Învăţătura creştină despre iad

† Visarion Răşinăreanu
Episcop Tulcea

O recentă statistică publicată într-unul din marile cotidiene ale lumii arată că numărul celor care cred în viaţa de apoi în general şi în iad în special este foarte mic.

Dar oare conţinutul învăţăturii creştine descoperite nouă prin Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul Iisus Hristos, depinde de părerile cuiva şi poate fi el judecat în lumina unor date statistice mai mult sau mai puţin concludente?

Un scriitor ateu din zilele noastre, L. Boff, scria undeva: „Eu, dacă aş putea, aş vesti tuturor această noutate: iadul e o născocire a preoţilor pentru a ţine subjugat poporul. E un instrument de teroare inventat de religii pentru a garanta privilegiile şi situaţiile lor puternice. Dacă aş putea, aş vesti acest lucru şi ar însemna, cu siguranţă, o eliberare pentru întreaga omenire. Dar nu o pot face!”

Filozoful Bernard Russel reducea toate argumentele lui împotriva creştinismului la unul singur: „Evanghelia şi Biserica vorbesc nu numai despre fericirea veşnică, ci şi despre osânda veşnică; eu însă nu pot să cred în iad. Deci nu cred nici în Hristos, nici în Biserică”. „Dreaptă” judecată – logică a struţului care, precum este ştiut, atunci când vede primejdia îşi bagă capul în nisip. Şi lista ar putea continua.

Dar ce să ne mirăm de „filozofii” trecuţi sau prezenţi care afirmă astfel de idei privitoare la inexistenţa iadului, când teologi şi predicatori renumiţi „ocolesc” cu grijă această temă ca nu cumva să supere urechile ascultătorilor, dar făcând aceasta nici nu-şi dau seama că nu fac altceva decât să mutileze grav Evanghelia.

Ce este iadul? Iată o întrebare pe care şi-o pune orice om fie el credincios, fie necredincios. Coranul, cartea de căpătâi a religiei islamice, răspunde cu o precizie de invidiat la această problemă: „osândiţii sunt afundaţi în smoală, sunt fierţi în apă clocotită, în cazane de aramă”. Teologii musulmani ştiu „exact” că focul din iad e de şapte ori mai puternic decât cel de pe pământ, că durează o mie de ani până ia culoarea roşie, apoi o altă perioadă de o mie de ani până devine albastru şi apoi după o altă o mie de ani devenind negru.

La fel cu iadul lui Mahomed e cel al lui Budha – e împărţit în 272 de secţii, fiecare fiind destinată unei anumite cazne. Biserica creştină ne învaţă că iadul este un loc şi o stare în care se află după moarte sufletele celor necredincioşi. Iadul e o stare şi un loc, dar nu de fericire asemenea raiului, ci una de durere şi de suferinţă. Din punct de vedere creştin însă iadul nu este o proiecţie în cealaltă lume a celor mai mari chinuri de pe pământ, cu draci cu coarne şi cu furci care întorc pe o parte şi pe alta pe păcătoşi aşa cum ne este prezentat în broşurile ieftine ca preţ, dar ieftine şi de idei care circulă astăzi. Iadul rămâne „inefabile et tremendum mysterium“, despre care nu putem vorbi decât parafrazând ceea ce Sf. Ap Pavel spunea că „ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit…” (I cor. 2, 9).

Mântuitorul Hristos spune că „mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci le voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 22-23), şi „duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41).

Insuportabil lucru este iadul – spune Sf. Ioan Gură de Aur – cine nu ştie ce înseamnă acel chin îngrozitor? Şi totuşi, de-ar pune cineva alături o mie de iaduri… e o nimica toată pe lângă faptul de a fi izgonit, de a fi urât, de a auzi de la Hristos „Nu te cunosc”.

Scopul vieţii omului este acela de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, de a-I sluji şi de a-L iubi, pentru ca după moarte să se bucure în veşnicie de vederea şi iubirea Lui.

Dar cel care în viaţă a avut alt scop decât cel orânduit tuturor muritorilor din veac de către Dumnezeu şi şi-a fixat alte scopuri „înalte” precum: banul, luxul, egoismul, plăcerile trupeşti, etc., în clipa morţii va fi respins de către Dumnezeu şi va trebui să-şi continue direcţia în care l-a surprins moartea, adică direcţia opusă lui Dumnezeu, şi astfel va avea parte de o viaţă veşnică fără sens, după cum tot fără sens i-a fost viaţa şi trăirea pământească.

Iadul este existenţa veşnică lipsită de sens.

Sf. Ap. Petru compară iadul cu o temniţă. Şi cu adevărat iadul e o temniţă pe care şi-o făureşte şi în care se închide omul singur deja în această viaţă. E o lume a egoismului, a păcatului, a opacităţii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.

Acesta e iadul: solitudine, singurătate care ucide, izolare totală, imposibilitatea de a mai putea răspunde chemării lui Dumnezeu.

Mereu ni se spune peste tot că după moarte vom merge în rai sau în iad, conform cu faptele noastre; adevărul este că nu se merge în iad sau în rai ci se rămâne încă de aici într-un loc sau altul. O viaţă dezordonată, plină de păcate şi lipsită de lumina credinţei ne pregăteşte iadul încă de aici şi în el vom rămâne veşnic, departe de Dumnezeu şi de Slava Lui.

Da, dar Dumnezeu este bun, sfintele rugăciuni pentru cei răposaţi vor ajuta chiar şi pe cei păcătoşi după trecerea lor dincolo – zicem noi mereu. Îi vor ajuta – zice Sf. Ioan Gură de Aur – doar pe cei care au plecat dincolo cu semnul credinţei şi cu sămânţa nemuririi întru ei. Pentru ceilalţi ele nu sunt decât simple ceremonii pioase care ajută doar pe cei ce le săvârşesc.

Să fim cu luare aminte! Să ne trăim viaţa aşa cum se cuvine unor creştini adevăraţi, pentru a dobândi „sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără patimă, neruşinat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos”, cum cerem în rugăciunile de fiecare zi ale Bisericii.

Să nu ne pierdem în nimicuri şi în lucruri nesemnificative, ci să ne consacrăm toată viaţa noastră întreagă lui Hristos şi semenilor noştri, pe care să-i aducem la Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Iată ce spunea recent un fost campion sportiv mondial, devenit misionar: „Fiţi cu băgare de seamă ca jocurile să nu devină pentru voi un ideal, cum a fost cazul cu mine. În definitiv, ce-i va folosi unui om pe cealaltă lume faptul că a fost cel mai bun sportiv al tuturor timpurilor? Ce deosebire este între acest fapt şi a-i câştiga pe alţii pentru Hristos! Ah! Dacă n-aţi gustat niciodată această bucurie, cereţi Tatălui să v-o dăruiască şi veţi şti atunci ce înseamnă adevărata bucurie. Timpul e scurt pentru a-i salva pe oameni de la iad; mai târziu acest lucru nu va mai fi posibil”.

Noi, cei care ne numim creştini, să facem acest lucru nu pentru „o cunună care se vestejeşte” (I Cor. 9, 24-25), ci pentru a împărăţi în veci cu Hristos, căci El a făgăduit „celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl pe scaunul Lui de domnie” (Apoc. 3, 21). Amin.