GURĂ DE AUR- atletul lui Hristos

4:36 pm Articole, Recenzii                                                     

GURĂ DE AUR- atletul lui Hristos
de Virgil Gheorghiu

Ideea centrală a cărţii este Sfinţenia, care reprezintă idealul fiecărui creştin. Astfel întreaga viaţă devine o luptă pentru atingerea acestui ideal, motiv pentru care Gură de Aur este numit „atletul lui Hristos”. El a luat hotărârea să se facă sfânt încă din adolescenţă, când era pe băncile şcolii. Toată viaţa sa nu a avut decât acest ideal. Pentru a dobândi sfinţenia el i-a înfruntat pe toţi adversarii pe toate terenurile şi a câştigat toate luptele. Palmaresul său este o imensă listă de victorii. Victoriile lui au fost atât de categorice, încât el este unul din puţinii citaţi în calendar atât de Biserica occidentală, cât şi de Biserica răsăriteană.

Într-o singură viaţă, Sfântul Ioan Gură de Aur a luptat pe două fronturi:

a) pentru a dobândi sfinţenia individuală, a fost o luptă cumplită

b) lupta pentru a ridica Biserica lui Hristos cu întreaga mulţime a credincioşilor pe piscurile sfinţeniei şi curăţiei creştine (lupta pentru biserică e lupta celei mai depline iubiri faţă de oameni)

Autorul merge pe firul vieţii sfântului, pornind de la naştere şi până la sfârşitul vieţii sale pământeşti. Nimeni nu vine pe lume sfânt. Sfinţenia se cucereşte.

Sfântul Ioan s-a născut din părinţi bogaţi. Tatăl se numea Secundus şi era general (titlu- Magister Militium Orientis), iar mama Antuza, care a rămas văduvă la scurt timp după naşterea lui Ioan. Biografii susţin că Ioan s-a născut între anii 345 şi 349.

Ioan vorbeşte astfel despre mama sa: „Ea îmi spunea: m-am bucurat puţin, copilul meu, de virtutea tatălui tău. Durerea morţii lui s-a unit cu cele care au însoţit naşterea ta. El te-a lăsat orfan şi mi-a lăsat moştenire toate relele văduviei, rele pe care le pot cunoaşte doar femeile care le-au încercat”.

Deşi tânără şi lipsită de experienţă, Antuza s-a descurcat perfect. A ştiut să facă faţă tuturor greutăţilor inerente văduviei.

Sfântul Ioan s-a născut în Antiohia, unul din cele mai reprezentative oraşe ale Europei. În epoca sfântului, Antiohia era numită „Oraşul de Aur”, „Perla Orientului”, „Senzuala Antiohie”, fiind unul din cele mai frumoase oraşe ale lumii. Aici şi-a făcut apariţia un filozof celebru, Libanius, care a condus cea mai importantă şcoală de retorică din Constantinopol. Era cel mai faimos magister al vremii. În sec.IV retorica era considerată mama tuturor ştiinţelor. Antuza l-a îndreptat pe Ioan spre această şcoală, devenind în scurt timp cel mai bun elev. În 363 a murit împăratul Iulian, ultimul împărat care a încercat să restabilească vechiul cult al zeilor. În 367, Ioan devine citeţ în Biserica Antiohiei, apoi a primit botezul, întorcând spatele lui Libanius şi lumii păgâne. Păgânismul murise o dată cu împăratul Iulian. Ioan şi-a ales un alt maestru; a devenit ucenicul lui Meletie, care era episcop al Antiohiei: „Sfinţenia strălucea pe faţa sa. Faţa lui era o predică”, scrie Sfântul Ioan. Sfântul episcop l-a luat sub protecţia sa şi l-a încredinţat celui mai savant profesor de teologie din Antiohia: lui Diodor.

