Taina floriilor, semnul înfloririi Împărăţiei Cerurilor
(Duminica a VI-a a Floriilor)

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Hristos Domnul în Ierusalim. Nu este prima oară. Dintâi a intrat purtând semnul jertfei celei bineplăcute, perechea de turturele, El, Care este Mielul lui Dumnezeu. Apoi la 12 ani, uimind învăţătorii, El, Care este Învăţătorul şi Legea. Apoi biciuind zarafii, învăţând că Templul trebuie să rămână al Tatălui, nu al aurului. Ori de câte ori Hristos se apropie ori intră în Ierusalim, ceva se mişcă. Se clădeşte, fibră cu fibră, taina Împărăţiei lui Dumnezeu.

Copiii. Ei simt primii că Cel Ce vine în Ierusalim acum, vine în numele Domnului. Ei simt sufletul curat al Domnului, inima lor bate după alte reguli decât ale fizicii inimii umane de până atunci. „Osana, Osana” este ritmul inimii care bate după Legea cea nouă a Împărăţiei celei noi. Şi orice inimă nouă în Hristos măsoară cu această măsură bucuria întâmpinării Celui Ce vine în numele Domnului. Căci Floriile încep dintâi prin înflorirea inimii pruncilor acestora, grabnic împlinitori de gesturi prieteneşti. Ce va fi fost în inima Lui, a Domnului, văzând dragostea copiilor şi cunoscând răutatea din inima părinţilor lor?! Căci bucurosului acestuia Osana îi corespunde în timp, nu departe, hula adâncă a trădării lui Dumnezeu de către oameni: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”

Împlinind cu totul Scriptura, Domnul intră în Ierusalim. Nu ca şi cum n-ar fi intrat altă dată, nu ca şi cum n-ar şti ce Îl aşteaptă la poarta de ieşire din Ierusalim. Asemeni unei împrimăveriri, intrarea Domnului pe uliţele Oraşului Sfânt împrospătează sfinţenia. Cine ne poate spune vreodată câţi dintre pruncii aceştia, pe care nu avem să-i mai întâlnim niciodată în descrierea autorilor Scripturii, căci ei nu fac parte din spectacolul nemilos al Calvarului lui Hristos, câţi dintre ei, dar, nu vor fi, în timp, printre creştini. Oare nu cumva tocmai amintirea acestei fericite şi luminoase petreceri a Domnului pe dinaintea lor, în chipul cel mai bucuros cu putinţă, le va fi dat multora din ei energia să accepte învăţătura cea nouă şi mântuitoare a creştinismului? Hristos nu vine doar să împlinească legea, ci şi s-o desăvârşească. Ştiind gândurile celor maturi, bucură pe copii, căci a unora ca acestora vestise că este Împărăţia ce o binevestise. Ca şi cum ar fi ştiut că în toată istoria vinderii, arestării, anchetării, trădării, răstignirii şi morţii Sale, nu-i este îngăduit ochiului de copil să privească. Grozăvia Golgotei nu-i lecţie să fie primită de copii. Lor Hristos le face bucuria de a Se prezenta ca Unul Care este Lumina, bucurându-i, intrând parcă în jocul lor. Este pe lume vreun copil care să nu se fi jucat de-a regele, de-a gazda unui rege? Asemeni unui frate mai mare ce pleacă în război, Domnul caută să facă un dar copiilor, fraţilor mai mici. Floriile.

