† L A U R E N Ţ I U

DIN MILA LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOPUL SIBIULUI ŞI MITROPOLITUL ARDEALULUI

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări!

«Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta» (Stihiră din Canonul Învierii)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Ne-a învrednicit Preabunul Dumnezeu ca şi în acest an să ajungem la luminatul praznic al Învierii, Sărbătoare a sărbătorilor, şi să cântăm din nou imnul bucuriei: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”.

Patruzeci de zile ale Postului Mare ne-am pregătit să fim părtaşi slăvitei Învieri a Mântuitorului. După cutremurătoarea Săptămână a Sfintelor Patimi, iată-ne ajunşi la aşteptatul Praznic al bucuriei creştine. „Ieri le-am trăit pe cele ale iconomiei mântuitoare: crucea, piroanele, moartea, astăzi le gustăm pe cele ale stăpânirii, spune Sfântul Epifanie al Salaminei. Ieri pe cele ale omenirii, astăzi cele ale dumnezeirii se arată. Ieri Hristos a fost pălmuit, astăzi El pălmuieşte locaşul iadului cu fulgerul dumnezeirii. Ieri era legat, astăzi îl leagă pe tiranul cu legături nedezlegate. Ieri era osândit, astăzi le dăruieşte slobozire celor osândiţi.”[1]

Ne întrebăm acum, în aceste sfinte momente de bucurie cerească, în ce constă importanţa acestei sărbători şi ce însemnătate are evenimentul Învierii pentru fiecare din noi. „Şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”, cântăm în tropar. Viaţa este cel mai important dar de la Dumnezeu. Însă ce fel de viaţă ne dăruieşte Hristos? Viaţa veşnică, mărturisim noi, adică o altă viaţă, nouă, mult diferită de aceasta trecătoare. Când începe însă această viaţă veşnică, când o primim, de când putem să ne bucurăm de ea? Abia după moarte? Abia după ce încheiem drumul vieţii acesteia, plin de necazuri şi încercări, plin de drame şi tragedii, presărat cu puţine şi trecătoare clipe de seninătate şi bucurie? Nu, iubiţi credincioşi. Nicidecum. Viaţa cea nouă în Hristos o începem încă de aici, iar bucuriile sărbătorilor nu sunt decât clipele veşniciei pe care le pregustăm.

Viaţa o iubim fiecare din noi. Unii o doresc mai mult pe cea trecătoare şi se alipesc de ea, alţii o doresc mai mult pe cea veşnică şi o folosesc cu multă atenţie pe cea prezentă pentru a se pregăti pentru cea viitoare. Moartea ne înspăimântă pe toţi deopotrivă. Frica de moarte ne marchează existenţa, pentru că o simţim ca pe o despărţire nefirească a sufletului de trup, intrată în lume după căderea în păcat. Omul s-a depărtat de Dumnezeu prin neascultare şi moartea a pătruns în firea omenească.

Toate acestea sunt rezultatul depărtării de Dumnezeu. De la Dumnezeu primim viaţa şi o păstrăm nealterată atâta timp cât rămânem în comuniune cu El. Dar când refuzăm să răspundem iubirii Lui, începem să murim. Şi, ceea ce este mai rău, nu doar pierdem puţin câte puţin viaţa şi tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit odată cu ea, dar pe tot parcursul ei suntem supuşi unei tiranii din care nimeni nu se poate elibera singur. Aşa au făcut strămoşii Adam şi Eva, aşa au făcut urmaşii lor, aşa facem, deseori, şi noi astăzi.

Însă Dumnezeu, Cel ce are viaţă veşnică pentru că este Iubirea veşnică ca un Părinte adevărat şi responsabil, n-a rămas indiferent la soarta copiilor Săi, nici nu ne-a pedepsit cum meritam, nici nu ne-a trecut cu vederea. El Însuşi, în Persoana Fiului, Domnul nostru Iisus Hristos, S-a făcut om ca să ia asupra Sa situaţia noastră, cu durerile, neputinţele şi amărăciunile noastre.

Din iubire de oameni Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, S-a îmbrăcat în trup muritor pentru a curăţa firea umană şi a distruge tirania păcatului şi a diavolului. Trupul asumat de Mântuitorul s-a arătat mai tare decât moartea, pentru că era trupul Fiului lui Dumnezeu, Fiul Omului, primit pentru a fi curăţit şi îndumnezeit. Omul a greşit, dar nu putea singur să revină la starea primordială şi de aceea Dumnezeu Şi-a luat un trup muritor asemenea trupului nostru pentru a se întâlni prin el cu moartea şi a-i distruge puterea ei. Astfel, Mântuitorul a arătat lumii că este Viaţa cea adevărată, înviind ceea ce era muritor şi prefăcând moartea într-un somn binecuvântat, într-o aşteptare a învierii tuturor, după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare[2] Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a acceptat moartea, această stare nefirească de despărţire a sufletului de trup, pentru a da ocazie puterii Sale dumnezeieşti de a le uni din nou prin Înviere, ca printr-un cheag, pe cele despărţite, punând la un loc ceea ce era rupt, spre o unire veşnică şi de nedesfăcut, după cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa[3].