În timpul studiilor teologice, Sfântul Ioan şi-a ales calea: dorea să devină sfânt, un sfânt ca Pavel. Admiraţia pentru Sfântul Pavel era fără limită: „Inima lui Pavel este inima lui Hristos”. Astfel a început lupta pentru a-şi realiza idealul- sfinţenia- a rupt legăturile cu lumea; şi-a redus somnul şi hrana, dorind să devină sfânt cu adevărat. A devenit celebru, o dată ca orator, apoi prin virtutea sa. Atunci când vorbea, auditorul plângea, aplauda, gesticula de emoţie. Dar el nu dorea gloria, ci sfinţenia. A fugit într-o mănăstire, ceea ce pentru el semnifica a fugi de pe pământ la cer. Potrivit concepţiei lui, viaţa de pustnic era treapta cea mai înaltă pe care putea urca un om…

Antuza şi-a implorat fiul să rămână lângă ea, pentru că dorea să aştepte plecarea ei din această lume. Şi cum nimeni nu poate deveni sfânt călcând peste oameni, a ales să rămână lângă mama sa. Drumul sfinţeniei este interzis tuturor celor care nu se pleacă acestei legi a iubirii. Zdrobind inima Antuzei, Gură de Aur nu ar mai fi figurat niciodată în calendar. A fost primul pas spre sfinţenie. Dar drumul spre sfinţenie e mai lung decât drumul spre stele. A început astfel să ducă o viaţă austeră, crescându-i gloria în întreaga Antiohie. Antiohia a vrut să-l scoată din singurătate şi să-l facă episcop, dar sfântul a refuzat, făcând al doilea pas spre sfinţenie. Dar în ziua în care trebuia întronizat a dispărut fără urmă. A plecat în deşert (375). După 4 ani s-a retras într-o peşteră, unde a stat doi ani. Apoi a revenit în lume, complet transformat. Paralizat şi cu stomacul distrus de posturi, dar pe o treaptă înaltă de desăvârşire. Toată viaţa va fi marcată de virtuţile dobândite în timpul anilor petrecuţi în deşert.

Din 381, s-a consacrat societăţii creştine: a devenit diacon, a condus serviciul de asistenţă socială timp de 5 ani. A continuat şi lucrarea teologică. În acest timp a scris tratatele: „Despre feciorie”, „Dialog pentru preoţie”, „Scrisoare unei tinere văduve”. În 386 este hirotonit preot de episcopul Flavian, succesorul lui Meletie. Acum va lupta prin cuvânt, ca predicator. În ziua în care a fost hirotonit preot, toată Antiohia a venit la biserică. Trupul său era mic şi slab; îmbrăcat cu singurul veşmânt pe care-l mai avea, nu cântărea mai mult de 40 de kg.

La prima predică a fost emoţionat: „Deschizând pentru prima dată gura într-o biserică, mi-am propus să-i dedic lui Dumnezeu pârga cuvântului meu…” Spune că din toate ofrandele, Dumnezeu iubeşte cel mai mult ofranda cuvântului. Mulţimea era entuziasmată de predicile lui. Aplaudă, strigă, plânge, flutură batistele…

Gură de Aur nu se interesa de atmosfera politică în care trăia. Un sfânt e deasupra istoriei. În 387 a izbucnit în Antiohia o furtună. Teodosie cel Mare a anunţat o mărire a impozitelor. Urma să împlinească 50 de ani şi pregătea festivităţi grandioase. În acea vreme plata unui impozit însemna torturi, morţi, răniţi, copii deveniţi orfani, femei devenite văduve etc.

Antiohienii au cerut ajutor guvernatorului Antiohiei, dar acesta a fost de negăsit. A avut loc un adevărat masacru. Gură de Aur l-a implorat pe episcopul Flavian să meargă la C-pol şi a reuşit să-l convingă să meargă pentru a obţine actul de graţiere a antiohienilor. Dar pe 15 martie 387, antiohienii l-au abandonat, întorcând spatele Bisericii. Pentru a salva situaţia, el şi-a propus să-i convertească la creştinism pe poliţiştii trimişi pentru a masacra populaţia şi a distruge oraşul. Şi-a adus aminte de pustnicii deşertului, care şi-au făcut apariţia pe străzile Antiohiei, oferindu-se să-i salveze pe antiohieni şi să fie executaţi în locul lor. Flavian a obţinut ordinul de graţiere, care a ajuns în Săptămâna Patimilor. Antiohia a sărbătorit în acelaşi timp Învierea Domnului şi propria ei înviere din morţi.

