Crucii Tale ne închinăm, Hristoase…
Duminica III din Post – a Duminica Sfintei Cruci

† Visarion Răşinăreanu
Episcop-vicar,
Sibiu

Iată-ne ajunşi, cu ajutorul Preamilostivului Dumnezeu, şi în Duminica a treia a Sf. şi Marelui Post al Paştilor, Duminică închinată Sf. şi de viaţă făcătoarei Cruci.

Au trecut trei săptămâni de când am pornit în această călătorie duhovnicească spre Ziua Învierii, având drept tovarăşi de drum postul, rugăciunea şi fapta cea bună şi, aidoma unor călători însetaţi şi osteniţi ce străbat drumurile arse de soare şi bătute de vânturi ale deşertului, dorim să ne odihnim pentru câteva clipe la umbra unor copaci din oaza deşertului, spre a ne putea reface forţele şi a ne continua călătoria.

Şi iată că Sf. Biserică ne pune în faţa noastră Sf. Cruce, pomul vieţii, şi ne îndeamnă să ne odihnim sub acoperământul ei, să sorbim din tăria ei noi puteri şi noi virtuţi pentru a ne înviora şi curăţi simţirile, în vederea călătoriei ce ne aşteaptă în continuare.

Ne este pusă în faţa ochilor noştri în această Duminică, a treia a postului mare, Sf. Cruce, altarul de jertfă al noului Legământ, semnul biruinţei lui Hristos, pavăza cea tare a noastră împotriva tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, arma păcii care a adus binecuvântarea în locul blestemului şi dragostea părintească în locul neascultării.

În toate bisericile ortodoxe, în această zi, răsună imne de preaslăvire şi de laudă pentru Crucea lui Hristos, prin care neamul omenesc a fost răscumpărat din robia morţii şi a diavolului şi prin care „a venit bucurie la toată lumea”.

În toate locaşurile sfinte, în această zi, Crucea Domnului este scoasă în procesiune din Sf. Altar şi este dusă în mijlocul bisericii, pentru a fi venerată vreme de o săptămână de către toţi credincioşii.

Scoaterea Sf. Cruci simbolizează împărtăşirea din roadele jertfei Mântuitorului a întregului neam omenesc.

„Mântuire ai lucrat în mijlocul pământului, Hristoase Dumnezeule, pe Cruce prea curatele Tale mâini ai întins, adunând toate neamurile cele ce strigă: Doamne, Slavă Ţie”, cântăm la slujba ceasului al şaselea, iar Crucea care se scoate în mijlocul bisericii spre închinare tocmai acest lucru vrea să ne arate, că Hristos este centrul existenţei restaurate ontologic prin moartea şi învierea Sa.

În viaţa de credinţă şi evlavie a Bisericii Creştine Sf. Cruce ocupă un loc însemnat. Nu există act de cult public sau privat care să nu înceapă cu semnul sau invocarea Sf. Cruci. Crucea o întâlnim pretutindeni în ţinuturile creştine: o vedem sus pe turla bisericilor şi în unele locuri şi deasupra caselor, indicând că acolo este locaş sfânt al Domnului, jertfit pe cruce, o vedem la răspântiile drumurilor ca un semn de binecuvântare a celor călători, şi tot ea străjuieşte la căpătâiul celor adormiţi până la obşteasca înviere ca semnul credinţei lor în Hristos cel răstignit şi înviat.

Crucea este purtată cu evlavie de către credincioşii ortodocşi ca obiect sfinţit şi păzitor de rele, dar şi ca o dovadă certă a apartenenţei lor la credinţa în Hristos.

Pericopa evanghelică din această duminică de la Ev. Matei, cap. VIII, vers. 34-38, ne îndeamnă la luarea crucii de către fiecare dintre noi şi la urmarea necondiţionată de nimeni şi de nimic a lui Iisus Hristos.

„Cel ce voieşte să vină după Mine – zice Domnul – să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu VIII, 34).

