Alegerea Patriarhului – Un caz de propagandă neagră – prezentarea deformată a realităţii

8:53 am Fragmente, Pr. Constantin Necula, Romeo                                                     

Alegerea Patriarhului – 41 zile ale dezinformarii
Pr. Constantin Necula,Florian Bichir, Romeo Petrasciuc

Un caz de propagandă neagră – prezentarea deformată a realităţii

Alegerea noului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române s-a petrecut sub o presiune mediatică teribilă. Spunem teribilă, pentru că aceste alegeri pentru întâistătătorul Bisericii au fost cu adevărat primele libere din istoria mult zbuciumată a Patriarhiei Române. Cum la mijloc a fost vorba de alegeri libere, inevitabil înaintea acestui procedeu democratic al Bisericii – fără vreo implicare politică sau presiuni – am avut parte de adevărate campanii. Campanii de promovare a unui candidat, de compromitere a altuia, campanii aproape electorale… Dar şi autentice campanii de manipulare şi dezinformare în perioada care a durat de la trecerea la cele veşnice a Prea Fericitului Teoctist şi până la alegerea Prea Fericitului Patriarh Daniel. În decurs de 40 de zile, în mass-media am avut de-a face cu tot spectrul manipulărilor şi dezinformărilor: o multitudine de zvonuri (dacă iese X, ne vinde catolicilor, masonilor etc.), o lipsă de informaţii care a produs implicit dezinformare – prin omisiune, reacţii amplificate prin tehnica citării încrucişate, limbaj orientat, cuvinte magice (urmaşul lui Teoctist, călugăr autentic, element sclipitor) etc.

Vladimir Volkof, autorul celebrului Tratat de dezinformare (Ed. Antet, 1999), indentifica o regulă simplă pentru a sesiza manipularea: lumea se împarte fără nicio nuanţă doar în buni (noi) şi răi (ei). Metoda contrastului a fost folosită din plin în acestă perioadă, pentru a influenţa opinia publică, atât de fragilă în faţa informaţiei. S-a practicat linşajul mediatic, într-un cuvânt, tot apanajul unor diversiuni şi manipulări.

Conform dicţionarelor, manipulare este inducerea în eroare cu argumente falsificate a persoanelor, grupurilor sau colectivităţilor, pentru a-i determina pe aceşti actori sociali să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului acestui procedeu. Tehnicile de manipulare distorsionează în mod premeditat adevărul, dar lasă destinatarului impresia libertăţii de gândire şi decizie. Intenţiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile celui care le acceptă.

„Manipularea reuşeşte să acţioneze asupra noastră perfid, fără ca măcar să ştim că ni se întâmplă, făcându-ne să credem că noi am ales să facem un asemenea lucru în deplină libertate, iar că nu altcineva ne-a folosit pentru propriile scopuri” (Sonia Cristina Stan, Manipularea prin presă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004).

Sau, mai simplu: acţiunea de schimbare a opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor unei persone sau ale unui grup social în vederea atingerii unor scopuri dorite de către altcineva (personae, grupuri, organizaţii), fără exercitarea forţei şi lăsand impresia că această schimbare este o decizie liberă.

Specialiştii consideră că există manipulări mici, medii şi mari şi toate au la bază concepte ca: influenţă, putere, intenţionalitate, comunicare, schimbare, atitudine, comportamnet. Alţii vorbesc despre persuasiune, publicitate, propagandaă, dezimformare, intoxicare, îndoctrionare.

Deşi unii autori fac distincţia între manipulare şi propagandă, noi rămânem la părerea că cei doi termini sunt legaţi indiscutabil între ei. Mai ales când e vorba despre propaganda neagră, care disimulează sursa şi minte în privinţa intenţiilor. Acea propagandă care include dezinformarea, ca una dintre tehnicile prin care propaganda îşi pune în aplicare planul pentru a reuşi devierea conduitelor politice ale persoanelor, grupurilor sau ale unei întregi societăţi şi dominarea gândurilor sau subjugarea totală.

Propaganda poate fi clasificată în funcţie de sursa emitentă în trei categorii: albă, gri, neagră. În cazul propagandei albe, deschise, originea sursei nu este ascunsă, ea fiind detectabilă la nivelul mijloacelor de informare în masă. Pentru propaganda gri sursele de informare nu sunt numite, fiind menţionută o anumită ambiguitate în ceea ce priveşte originea informaţiei, iar în cazul celei negre, aceasta îşi disimulează sursa şi minte în privinţa intenţiilor, inducând dezinformarea.