După salvarea Antiohiei, sfântul aproape că nu mai avea păr pe cap. Barba sa era alba. Pielea feţei era galbenă ca o lămâie. Era atât de fragil, încât te aşteptai să-l vezi prăbuşindu-se la cea mai mică adiere de vânt. Dar ochii îi erau două lumini arzând de credinţă.

Într-o zi comitele Orientului, Asterius, l-a anunţat că dorea să viziteze C-polul, dar scopul vizitei a fost acela de a-l duce la Arcadius, care dorea să-l facă episcop pentru că murise episcopul Nectarie. Arcadius ştia absolut totul despre viaţa sfântului, ce fel de viaţă ducea şi cât de iubit era de antiohieni. La C-pol a avut parte de o primire fastuoasă. Când a fost dus la palatul imperial, sfântul care nu avea decât o singură pereche de încălţări, a fost obligat să meargă pe alei pavate cu aur. Arcadius avea 20 de ani, era fiul lui Teodosie cel Mare şi mai avea un frate, Honorius. El l-a primit pe sfânt cu toate onorurile, pentru că înainte de a muri tatăl lui i-a spus că un episcop era mai important pentru imperiu decât toţi conducătorii armatei. Când a ajuns, Arcadius a deschis ochii mari. Era a doua oară când i s-a întâmplat acest lucru (suferea de insuficienţă vitală). Prima dată i-a deschis în faţa unui portret pe care i l-a arătat Eutropius. Era portretul unei tinere cu care s-a şi căsătorit, Eudoxia, fiica unui general germanic, care a acceptat să primească botezul, devenind o bună creştină, lucru care l-a bucurat pe sfânt.

Pe 26 februarie 398, Gură de Aur a fost sfinţit episcop. Ceremonia a fost prezidată de Teofil al Alexandriei. Intrând în palat, a făcut o serie de schimbări. A vândut aproape tot (vase de argint, covoare, patul de mătase etc) şi a poruncit ca tot câştigul să fie dat săracilor. A cerut să-i fie adus un pat din scânduri şi o cuvertură, iar în cameră, deasupra mesei avea doar icoana Sfântului Apostol Pavel. Se hrănea doar cu legume şi apă. Un singur episcop nu a crezut că duce o astfel de viaţă, Acachie. Acesta a venit la C-pol şi a fost cazat într-o cameră asemănătoare cu cea a sfântului, dar a crezut că sfântul îşi bate joc de el. Din ziua aceea şi până la sfârşitul vieţii sale va căuta să răzbune această umilinţă.

O altă decizie care a declanşat o adevărată furtună a fost că sfântul a interzis ca monahii să locuiască împreună cu fecioarele. Un sfânt e un om fără frică; el nu se teme decât de păcat. Eudoxia îl admira, a devenit o credincioasă ferventă a lui. Ridica biserici, a construit aziluri pentru săraci şi bătrâni, singura preocupare pentru ea fiind Biserica. Sfântul a numit-o mama Bisericii. Acest lucru a durat însă puţin timp. Ea avea să-l înlocuiască pe Eutropius în postul de consilier al împăratului, după ce a aranjat în mod elegant asasinarea lui. Pentru o emblemă pe care nu avea voie să o poarte decât împăratul şi de care el nici nu ştia, lui Eutropius i s-a tăiat capul, iertându-i-se în schimb toate crimele.

Gură de Aur le cerea împărătesei şi doamnelor ei să fie virtuoase. Această invitaţie la virtute nu le plăcea nobilelor doamne.

În septembrie 400, Gură de Aur prezida un sinod la C-pol, alcătuit din 29 epicopi. Epicopul Eusebiu al Valentinopolisului a denunţat anumite nelegiuri comise de unii episcopi din Asia. Astfel sfântul s-a îmbarcat pentru Asia. A convocat un sinod de 70 de episcopi la Efes, a destituit 16 episcopi şi l-a înlocuit pe Antonin al Efesului cu diaconul Heraclide. La întoarcerea în C-pol a găsit lucrurile schimbate. Se formase un complot împotriva lui, ai cărui conducători erau episcopii nemulţumiţi. Bătrânul Acachie a devenit duşmanul de moarte al sfântului. Un alt episcop, Severian, era gelos pe gloria lui. Episcopii depuşi recent erau împotriva lui, prietenele şi împărăteasa însăşi. Poporul simţise absenţa sfântului. Când nava a ajuns în port, bucuria a luat proporţiile unui delir. Gură de Aur a fost ridicat pe sus. „Vă iubesc cum mă iubiţi şi voi”. În tot imperiul nu era un om iubit ca Gură de Aur. Această iubire trebuia să declanşeze drame, căci toate pasiunile sfârşesc în deznodăminte dramatice.