Observăm întâi de toate în această chemare că Dumnezeu respectă voinţa liberă a fiecărui om. „Cel ce voieşte”, spune Mântuitorul, deci suntem liberi în a-L urma pe Mântuitorul, în a-I împlini poruncile şi a lucra în folosul mântuirii noastre. Dumnezeu nu ne obligă, ci ne respectă libertatea cu care am fost înzestraţi prin actul creaţiei. Şi urmează apoi cele patru condiţii:

„Să vină după Mine”, adică după Hristos Cel care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” şi Care trebuie să fie ţinta noastră finală, aceea a desăvârşirii noastre întru El.

„Să se lepede de sine”. Ce însemnează oare lepădarea de sine? Oare însemnează să ne părăsim familiile, prietenii şi societatea în care trăim şi să ne retragem în pustietăţi, aidoma asceţilor din primele veacuri creştine, şi să renunţăm la toate? Nicidecum. A ne lepăda de noi înşine însemnează a lepăda păcatul, egoismul, trufia şi celelalte patimi şi a ne îmbrăca cu Hristos.

„Toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm” cântăm la fiecare Sf. Liturghie şi suntem îndemnaţi de a lepăda de la noi tot ceea ce este păcătos şi lumesc, pentru a putea primi pe Împăratul tuturor, Cel înconjurat în chip nevăzut de puterile cele cereşti.

„Să-şi ia crucea”. A ne lua crucea însemnează a ne accepta crucea vieţii pe care fiecare dintre noi o avem, unii mai grea, alţii mai uşoară – cel puţin aşa ni se pare nouă -, a accepta fără şovăire încercările vieţii şi necazurile pe care ni le trimite Dumnezeu asupra noastră, fie pentru îndreptarea noastră fie pentru încercarea credinţei noastre în El.

Mântuitorul Hristos ne-a îndemnat pe toţi, zicându-ne: „luaţi jugul Meu asupra voastră, căci jugul Meu este bun iar sarcina Mea este uşoară”, şi într-adevăr, crucea vieţii noastre ni se va părea uşoară căci Hristos Domnul însuşi este Cel care pune umărul la greutatea ei şi ne stă într-ajutor.

„Să-mi urmeze mie” – ultima condiţie din cele enumerate mai sus pentru urmarea Mântuitorului. „Să-mi urmeze mie” accentuează Mântuitorul Hristos, şi nu altora sau altor idei sau curente filozofice sau religioase.

Deci idealul spre care trebuie să tindem noi este Hristos cel răstignit şi înviat, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii (Ioan 1).

Nimeni altul nu trebuie să fie idealul nostru decât Mântuitorul Hristos. Crucea de care se vorbeşte aici, în acest îndemn al Mântuitorului, este „înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 25), cea care covârşeşte toată mintea şi cea care a împăcat lumea cu Creatorul ei şi, în acelaşi timp, cea care ne-a unit laolaltă şi pe noi oamenii. Să fim cu luare aminte deci la cele patru momente la care face referire Mântuitorul Hristos în chemarea de a-L urma: voinţa şi dorinţa noastră de a merge după Dânsul, lepădarea de sine, luarea crucii şi în fine urmarea lui Hristos; şi să căutăm să le împlinim şi noi.

Să ne străduim în a ne lua Crucea şi în a-L urma pe Hristos pe drumul anevoios al vieţii noastre pe acest pământ în căutarea împărăţiei celei veşnice.

Să ne fie tuturor dragă Crucea Domnului „cea împătrit luminată”, cum o numesc cântările liturgice, să o iubim, căci ea este altarul de jertfă al Legii celei noi şi pe care şi-a vărsat Sângele Său cel preacurat Fiul lui Dumnezeu.

Să o purtăm în inima noastră ca pe un tezaur de mare preţ şi ca pe o apărătoare tare împotriva tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi şi să ne însemnăm cu ea cuviincios în toată vremea, dovedind prin aceasta că suntem următori ai Celui ce Şi-a pironit mâinile Sale preasfinţite pe ea.

Să cântăm acum şi pururea imnul de biruinţă ce răsună mereu în această zi închinată jertfei mântuitoare a lui Hristos: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim” Amin.