Cum să ne rugăm

† Visarion Răşinăreanu
Episcop Tulcea

Este un lucru arhicunoscut şi bine experimentat că omul care crede în Dumnezeu simte nevoia fierbinte şi constantă de a se ruga. Şi cu cât este mai puternică credinţa omului, cu atât mai mare este şi setea şi dorinţa lui nestăvilită spre rugăciune.

Rugăciunea cuprinde întreaga lui viaţă şi existenţă, îl hrăneşte şi îl reînnoieşte spiritual ori de câte ori intră în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune.

Astăzi, mai mult ca oricând, nevoia omului de rugăciune este mult mai mare; în epoca pe care o trăim omul simte nevoia de a se ruga mai mult decât în trecut şi aceasta şi pentru faptul că şi primejdiile şi încercările la care este expus astăzi sunt mai mari şi mai numeroase. Prin rugăciune, în primul rând, el iese din izolare şi din singurătate şi se apropie de un Dumnezeu personal, Căruia Îi vorbeşte şi căruia Îi arată neliniştea şi singurătatea sufletului său.

Trebuie însă să mărturisim deschis că majoritatea oamenilor nu se mai roagă aproape deloc sau se roagă din când în când şi aceasta doar în situaţii doar de criză sau în mari încercări şi necazuri. Criza credinţei în lumea modernă aduce firesc după sine şi o criză a rugăciunii. Dar mulţi dintre noi, de ce să nu recunoaştem, deşi ne considerăm credincioşi, nu ne rugăm nici constant şi nici corect.

Felul corect al rugăciunii noastre către Dumnezeu ni l-a arătat Mântuitorul Hristos în parabola vameşului şi a fariseului. Rugăciunea adevărată şi corectă a fost întruchipată de rugăciunea vameşului care cu umilinţă se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul” (Luca 18, 13).

Parabola, pe lângă alte aspecte, ne indică şi starea sufletească cerută în timpul rugăciunii pentru ca aceasta să fie bineprimită la Dumnezeu, o stare sufletească privind dispoziţia pe care trebuie să o avem în vremea adresării noastre către Dumnezeu prin rugăciune. La rugăciune participă omul întreg, atât cu trupul, cât şi cu sufletul. Vameşul din parabolă, ne spune Mântuitorul, stătea deoparte, adică departe de jertfelnic, stătea smerit şi cu frică de Dumnezeu şi de cele sfinte. O stare cucernică şi smerită în timpul rugăciunii, atât a trupului cât şi a sufletului, poate să ajute omul să se adreseze, prin rugăciune, mai bine lui Dumnezeu, poate să facă ca rugăciunea lui să fie ascultată de către Acesta. Starea vameşului în templu ne face şi pe noi să fim cu luare-aminte la faptul că în Biserică ne aflăm într-un loc sacru, într-un loc de adorare a lui Dumnezeu, un loc unde coboară toate darurile Sale pe pământ: „În Biserica Măririi Tale stând, în cer ni se pare a fi…”, ne reamintesc imnele liturgice ale Bisericii noastre. În al doilea rând observăm că privirea vameşului era o privire a smereniei. Când ne aflăm în ceasul rugăciunii şi suntem smeriţi, atunci ne recunoaştem starea noastră de păcătoşenie în faţa lui Dumnezeu, încât la fel ca şi vameşul „nu îndrăznim să ne ridicăm ochii noştri către cer” (Luca 18, 13).

Fără smerenie şi fără umilinţă este cu neputinţă să ne rugăm. Dumnezeu, ne spune Psalmistul, „ia aminte la rugăciunea celor smeriţi” (Psalm 101, 18).

Ne rugăm noi cu smerenie şi cu umilinţă? Dacă da, atunci atragem astfel dragostea şi mila lui Dumnezeu asupra noastră! Când, dimpotrivă, ne rugăm cu aroganţă, la fel ca şi fariseul, îndepărtăm urechea lui Dumnezeu de la cererile noastre, iar rugăciunea noastră rămâne fără rezultat.

Recunoaşterea stării de păcătoşenie aduce, vedem tot în parabolă, umilinţa şi pocăinţa pe care vameşul le exteriorizează prin bătaia pieptului său. Rugăciunea noastră cere inimă înfrântă şi smerită şi pocăinţă sinceră, cum zice psalmistul David, iar sinceritatea pocăinţei ne-o exprimăm de multe ori prin lovirea pieptului nostru în semn de penitenţă. Rugăciunea pe care o îndrepta spre Dumnezeu vameşul este aceasta: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului” şi ea ne arată profunzimea gândirii acestuia, recunoaşterea stării de păcat în care se afla, motiv pentru care nici nu cere altceva de la Dumnezeu decât îndurarea şi iertarea. Şi rugăciunea noastră trebuie să fie străbătută de sentimentul păcătoşeniei noastre şi a neputinţei noastre în a face bine. „E de ajuns să cerem mila lui Dumnezeu, spunea un sfânt părinte, pentru că, cerându-I mila, de fapt noi I le cerem pe toate pe care le avem de trebuinţă. Şi când Dumnezeu ne dă mila Lui El ne dă totul. Tot binele, toate binecuvântările şi toate darurile Sale”.

Pe cât de nobil lucru este rugăciunea, pe atât de mari sunt şi cerinţele ei. Ca să ne rugăm ne trebuie luptă, ca să facem o rugăciune adevărată trebuie să fim cu sinceritate şi cu luare-aminte.

Vameşul din Evanghelie ne pune în faţa ochilor noştri sufleteşti un minunat exemplu de rugăciune, o rugăciune adevărată şi bine-plăcută lui Dumnezeu.

Cerându-I mereu Stăpânului Ceresc la fel ca şi Sf. Apostoli: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm”, să rostim şi noi de-a pururi rugăciunea vameşului care deschide porţile cerului doar prin puţinele ei cuvinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!“.