Deşi a eşuat acest complot, sfântul este atacat de Teofil al Alexandriei, care s-a înţeles cu Eudoxia să-l înlăture pe sfânt. Pretextul îl constituia aşa numiţii „fraţii lungi”, monahi care trăiau în deşertul Nitriei. Teofil a vrut să-i scoată din deşert, să-i facă episcopi. Aceştia au refuzat, au fost puşi în lanţuri şi duşi la închisoarea oraşului. Apoi a chemat un detaşament de poliţişti şi a plecat în deşertul Nitriei. Soldaţii s-au năpustit împotriva chiliilor monahale, care au fost incendiate. Monahii erau alungaţi şi ucişi. Cei patru fraţi şi sute de monahi au fugit în deşert, au trecut frontiera în Palestina, dar nu găseau loc pe pământ unde să stea. Astfel au ajuns în Cezareea şi de acolo în C-pol. Au mai rămas 50. Aceştia au cerut ajutor sfântului şi sfântul i-a primit. Au fost acuzaţi de erezie, dar sfântul nu a văzut nicio erezie la ei. I-a găzduit în casele bisericii Învierii. I-a scris lui Teofil o scrisoare, căci un sfânt nu uită niciodată că idealul său e Adevărul. Bolnavi şi dărâmaţi, monahii au acceptat protecţia Eudoxiei, care i-a obligat să semneze o petiţie prin care ei ar fi implorat această protecţie.

Eudoxia a convocat un sinod la C-pol, sinod care trebuia să-l judece pe Teofil. Dar lupta s-a întors împotriva sfântului. Eudoxia şi slugile ei voiau să-l ucidă. Gură de Aur nu se temea de moarte niciodată. Nici un sfânt nu se teme de ea. Era uimit şi atâta tot.

În 403 a venit la C-pol Epifanie, un episcop bătrân, specialist în detectarea ereziilor. El s-a comportat ca şi cum sfântul era condamnat pentru origenism, căci îi susţinea pe monahii origenişti. Epifanie şi-a dat seama că monahii nu erau eretici, s-a întors în Cipru, dar a murit pe drum. Moartea lui nu a împiedicat condamnarea sfântului. În fruntea prelaţilor era Teofil. Procesul a început. Sfântul a simţit acest lucru: „timpul junghierii mele este aproape, pomeniţi-mă în rugăciunile voastre”. Simţea că va muri. Şedinţa sinodului era o formalitate. Sentinţa fusese pronunţată. Doi preoţi străini au adus o scrisoare: „Sfântul Sinod adunat la Stejar, lui Ioan… am primit împotriva ta o jalbă de acuzare denunţând o infinitate de crime de care eşti vinovat”…

Sfântul a redactat două scrisori, adresate lui Teofil şi le-a trimis prin trei episcopi şi doi preoţi care au fost trântiţi la pământ de membrii sinodului. Lui Ioan i se pregătise pentru a fi trecută peste gâtul lui. Unul dintre purtătorii scrisorii a fost târât afară legat, pus într-o barcă pe care au lăsat-o să plutească în derivă pe mare. Între timp sfântul a primit vizita unui notar imperial care i-a prezentat o somaţie prin care se cerea să apară în faţa judecătorilor. A sosit şi o a treia adusă de trei monahi.