Mântuitorul a biruit moartea prin moarte pentru că a primit-o de bunăvoie, din iubire şi din ascultare. Iubirea L-a făcut să moară, iubirea I-a dat biruinţa asupra morţii, iubirea a făcut din moartea Sa jertfa curată, bine mirositoare, adusă pentru întreaga lume, prin care omul a fost readus la bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Moartea şi Învierea Sa au dat naştere unei noi umanităţi în care trăieşte o nouă viaţă şi anume viaţa divino-umană a lui Hristos.

„Răstignitu-Te-ai pentru mine, ca să-mi izvorăşti mie iertare; împunsu-Te-ai în coastă, ca să-mi ţâşneşti pâraie de viaţă…”, cântăm la denia din Joia Mare[4], pentru ca la slujba Învierii să „prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice.”[5]

Cât de minunat este acest schimb! A venit Cel bun să ia ceea ce avem noi mai rău. A coborât Cel nepătimitor pentru a pătimi de bunăvoie. A intrat Cel veşnic în viaţa aceasta aşa cum o trăim fiecare dintre noi, zi de zi şi ceas după ceas. S-a întrupat Dăruitorul a toate ca să ia toate ale noastre, afară însă de păcat, afară de refuzul nostru de a iubi. A flămânzit şi a însetat, dar nu S-a lăcomit; era lipsit şi nu avea unde să-şi plece capul, dar n-a furat de la nimeni; a făcut bine ca nimeni altul, dar răsplătit cu nerecunoştinţă nu S-a mâniat; hulit, nu S-a răzbunat; bătut şi omorât, n-a blestemat, ci Se ruga Tatălui pentru iertarea vrăţmaşilor Săi. Nu pentru folosul Său a făcut toate acestea. Din iubire faţă de noi L-a trimis Tatăl pe Fiul Său cel iubit în lume şi din iubire faţă de Tatăl, Fiul L-a ascultat desăvârşit şi a făcut voia Tatălui, iubindu-ne pe noi până la capăt. Din iubire pentru noi a dat spre frângere Preasfânt Trupul Său, din iubire pentru noi a oferit spre vărsare scump Sângele Său.

Iubiţi fraţi creştini,

Hristos nu S-a mărginit doar să aducă în lume o umanitate nouă cu o viaţă nouă, ci, după cum spune Sfântul Nicolae Cabasila, a pregătit şi ochi care să o vadă. N-a revărsat numai mirul dumnezeirii, ci a dat şi simţirea, adică a creat în fiinţa umană acele dimensiuni sau funcţii noi prin care omul să-şi facă proprie viaţa aceasta nouă şi dumnezeiască[6]. De această viaţă în Hristos şi cu Hristos ne împărtăşim în Sfânta Biserică. Prin Sfintele ei Taine, în asceza şi paza poruncilor ne întâlnim cu Hristos cel Înviat, Îi dăm Lui toate ale noastre, iar El ne dă toate ale Lui. Hristos intră în noi în mod real, trupesc, şi Îşi face ale Sale funcţiile noastre psiho-somatice, făcându-le funcţii ale propriului Său Trup.

După Înviere şi Înălţare noi nu ne mai putem atinge şi întâlni cu Hristos trupeşte, cum au făcut-o Sfinţii Apostoli, ci numai tainic prin ritualul liturgic al Bisericii Sale, prin Sfintele Taine şi Ierurgii. Hristos, devenit Duh şi după umanitate, Se sălăşluieşte în noi şi Se atinge de simţirile sufletului nostru şi le umple de puterea dăruirii Sale jertfelnice. Materia văzută devine astfel mijlocul descoperirii şi prezenţei lui Hristos în Biserică. În locul prezenţei corporale a lui Hristos în lume, se poate simţi prezenţa Sa spirituală prin credinţă şi prin Sfintele Taine, care însă nu e mai slabă ca aceea, ci mai intensă, pentru că se întemeiază toată pe Duhul Sfânt[7]. Hristos este sălăşluit în noi şi noi simţim taina prezenţei Lui şi cu El ne întâlnim de acum în interiorul nostru. A trebuit să Se scufunde Fiul lui Dumnezeu în natura omenească şi să moară şi să învieze pentru ca noi, scufundându-ne în apa Botezului, să ne întâlnim cu El: „Câţi în Hristos ne-am botezat, în moartea Lui ne-am îngropat, spune Apostolul neamurilor, pentru ca precum Hristos S-a sculat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii; Căci dacă ne-am făcut cu Hristos o singură tulpină prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi şi părtaşi ai Învierii Lui.” (Rom 6, 4-5).

