostru eparhial de la Nürnberg.

Vin tinerii către mănăstire? Avem şi tineri care se hotărăsc să-L slujească pe Hristos în monahism, în aceste mănăstiri de care vorbeam?

Din păcate, nu avem nici un tânăr român care să se fi născut în Occident şi care să fi intrat în vreo mănăstire de aici. De fapt, emigraţia românească este destul de tânără, deci cu puţini tineri născuţi aici.

Trăgând linia peste această etapă misionară, cu totul inedită şi de pionierat binecuvântat al slujirii sub cupola de har a Ortodoxiei în spaţiul occidental, dacă ar fi să faceţi un bilanţ al realizărilor şi tristeţilor slujirii, în ce parte ar înclina această balanţă?

De aproape 13 ani de când Dumnezeu m-a chemat să slujesc pe fraţii noştri români din această parte a Europei am întâmpinat nenumărate vrăjmăşii şi opoziţii care m-au îndurerat profund, dar care m-au şi înţelepţit, făcându-mă mai răbdător, mai înţelegător faţă de neputinţa umană (a celorlalţi dar şi a mea). Pe de altă parte, cred că Dumnezeu a făcut atâtea minuni aici tocmai pentru că am trecut prin atâtea vrăjmăşii. El a îngăduit aceasta pentru ca lucrarea Sa să iasă cu atât mai mult în evidenţă şi pentru ca nimeni să nu se poată lăuda cu ea. Căci într-adevăr, tot ce s-a făcut aici este lucrarea minunată a lui Dumnezeu, începând cu biserica mitropolitană, cu centrul eparhial şi continuând cu numeroasele parohii nou-create - toate acestea în condiţiile lipsei cvasi-totale de fonduri. Tot aşa au apărut biserici noi la Viena, la Stuttgart, la Offenbach şi Berlin (în construcţie). Pentru că dificultatea noastră cea mai mare este tocmai lipsa de biserici şi de spaţii proprii unde oamenii să se poată aduna.

Dar tot ceea ce a fost rău s-a şters din sufletul meu, au rămas doar mângâierile Domnului prin lucrările amintite.

Un ultim cuvânt - până la următoarea întâlnire - de îmbărbătare şi echilibrare pentru mersul pe mai departe al tinerilor cititori ai acestor rânduri…

Îi îndemn pe tinerii cititori ai acestor rânduri să-şi ia viaţa şi credinţa în serios, să nu creadă că se poate realiza ceva pe plan duhovnicesc sau material fără angajare serioasă şi fără jertfă. Orice progres duhovnicesc, orice realizare în viaţa noastră este lucrarea lui Dumnezeu pe măsura jertfei pe care o depunem. Trebuie să ne încredinţăm total şi constant lui Dumnezeu, să ne formăm o conştiinţă eclezială, adică să ne încadrăm conştient şi activ într-o parohie, aducându-ne contribuţia în viaţa ei duhovnicească. Căci pe măsură ce ne integrăm în Biserică, Biserica însăşi ne va susţine, ni se va face scut şi ajutor în toate problemele vieţii.