Sfântul era acuzat de 29 de nelegiuiri bisericeşti şi politice. Sinodul l-a judecat în afara prezenţei sale. Viaţa i-a fost cercetată încă din copilărie, aşa cum e cercetată viaţa criminalilor. Fiul Antuzei avea o viaţă ireproşabilă. Era acuzat că făcea baie singur. L-au acuzat de narcisism, apoi că mânca bomboane de miere şi că dormea cu femei. Era acuzaţia cea mai infamă. El, al cărui trup era uscat de posturi, de lipsa somnului şi de asceză, putea fi acuzat de orice, în afară de erotism. Această acuzaţie l-a durut cel mai tare. Sinodul l-a judecat şi pentru că nu-şi împătura hainele preoţeşti cu grijă. Împăratul Arcadius tremura când a văzut sentinţa sinodului de la Stejar. El a refuzat să-l condamne la moarte pe sfânt. Eudoxia a rămas stupefiată de reacţia soţului. Ea a trimis un ofiţer să-l anunţe pe sfânt să plece de bună voie în exil. Sfântul le-a vorbit credincioşilor: „Nimeni nu ne va putea despărţi” (Omilie înainte de plecare în exil). Soldaţii i-au arătat ordinul care îi obliga să folosească forţa în caz contrar. El le spune că acceptă plecarea cu o singură condiţie: să părăsească casa fără să fie văzut de mulţime. Astfel a plecat noaptea, însoţit de doi poliţişti, ieşind printr-un tunel. Vestea plecării lui s-a răspândit cu viteza fulgerului. Mulţimea, copleşită de durere a ieşit pe străzile C-polului purtând lumânări aprinse şi cântând litanii. A doua zi Teofil s-a ocupat de instalarea noului episcop, dar credincioşii s-au opus. În acea noapte pământul s-a cutremurat atât de puternic încât patul Eudoxiei s-a răsturnat şi a fost aruncată la pământ. De frică a cerut ca sfântul să fie adus înapoi. Întoarcerea lui a produs un adevărat delir în C-pol. Teofil a fugit de frică. Mulţimea plângea de bucurie. Această situaţie nu a durat mult timp, pentru că împărăteasa le cerea cetăţenilor să-i venereze statuile. Una dintre ele a fost ridicată chiar în faţa catedralei sfântului. Sfântul le-a cerut credincioşilor să nu venereze statuia, ţinând o predică în acest sens. În urma acestei omilii, Eudoxia a făcut cele necesare pentru a lua capul sfântului. I-a cerut lui Teofil să revină la C-pol dar acesta a refuzat. A trimis în schimb episcopi care să se întrunească într-un sinod.

La insistenţele împărătesei, Arcadius a semnat ordinul de exilare a sfântului. I-a lăsat însă un răgaz în care i-a interzis să mai slujească, aşteptând în acest timp un semn de la Dumnezeu.

De Paşti însă, sfântul a slujit Sfânta Liturghie. Împărăteasa a trimis doi episcopi care au luat asupra lor condamnarea lui. Astfel a ordonat masacrul în incinta bisericii. Preoţii cu veşmintele lor au fost aruncaţi în apa baptisteriului şi exterminaţi. Plin de remuşcări, împăratul a fost scos la o plimbare de Eudoxia. Mai mulţi episcopi îl implorau să îi ajute, dar cum el dormea, împărăteasa a dat ordin să fie omorâţi.

Honorius, împăratul Romei, îi scria fratelui său că această crimă comisă în noaptea Învierii era cea mai odioasă săvârşită vreodată. Drumul care duce la cer trece şi prin închisoare. Sfântul i-a scris papei Inocenţiu o scrisoare implorându-l să-i ajute pe creştinii din C-pol. Papa i-a expus lui Honorius cauza sfântului, iar acesta i-a cerut lui Arcadius să se facă dreptate într-un sinod. Ca să evite acest lucru, Eudoxia dorea ca sfântul să dispară şi a hotărât asasinarea discretă şi urgentă a lui. Astfel a plătit mai mulţi ucigaşi să-l ucidă pe sfânt, dar aceste încercări au eşuat.