Teologia Sfinţilor Părinţi descrie această împreună-sădire cu Hristos la o nouă viaţă ca fiind rezultatul unei „imitări” a morţii şi a Învierii lui Hristos prin Botez de fiecare din noi în parte. Paradoxul este că nu suferim în realitate ceea ce a suferit Domnul, dar totuşi participăm la ceea ce a suferit şi a săvârşit El: „Ce lucru minunat şi străin!, exclamă Sfântul Chiril al Ierusalimului, am înviat cu toate că nu am murit cu adevărat, nu am fost îngropaţi cu adevărat şi nici nu am fost răstigniţi cu adevărat. Imitarea este prin icoană, dar mântuirea, în realitate.”[8]

Iubiţi credincioşi,

Prin Învierea lui Hristos omul poate vedea adevărata valoare a vieţii acesteia pământeşti, ca pregustare a celei veşnice. Învierea lui Hristos dă un sens existenţei noastre de aici şi de acum, numai prin ea trăim sentimentul nemuririi noastre, prin ea simţim că am fost creaţi de Dumnezeu pentru a gusta din veşnicia, bunătatea şi sfinţenia Lui, doar prin ea sesizăm responsabilitatea faptelor vieţii noastre pentru dobândirea fericirii vieţii viitoare.

Dacă vrem să păstrăm viaţa cea nouă în Hristos, să ne lepădăm de moarte. Să nu-L mai răstignim cu păcatele, să nu-L mai îngropăm cu indiferenţa, să nu-L mai batjocorim cu gândurile şi vorbele murdare, cu bârfirea şi osândirea aproapelui, să nu-L mai dispreţuim cu orgoliul şi mândria, cu înfumurarea şi ambiţiile deşarte, cu goana după bogăţii şi putere, să nu-L mai desconsiderăm cu indecenţa şi desfrânarea, să nu-L mai sfidăm cu uciderea pruncilor nenăscuţi şi refuzul de a-L primi ca Dătător de viaţă în intimitatea conjugală.

Dacă vrem să ne păstrăm viaţa cea nouă, să urmăm întru totul iubirii. Precum femeile mironosiţe au mers la mormânt să ungă trupul Celui pe care Îl socoteau mort, aşa să mergem şi noi să-L ungem pe Hristos ascuns în săraci, însingurat în azile, suferind în spitale, părăsit în temniţe. Să alergăm către toţi cei în suferinţe sau nevoi şi-L vom descoperi pe El încă şi mai viu lucrător în noi.

În mare suferinţă se află nu numai semeni de-ai noştri, ci întreg poporul nostru. Ne-am eliberat de dictatură, dar ne vindem resursele solului şi subsolului. Câştigăm drepturi, dar ne pierdem responsabilitatea. Vrem să fim cunoscuţi în lume, dar ne uităm istoria. Nu mai avem nevoie de vize, doar pentru a ne părăsi patria. Vrem să trăim mai bine, dar ne distrugem natura. Nu mai vrem copii nedoriţi, dar îi lăsăm la voia întâmplării pe cei doriţi. Scoatem icoanele şi credinţa din şcoli, dar îngăduim libertinajul şi pornografia. Le oferim copiilor tehnologii moderne, dar îi educăm în vulgaritatea străzii şi a mediilor de informare. Îi deprindem cu televiziunea şi internetul, dar îi lipsim de creativitate. Vrem să se afirme, dar nu-i învăţăm solidaritatea. Vrem să se bucure de viaţă, dar nu le dăm exemplu de iubire. Le dorim copiilor un viitor fericit, dar nu-i îndrumăm spre Dumnezeu, Care este fericirea deplină.

Numai credinţa în Dumnezeu, numai puterea Învierii lui Hristos poate revigora neamul nostru atât de mult încercat şi atras prin propriile patimi în robia dumnezeilor străini. Dacă mai ţinem la fundamentele şi la identitatea noastră, dacă vrem să nu le pierdem cu desăvârşire, să ne întoarcem grabnic spre El. Doar mila lui Dumnezeu pe care trebuie să o cerem stăruitor cu lacrimi, cu umilinţă şi cu post ne poate scoate din toate necazurile, ispitele şi încercările ce ne împresoară. Nu avem altă nădejde decât prezenţa vie şi lucrătoare a lui Hristos cel înviat în noi! Să nu o ignorăm, să nu o dispreţuim, ci să omorâm în noi pe omul cel vechi, pentru ca omul cel nou să învieze împreună cu Hristos în fiecare dintre noi şi în toţi, laolaltă.

Hristos a înviat!

Sărbători fericite! La mulţi şi fericiţi ani!

Al vostru al tuturor,

de tot binele voitor şi pururea rugător către Hristos, Învierea noastră,

† Dr. Laurenţiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Dată în Reşedinţa noastră mitropolitană din Sibiu la Praznicul Învierii Domnului din anul 2008.