Sfântul Mare Mucenic Gheorghe
(23 aprilie)

† Visarion Răşinăreanu
Episcop Tulcea

Prin Învierea Domnului, moartea a fost biruită. Iadul, ca împărăţie a morţii, a fost prădat, strămoşii eliberaţi din osânda cea veşnică şi lumea restaurată ontologic în frumuseţea şi puritatea ei originară.

Biserica Creştină ne cheamă să ne veselim duhovniceşte, cinstindu-l pe unul dintre fii ei, care s-a învrednicit să urce scara ce duce la cer până la treapta sfinţeniei şi să primească acolo în cer, din mâna Mielului celui înjunghiat şi înviat, cununa cea nestricăcioasă a măririi şi a martirajului creştin.

Hristos cel înviat ca începătură a celor adormiţi (I Cor. 15, 20) este temei al credinţei noastre şi nădejdea nemuririi şi a învierii noastre în ziua cea de Apoi (I Cor. 15, 17), iar mucenicul Gheorghe, ostaşul cel nebiruit, constituie pentru noi un model vrednic de urmat, un ideal de întruchipat în aşa fel ca prin tot ceea ce facem şi gândim să strălucească Hristos deplin în noi.

Învierea Domnului, ca temelie a credinţei şi garanţie a nemuririi şi a învierii tuturor oamenilor, a însufleţit de-a lungul vremurilor milioane şi milioane de suflete creştine care, luând Crucea chiar cu preţul vieţii lor, au trăit şi au mărturisit acest adevăr în faţa unei lumi păgâne şi ostile şi au câştigat cununi nepieritoare în Împărăţia lui Dumnezeu.

În faţa persecuţiilor sângeroase de neînchipuit pentru noi cei de astăzi, ei, martirii, au dovedit un curaj fără de seamăn, o credinţă neclintită, puternică şi vie, rezistentă şi lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6), o credinţă în stare să mute şi munţii necredinţei!

Şi într-adevăr i-au şi mutat!

Dar nu numai atât; au făcut ca imperii milenare să se clatine în faţa predicii lor, au zdrobit „toată înşelăciunea cea idolească” şi au temeluit prin sângele lor o lume nouă, o lume creştină, o lume a Harului şi a binecuvântării.

Într-o astfel de „epocă de aur de foc şi de sânge”, de curaj şi de tărie a trăit şi Sf. Mucenic Gheorghe căruia Biserica i-a acordat titlul de „megalomartiros” (mare mucenic) şi de „tropeo…oros” (purtător de biruinţă).

Biruinţa lui Hristos asupra morţii a devenit biruinţa martirilor, iar sângele Său vărsat pe Crucea Golgotei a fost sămânţa care a făcut să încolţească şi să se răspândească sângele martirilor din întreaga lume, aşa încât pe bună dreptate avea să constate scriitorul bisericesc Tertulian: „Sângele martirilor este sămânţa creştinismului”. Nimic nu convinge mai bine şi mai eficient decât fapta personală şi spiritul de sacrificiu.

Creştinismul, ca religie a iubirii, a reuşit să cucerească lumea şi încă o lume păgână şi ostilă doar cu câţiva pescari deveniţi apostoli şi după ei cu şiruri nenumărate de martiri şi mărturisitori ai credinţei, mulţi proveniţi dintre păgâni.

Este arhicunoscut aproape de toţi viaţa Marelui Mucenic Gheorghe. Originar din Capadochia, dintr-o familie creştină - se pare că tatăl său a murit ca martir -, a fost educat în credinţa cea dreaptă încă de mic copil. A intrat apoi în armata romană şi, pentru calităţile sale deosebite, a reuşit să ajungă comandant de oşti încă de tânăr.

Era însă ostaş al lui Hristos pe care-L slujea cu vrednicie şi credinţă şi pe care-L făcea cunoscut tuturor. Păgânul împărat Diocleţian, cel care a pornit „ca o fiară turbată asupra Bisericii” (Lactanţiu, De mortibus persecutorum), a dat în anul 302 un edict prin care toţi locuitorii imperiului erau somaţi şi obligaţi să se prezinte în faţa tribunalelor romane pentru a aduce jertfe zeilor oficiali ai Imperiului.

O persecuţie cruntă s-a abătut atunci asupra Bisericii şi a credincioşilor ei care refuzau să aducă astfel de jertfe idolilor neînsufleţiţi.

Mii de creştini au fost arestaţi, supuşi torturilor, ucişi iar alţii au fost exilaţi „ad metalla”, la groaznicele mine de plumb ale imperiului roman.

Unii, relativ puţini, - ne spun istoricii bisericeşti - au apostaziat, mulţi doar de formă pentru a-şi salva viaţa şi bunurile.

Într-o astfel de situaţie deloc uşoară, pentru Biserica Creştină s-a ridicat ca o făclie luminoasă şi ca un stâlp al credinţei Mucenicul Gheorghe care a avut curaj să-l înfrunte pe împărat şi să-L mărturisească pe Hristos.

Au urmat apoi pentru mucenic şi pentru cei dimpreună cu el temniţă şi batjocuri, cazne îngrozitoare: bătăi, smulgeri cu unghii de fier, întinderi pe roată, aruncare în groapă cu var nestins şi altele, dar toate acestea n-au fost în stare să-l clintească din statornicia sa în credinţa creştină. Actele Martirice ne relatează că în cele din urmă, după ce a reuşit să convertească la creştinism chiar pe Alexandra împărăteasa, soţia lui Diocleţian, Sf. Gheorghe i s-a tăiat capul într-o zi de 23 aprilie a anului 303 şi a intrat astfel biruitor întru cămările cele luminoase ale Împărăţiei Cerurilor. Sfintele lui moaşte au fost adunate de creştini şi îngropate cu evlavie, iar astăzi se păstrează în mănăstirea închinată lui din localitatea Lyda (Israel).

A rămas pentru totdeauna în amintirea Bisericii şi a credincioşilor „ca un izbăvitor al celor robiţi, al celor săraci ocrotitor, celor bolnavi doctor şi conducătorilor ajutător” cum îl numeşte troparul sărbătorii.

Se cuvine şi noi, creştinii veacului de astăzi, să avem de-a pururi în faţă icoana plină de credinţă şi de bărbăţie a Mucenicului Gheorghe şi a tuturor mucenicilor care au trecut dincolo, în Patria cerească, cu semnul credinţei în Hristos şi în Înviere.

Să dovedim numirea noastră de creştini şi de martori ai învierii lui Hristos prin faptele noastre şi prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti în viaţa de zi cu zi.

Să ne amintim mereu de cuvintele altui martir săvârşit în Circul Roman prin sfâşierea fiarelor sălbatice, Sf. Ignatie Teoforul, care zice: „Mai bine să fie cineva creştin în ascuns, fără să o spună, decât să o spună fără însă a fi. E mai bine să nu înveţe nimic pe altul, dacă viaţa lui nu se potriveşte cu ceea ce învaţă el”.

Având model pe Iisus cel răstignit şi Înviat, pe toţi sfinţii între care şi mucenicul purtător de biruinţă astăzi prăznuit, să ne străduim să fim şi noi următori ai lui Hristos şi propovăduitori ai Învierii şi ai păcii în lume.

Să ne bucurăm cu adevărat de Învierea Domnului prin care şi noi nădăjduim, prin rugăciunile Sf. Mucenic Gheorghe şi ale tuturor Sfinţilor să ajungem la ziua cea neînserată a Împărăţiei lui Hristos, „unde pururea cu Domnul vom fi” (I Tes. 4, 17).