Pe 7 iunie 404, cu 15 zile înainte de Rusalii, când sfântul privea pe fereastră, a sosit un funcţionar imperial care i-a poruncit sfântului: „Încredinţează-te lui Dumnezeu şi ieşi de aici fără întârziere”. Sfântul a intrat în Sfânta Sofia pentru ultima dată şi s-a rugat. Patriciu i-a transmis ordinul de plecare în exil. El ştia că exilul era un pretext şi că Eudoxia voia să-l ucidă în timpul călătoriei. La insistenţele unui prieten a ieşit, având ochii umezi, înfăşurat într-o pelerină, prin poarta de răsărit, pentru a nu fi recunoscut. Episcopul Paladie scrie că pe poarta de răsărit a părăsit biserica şi îngerul catedralei. Nu i s-a comunicat locul unde urma să fie exilat. Îmbarcat în C-pol, debarcat în Chalcedon era dus spre Niceea, fără oprire, târât de gărzi în marş forţat. Cei doi episcopi care-l însoţeau au fost puşi în lanţuri şi diaconii care-l însoţeau au fost arestaţi. Sfânta Sofia a fost incendiată. El se simţea cumplit de singur şi abandonat. Înainte de a ajunge la Niceea s-a îmbolnăvit. Dar s-a înfăptuit o mare minune- dincolo de uniforme de soldaţi şi ofiţeri, sfântul a descoperit oameni. Între ei s-a legat o prietenie care creştea din ce în ce mai mult. Sfântul a înmuiat inima gardienilor. A fost una din marile minuni ale sfântului. A transforma un poliţist în om este o minune la fel de rară ca şi transformarea apei în vin. În Constantinopol cei rămaşi au fost anchetaţi. Primul martor ucis în timpul anchetei a fost Eutropius, un tânăr citeţ al sfântului. Diaconiţa Olimpiada a fost exilată (o creştină nobilă, cu o cultură vastă, prietenă a sfântului).

În iunie 404 a ajuns la Niceea. El scrie că aerul de aici l-a înzdrăvenit. „Un sfânt e un om sensibil ca poeţii şi muzicienii…” Împărăteasa a dat ordin să fie exilat în Cucuz, localitate care se afla la graniţa Imperiului Roman de Răsărit în Armenia Mică. Sfântul a trimis echipe de misionari pentru a converti la creştinism pe locuitorii Feniciei. A ajuns apoi în Capadocia, pe care o numeşte ţara eliberării: „aici am băut apă potabilă, am mâncat pâine care nu era mucegăită şi am dormit în pat”.

A plecat, bolnav fiind, iar la 20 km de oraş s-a oprit la Seleucia, o credincioasă din Cezareea. Aceasta a fost denunţată şi l-a rugat pe sfânt să plece.

„Era o noapte fără lună, o noapte deasă, înfricoşătoare. Nu era nimeni să-mi dea ajutor… toţi mă părăsiseră”. Se împiedica la orice pas. A cerut să se aprindă o lumânare, dar a fost refuzat. După 70 de zile a ajuns în Cucuz.

La C-pol persecuţia a continuat. Olimpiada s-a prăbuşit. A căzut într-o tristeţe apatică. Sfântul o încuraja prin scrisori. Dumnezeu a venit în ajutorul lor şi i-a pedepsit unul după altul, pe cei care-l condamnaseră pe sfânt. Prima persoană a fost Eudoxia. Ea a murit la 6 octombrie 404, la trei luni şi jumătate după ce decretase exilul sfântului. A fost pedepsită cu o moarte cumplită. Era însărcinată pentru a cincea oară. Copilul i-a murit în pântece. Nimeni nu a reuşit să o salveze şi avea dureri cumplite. S-a zbătut fără să închidă ochii săptămâni întregi, ţinând în ea copilul mort, în timp ce pântecele ei se descompunea. A murit urâţită de suferinţă, ea care ţinea atât de mult la frumuseţea ei. Toţi au fost pedepsiţi. Arcadius era neliniştit. A apelat la Sfântul Nil, care trăia în deşert. Acesta a refuzat să vină în C-pol: „l-ai alungat fără nici un motiv pe Ioan…”

La Cucuz clima era insuportabilă. Când a sosit iarna, sfântul a fost doborât: „timp de două luni nu am avut viaţă decât pentru a simţi durerile”. Trupul său slăbise atât de mult încât era o umbră. Prima iarnă de exil la Cucuz a fost pentru sfânt asemenea unei şederi în infern. Tot în această perioadă erau prezente atacuri tot mai dese ale isaurienilor. Sfântul a scăpat ca prin minune din aceste încercări.

Gură de Aur simboliza apogeul virtuţii şi al credinţei. Gloria de martir trecuse în legendă şi lumea întreagă se ruga pentru el. Papa Inocenţiu a luat hotărârea de a a-l apăra. A trimis scrisori de convocare a unui mare sinod la Tesalonic.

