Biserica - locaş al Duhului Sfânt

† Visarion Răşinăreanu
Episcop Tulcea

În toate religiile, locaşul de cult, biserica, prin urmare şi în creştinism, este un semn al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor.

Graţie acestui semn văzut, omul vine în comuniune cu Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni şi pe toate le plineşte.

În mijlocul lui, al locaşului de cult, locuieşte Dumnezeu şi sunt prezenţi sfinţii. Este centrul vieţii unui popor, în jurul căruia se petrec toate tainele vieţii şi ale morţii pentru fiecare credincios. Este pe drept cuvânt „casa rugăciunii” şi „loc de sfinţire şi poartă a cerului”. Este Paradisul pe pământ. Mântuitorul nostru Iisus Hristos este noul templu, întru care în chip real s-a săvârşit taina iconomiei divine. El este Biserica nefăcută de mână pe care a dărâmat-o moartea Sa şi pe care a zidit-o din nou prin Învierea Sa. De multe ori, Mântuitorul le-a vorbit celor din jurul Său despre „Biserica Trupului Său” pe care o vor dărâma oamenii şi El o va ridica în trei zile. Dacă ucenicii Lui şi cei care Îl ascultau nu puteau să înţeleagă cum este posibil ca măreţul Templu din Ierusalim, la care se lucrase 46 de ani, să fie ridicat în trei zile, după Învierea din morţi a Mântuitorului au înţeles la ce anume se referea Mântuitorul: la Biserica Trupului Său. Ea este templul duhovnicesc al cărei cap şi a cărei piatră din capul unghiului este Hristos (I Cor 3, 11). În ea locuieşte Dumnezeul Cel viu. Fiecare creştin, ca membru al Trupului lui Hristos, este acelaşi templu al lui Dumnezeu, iar Trupul Său este locaş al Sfântului Duh (Romani 8, 11).

În Evanghelia de la Ioan, Mântuitorul Hristos spune că cel care-L iubeşte pe Dumnezeu va fi învrednicit să primească în inima lui prezenţa lui Dumnezeu (In 14, 23), iar Sf. Apostol Pavel spune: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt?” (I Cor 3, 16). Firea noastră stricăcioasă a fost refăcută de Hristos prin Întrupare în locaş al Său (Ef 5, 30).

În fiecare loc, Biserica, ca semn al prezenţei lui Dumnezeu, exprimă interesul şi evlavia poporului credincios. Oamenii au dorit dintotdeauna ca locaşul de închinare să fie deosebit de celelalte locuri profane din viaţa lor.

Cât ar fi fost de săraci, oamenii doreau ca biserica lor, ca loc al întâlnirii lor cu Dumnezeu, să fie măreaţă, chiar dacă era modestă şi împodobită în aşa fel încât să fie cu adevărat „cerul pe pământ”. Prin aceasta ei îşi arătau evlavia şi interesul lor faţă de locul unde se aducea jertfa cea fără de sânge a lui Hristos şi de unde pământescul se împreuna cu cerul în lauda neîncetată a Creatorului.

Dacă aceste locaşuri neînsufleţite au fost şi sunt şi astăzi împodobite şi îngrijite cu multă pietate, cu cât mai mult va trebui îngrijit şi înfrumuseţat locaşul cel viu al lui Dumnezeu, care este sufletul nostru. Trebuie deci să ne împodobim biserica cea nefăcută de mână a sufletului nostru cu lucrarea virtuţilor şi a faptelor bune, cu urmarea Sfinţilor noştri înaintaşi întru nevoinţele cele duhovniceşti, să ne luminăm cugetul şi sufletul cu citirea sfintelor cuvinte dumnezeieşti şi cu faptele luminii. Dragostea pentru buna-cuviinţă a locaşului lui Dumnezeu se răsplăteşte de Acesta cu sfinţenie, aşa cum grăieşte rugăciunea amvonului: „Sfinţeşte Doamne, pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale!”

Dragostea arătată faţă de templul sufletului nostru este răsplătită de către Dumnezeu cu viaţa cea veşnică. Lucrarea interioară a omului pentru mântuirea sufletului constituie punctul central al vieţii creştine. Fără aceasta, viaţa noastră îşi pierde sensul ei iniţial de a fi o „viaţă în Hristos”, iar biserica sufletului nostru va fi un locaş pustiu, fără viaţă în el. Dacă o Biserică nu are Liturghie, încetează a mai fi un locaş de reînnoire duhovnicească şi de sfinţenie, bineînţeles fără a-şi pierde caracterul ei sacru şi vrednicia ei pe care o primeşte prin rugăciunea episcopului în ziua târnosirii ei. Taina Sfintei Euharistii, deci Sfânta Liturghie, este cea care dă viaţă şi sfinţenie Bisericii lui Dumnezeu. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu propriul nostru trup, locaş al Sfântului Duh. Cel ce nu participă activ la Taina Sfintei Euharistii, împărtăşindu-se, rămâne un lăcaş gol, o biserică muzeu, fără o participare activă la Taina vieţii ce se săvârşeşte în ea. „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el” - zice Domnul (Ioan 5, 65).

Fără „taina fratelui”, adică fără dumnezeiasca împărtăşanie, rămânem o biserică pustie, fără Hristos, fără de sfinţi, fără nimic.

Să facem deci trupul nostru o Biserică vie a lui Dumnezeu, şi atunci vom fi siguri că viaţa noastră se va sfinţi şi noi vom deveni oameni noi, înnoiţi în Duh şi Adevăr, „părtaşi ai dumnezeieştii firi”.

Fără prezenţa euharistică a lui Hristos în noi, noi nu putem înainta pe drumul care duce la cer.

Cu Hristos, în Hristos şi prin Hristos, acest drum ne va fi uşor pentru că „ne este pregătit dinainte de către Cel ce S-a făcut «Fratele nostru»”, Hristos adevăratul nostru Dumnezeu întru Care locuieşte toată plinătatea dumnezeiască.