După Vladimir Volkoff, dezinformarea este tehnica ce permite furnizarea de informaţii generale eronate unor terţi, determinându-i să comită acte colective sau să difuzeze judecăţi dorite de dezinformator. Dezinformarea presupune deci intenţia de a face rău prin prezentarea deformată a realităţii, apelând la orice mijloc de control informaţional. În timp ce propaganda are ca principal ţel obţinerea de sprijin emoţional, dezinformarea are scopul de a manipula audienţa la nivel raţional, fie prin discreditatarea unor informaţii ce se contrazic, fie prin sprijinirea unor concluzii false. „Construirea programelor propagandei a presupus cunoaşterea şi experimentarea unor tehnici persuasive, de manipulare şi de influenţare a opiniei publice. Importante au fost în acest caz instrumentele folosite, şi ne referim, dincolo de controlul exercitat de instituţia statului asupra informaţiei, la formatorii de opinie sau la agenţii de influenţă” (Mioara Anton, Propagandă şi război, Ed. Tritonic, 2007).

Dezinformarea nu trebuie confundată cu eroarea de informare, care nu este deliberată. De exemplu, dacă o persoană sau o agenţie de ştiri difuzează o informaţie despre care nu ştie că este adevărată, dar despre care crede că este adevărată, aceasta nu este o dezinformare propriu-zisă. De aceea, adesea dezinformarea este dată drept eroare de informare, atunci când acela care difuzează mesajul nu ştie că acela care stă la originea mesajului a construit în mod deliberat o informaţie falsă, pe care a pus-o la dispoziţie spre difuzare.

Dezinformarea este un termen apărut recent în limbajul de specialitate, deşi se practica încă din antichitate. Este indisolubil legată de informaţie, care poate fi viciată în numele unor scopuri bine definite.

Termenul de dezinformare a apărut pentru prima dată în limba rusă, după al doilea război mondial, şi avea rolul de a desemna „practicile exclusiv capitaliste care urmăreau aservirea maselor populare”. De aici, termenul a trecut în limba engleză, cu înţelesul de „scurgere deliberată de informaţii care induc în eroare”. În Franţa, noţiunea a apărut în 1974 şi era definită drept utilizare a tehnicilor de informare, în special de informare în masă, pentru a induce în eroare, a ascunde sau a travesti faptele.

Bazele fundamentale ale dezinformării au fost puse în antichitatea chineză (aproximativ secolul V î. Hr.) de generalul Sun Tzî, în cartea sa intitulată Arta războiului. Postulatele acestuia erau următoarele:

– arta supremă a războiului constă în a învinge duşmanul fără luptă;
– toată arta războiului se întemeiază pe înşelătorie;
– un stat inamic trebuie ocupat intact; ruinarea acestuia este o politică inferioară.

Pentru aceasta:

– trebuie discreditat tot ceea ce merge bine în ţara adversă;
– reprezentanţii claselor conducătoare ale ţării adverse trebuie determinaţi să întreprindă acţiuni ilegale. Reputaţia lor trebuie subminată prin orice mijloace şi, la momentul oportun, aceştia trebuie supuşi oprobriului public;
– trebuie răspândite discordia şi gâlceava între cetăţenii ţării adverse;
– tinerii trebuie întărâtaţi împotriva bătrânilor;
– tradiţiile adversarilor trebuie ridiculizate.

Asist. univ. Sorin Drăguş susţine în studiul său „Informare şi dezinformare în mass-media” că „există trei evenimente majore care au dus la dezvoltarea explozivă a tehnicilor de dezinformare: apariţia tiparului (1434), a primului periodic (Köln, 1470) şi consacrarea opiniei publice în viaţa politică a Occidentului (începând cu secolul XVIII). Ziarul şi cartea au ajuns rapid să consacre un principiu în spatele căruia dezinformarea putea lua orice formă sau dimensiune: este adevărat, fiindcă am citit cu ochii mei! Ziarul şi cartea, intrând în toate căminele în care cel puţin o persoană ştia să citească, aveau să priveze rapid puterea regală de monopolul deciziei, iar puterea ecleziastică de monopolul cunoaşterii. Pe de altă parte, prin intermediul acestor doi vectori, autorii sau cei care stăteau în spatele lor puteau să manipuleze în voie conştiinţa publicului cititor, oferindu-i informaţii unilaterale, adevăruri prefabricate şi concepţii contaminate de ideologii partizane”, scrie profesorul Drăguş.