Episcopul Atticul, cel care l-a înlocuit pe Arsacius, l-a sfătuit pe Arcadius să-l ducă pe sfânt într-un loc mai îndepărtat, în ideea că ar muri pe drum. Arcadius s-a temut, dar până la urmă a surâs şi a dat în alb episcopilor permisiunea să înfăptuiască această acţiune, cu toată fineţea. Căci într-adevăr era o dovadă de mare fineţe din partea lor să ucidă un om fără ca nici Dumnezeu să nu-şi dea seama. S-a luat hotărârea ca sfântul să fie transportat la Pityontis, în aşa fel încât să moară pe drum. Sfântul a pornit cu virtutea curajului pe drumul pietros care se înălţa pe crestele munţilor. Poliţiştii primiseră ordin să-l conducă doar pe poteci. Mergea prin munţi până pe creste, apoi cobora. Soldaţii îl sileau să obosească cât mai mult. Atunci s-a petrecut un lucru inexplicabil: sfântul nu obosea. Suporta foamea şi setea mai bine decât gardienii. Poliţiştii au fost atât de uimiţi încât au crezut că e o minune, unul dintre ei dorind şi să-l salveze. Sfântul mergea curajos. Ştia că merge spre cer. Dumnezeu i-a cerut aceleaşi sacrificii ca lui Iov. Şi Ioan i-a dat totul cu credinţă. Tocmai împlinise 58 de ani. Nu mai era decât piele şi oase.

Dar, Dumnezeu, în marea sa milostivire a considerat că sfântul avea dreptul la odihnă. În noaptea de 13 septembrie 407, când i s-a îngăduit să doarmă câteva ore la Comana, Dumnezeu i l-a trimis pe Sfântul Bazilisc, un martir, martirizat în acel loc. I s-a arătat în somn şi i-a spus că a suferit toate încercările pământeşti care duceau la cer: „Curaj, frate Ioane, mâine vom fi împreună”.

Astfel, sfântul i-a rugat pe soldaţi să amâne plecarea până a doua zi, căci avea să moară în zori. Aceştia au râs şi l-au împins pe drum cu lovituri de bâtă, dar după câţiva km l-au adus înapoi în biserică. Odată ajuns, a dat săracilor încălţările sale, veşmintele uzate, cămaşa şi batista cu care şi-a şters sudoarea frunţii sale. A dat tot ce avea. Apoi a cerut Sfânta Cuminecătură şi a spus: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”! Amin

Şi, îmbrăcat cu cămaşa albă, întins pe dalele bisericii, a murit. A trecut la cer ca şi cum nimic nu se întâmplase. Ca şi cum ar fi spus Amin.

Papa Inocenţiu a luptat până la sfârşitul vieţii pentru reabilitarea sfântului.

În 27 ianuarie 438 rămăşiţele pământeşti ale sfântului au fost transferate de la Comana la C-pol. Mulţimea săracilor şi a cerşetorilor era în genunchi şi plângea, chemându-l ca şi cum ar fi fost în viaţă. La această ceremonie asista vărsând lacrimi, Teodosie al II-lea, fiul lui Arcadius şi al Eudoxiei, asasinii sfântului.

În 1204 când C-polul a fost devastat şi incendiat de armatele cruciadei a IV-a, cruciaţii au furat o dată cu toate lucrurile preţioase ale oraşului şi moaştele sfântului. Ele au fost duse la Roma, unde au fost înhumate în Capela Corului Bisericii Sfântului Petru în apropierea mormintelor Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Ioan a intrat în istorie ca martir şi de asemenea drept cel mai mare orator creştin. De aici şi numele de Chrysostomos.

Biserica romană îl sărbătoreşte pe 27 ianuarie, iar Biserica răsăriteană pe 13 noiembrie, 27 şi 30 ianuarie.

În 1908, Gură de Aur a fost proclamat patronul oratorilor creştini. Dar osemintele sfântului nu au cunoscut niciodată odihna. Au fost fărâmiţate şi risipite între Răsărit şi Apus pentru a le servi drept legătură de unire.

Adela COMANECI

Vezi şi:

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>