Purtând în mâini ramuri de finic, copiii nu-şi desprind ochii de pe Chipul Său. N-aţi face la fel? Chipul pe care Hristos îl lasă moştenire copiilor acestora, şi prin ei nouă, este acela al unui om bucuros, care-şi duce bucuria împlinirii vocaţiei sale până la capăt. E bucuria pe care au moştenit-o martirii când erau duşi la moarte cruntă. E bucuria mirilor ce-şi asumă crucea căsniciei, cu responsabilitate şi cucernicie. E bucuria mamelor ce nasc şi a taţilor ce-şi aşteaptă în pragul vieţii copii care să le moştenească surâsul. E bucuria orfanilor ce-şi mângâie inima cu dorul de tată sau de mamă. E bucuria ostaşului care simte în prima linie răsuflarea caldă a miilor de inimi pentru care se pune zălog morţii inima lui… E bucuria copilului ce scrie primele litere, şi-apoi un cuvânt. E bucuria bătrânilor ce-au învins de mult în demnitatea lor surâsul mizer al bolii.

Floriile propun deja bucuria învingerii morţii. Arată că momentul Învierii Domnului nu este un accident, ci sensul deplin al veşniciei. Responsabilitatea unui Dumnezeu Care Se supune morţii, pentru ca din coasta Sa să izvorască Viaţa. Floriile, aşa cum le dăruieşte Hristos, sunt pregustare de fericită Împărăţie. Morţii sunt pomeniţi cu vii, laolaltă, căci Ierusalimul către care se îndreaptă Iisus este mai presus de toate uliţele şi căile pe care este purtat acum în alai. Ca să-i ia cu El pe prunci, Domnul urcă deja Golgota. Ca să se facă icoană călcării cu moartea pe moarte, calcă acum veşmintele. Ascultă osanalele în aceeaşi nemişcată bucurie în care va primi şi jignirile, osanale răsturnate. De la Floriile acelea aşa face mereu, reînflorind nădejdea şi dragostea în praful uliţelor noastre prea pline de zgomotul falselor noastre închinări.

Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat trece astăzi pe cale, ca să Se arate că este Calea. Bucură pruncii Ierusalimului ca să arate că a lor este bucuria Ierusalimului Ceresc. O, ce cal măiastru trebuie să fi fost în ochii copiilor blândul mânz al asinei! De aceea l-a ales Mântuitorul, ca să dovedească mereu că numai acea lume merită mântuirea în care cele mai smerite icoane ajung cele mai de preţ. Ştiind că inima copiilor de este cucerită, o lume nouă îşi desăvârşeşte menirea. Floriile sunt sărbătoarea care ţine într-însa această taină: a copilăriei încrezătoare, infinit, în Dumnezeu.

Ce semnificaţii mai are această sărbătoare astăzi? Fiecăruia, după curăţia privirii lui. Fiecăruia, după umbra de răcoare divină ce-i astâmpără setea din inimă. Fiecăruia Hristos ne zâmbeşte de pe spinarea cât cerul a blândului asin. Săptămâna ce vine depinde de noi, ca şi în toate zilele vieţii noastre, dacă vom striga „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” sau vom rămâne constanţi în preamărirea Celui Ce vine în numele Domnului.

Fie sărbătoarea aceasta dăruită pruncilor. Bucuraţi-vă că-i avem şi că ne opresc mâna de la a-L lovi pe Hristos, că zâmbetul lor înseninează faţa Mântuitorului, că ei, cu mânuţele lor, ridică piatra cea grea a mormântului în care L-am vrea încă mort. Sângele lui nu asupra copiilor noştri - cum strigau nebuneşte ucigătorii -, ci lor dat, spre Viaţa veşnică. Hristos de pe coasta de lumină a Ierusalimului ne binecuvintează copiii. Bucuraţi-vă! Lor le este dat să ne înveţe despre bucuria Lui. Ei ne reînvaţă Tatăl nostru, Poruncile şi Fericirile, Crezul şi Cuvine-se cu adevărat. Ei ne trag de mână ca să ne trezim, duminică după duminică, şi să reînvăţăm mersul la biserică. Ortodoxia a trecut din mâna bunicilor în inima nepoţilor lor. România, ca trezită din amorţeală, are dreptul să-şi trăiască Floriile! Amin, amin! Adică aşa să fie! Hristos şi copiilor prăznuire, dragostea noastră.