Cum se practică dezinformarea? Există numeroase moduri de a trata o informaţie, în aşa fel încât ea să devină aptă pentru o acţiune de dezinformare:

– Negarea faptelor
– Inversarea faptelor
– Amestecul dintre adevăr şi minciună
– Modificarea motivului
– Estomparea / Generalizarea
– Utilizarea părţilor inegale

Mihai Solescu spune în „Dezinformarea” (Revista Academiei Forţelor Terestre, trimestrul 3 / 2000) că există mai multe variante pentru compunerea informaţiei tendenţioase:

1. dozajul de adevăr cu minciună, primele determinând acceptarea celorlalte; aceasta cu atât mai uşor cu cât opinia publică este neutră sau deja partizană;
2. minciuna absolută, adesea eficace datorită enormităţii sale, ce poate seduce spiritele paradoxale;
3. contra-adevărul neverificabil, datorită lipsei de martori;
4. minciuna prin omisiune, în special aceea care neglijează de a prezenta informaţia în întregul contextul ei;
5. valorificarea accesoriilor, a faptului întâmplător în detrimentul esenţialului, estompat în mod savant;
6. amestecarea faptelor, a opiniilor sau persoanelor echivalente, care într-o anumită variantă pot fi condamnate cu uşurinţă folosind o ilustrare adecvată, chiar dacă este abuzivă;
7. reminiscenţa falsă sau comparaţii nejustificate;
8. minciuna, înecată într-un noian de informaţii, existând posibilitatea de a fi regăsita ulterior pentru a servi drept punct de referinţă;
9. citate aproximative sau trunchiate;
10. afirmaţii facute pe un ton: a) angelic; b) dezinvolt; c) indignat.
11. exagerarea apocaliptică a unui fapt accesoriu şi fără importanţă în numele unor principii morale;
12. slăbirea adversarului printr-o prezentare sarcastică sau persiflatoare;
13. etichetarea interlocutorului, atribuindu-i o pretinsă apartenenţă la un anumit sistem de idei ce poate fi respins mai uşor decât discutarea în detaliu a argumentelor veritabile prezentate;
14. forma superioară a minciunii rămâne spunerea adevărului, lăsându-se să se înţeleagă că este o minciună sau negarea unei afirmaţii în aşa fel încât interlocutorul să creadă că este aprobată.

Un teoretician celebru, Vladimir Volkov, scria în Dezinformarea, armă de război, că contrapropaganda se construieşte pornind de la:

a) indentificarea temelor adversarului;
b) atacarea punctelor slabe;
c) nu trebuie atacat frontal orchestratorii propagandei adverse când sunt puternici;
d) atacarea şi desconsiderarea adversarului;
e) evidenţierea contradicţiei dintre propagandă şi forţele adversarului;
f) ridiculizarea adversarului;
g) dezvăluirea climatului de forţă.

În cazul de faţă – Alegerea Patriarhului – au fost întrunite toate elementele.

a) indentificarea temelor adversarului: modernismul şi nevoia de reformă a fost caracterizată drept ecumenism negativ, vânzare a Ortodoxiei.
b) atacarea punctelor slabe: studiile în străinătate, ceea ce ar presupune o relaţie şi o colaborare cu organelle statului de dinainte de 1989.
d)+f) atacarea şi desconsiderarea adversarului: în timp ce unii au fost prezentaţi drept străluciţi teologi, alţii au fost trataţi cu superficialitate. Unii au fost declaraţi călugări autentici, alţii făcuţi peste noapte.
e) evidenţierea contradicţiei dintre propagandă şi forţele adversarului: presa anunaţă că toată lumea este cu ierarhul X, toţi trag pentru el, dar nu este aşa, ţara, ortodocşii adevăraţi nu-l vor.
g) dezvăluirea climatului de forţă: ameninţări, şantaje cu dosare, jocuri de culise.

Credem că acestă carte este utilă nu doar ca studiu de caz pentru dezimformarea şi manipularea care se pot petrece prin mass-media, ci şi ca o cronică, o mărturie a primelor alegeri libere – fără implicare politică – a unui întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române.

Autorii
6 decembrie 2007,
Sf. Ierarh Nicolae,
Arhiepiscopul Mirei Lichiei,
făcătorul de minuni

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>