Ca un mort neîngropat fiind slăbănogul

6:47 pm Pr. Constantin Necula, Predici                                                     

Ca un mort neîngropat fiind slăbănogul
(Duminica a IV-a după Paşti, a Slăbănogului – Ioan 5, 1-5)

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Noi înşine, aflându-ne la jumătatea căii duhovniceşti, între slăvita Înviere şi dorita Pogorâre a Duhului Sfânt, cântăm la vremea acestei Evanghelii: „La pridvorul lui Solomon, acolo zăcea mulţime de bolnavi; şi înjumătăţindu-se Praznicul, a aflat Hristos pe un slăbănog, zăcând de treizeci şi opt de ani şi, cu glas de Stăpân, a zis către dânsul: Voieşti să fii sănătos? Iar cel bolnav a răspuns: Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa. Iar El a zis către dânsul: Ridică-ţi patul tău; iată te-ai făcut sănătos, de-acum să nu mai greşeşti! Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, trimite-ne nouă, Doamne, mare milă…” (Slavă… şi acum… Vecernia mică).

Şi în parcursul duhovnicesc de la trăirea Învierii la umplerea de Duh Sfânt a comunităţii din care facem parte, am parcurs în parte, prin lecţia Evangheliilor din Duminica Tomii (Ioan 20, 9-31) şi a Mironosiţelor (Marcu 15, 43-47 şi 16, 1-8), cuvânt cu învăţătură despre două dintre virtuţile pe care le nasc în inima noastră creştină darurile Duhului Sfânt: credinţa şi nădejdea. Astăzi dragostea ne este predată de Hristos, ne este tâlcuită prin însăşi voia Sa dumnezeiască.

Căci „cântă” cu noi slăbănogul şi cu el toţi vindecaţii de către Hristos: „Ca un mort neîngropat fiind slăbănogul, văzându-Te pe Tine a strigat: Miluieşte-mă, Doamne! Că patul meu mormânt s-a făcut mie. Care mi-e folosul vieţii? Scăldătoarea oilor nu-mi este de-ajutor, căci nu am pe nimeni care să mă arunce, când se tulbură apele, Ci la Tine vin, Izvorule al tămăduirilor, ca şi eu, împreună cu toţi, să strig: Atotputernice, Doamne, slavă Ţie! (Stihira II idiomelă a slăbănogului). Or, din această perspectivă, pricepem parcă altfel porunca Stăpânului pe care, aceeaşi cântare a Vecerniei celei Mari ne-o transmite: „Pogorându-Se Hristos, celor din iad le-a binevestit, zicând: Îndrăzniţi, acum am biruit: Eu sunt Învierea, Eu pe voi vă voi ridica, sfărâmând porţile morţii!(Stihirile lui Anatolie, III).

Iată cum, neputinţa, care-l apropia de moarte pe uitatul slăbănog, face ca Viaţa să-l caute, să-l afle, să-l reaşeze în viaţă. Căci Hristos îl vindecă de moarte, lucrul cel mai de dorit cu putinţă. La strigătul slăbănogului: Doamne, nu am om!, milostivindu-se Hristos, îi răspunde: „Eu pentru tine M-am făcut Om; pentru tine M-am îmbrăcat cu trup…” (Slava Litiei, gls. 5 a lui Cremula). Iar cheia aşezării aici a Evangheliei ne este dată de încă o cântare care zice: „În scăldătoarea oilor, oarecând un înger se pogora şi numai pe unul vindeca, într-un an; iar acum, cu dumnezeiescul botez, curăţeşte Hristos mulţimi nenumărate” (Cântarea 1. 5 Canonul Utreniei) şi care este reluată de câteva ori în lungul prăznuirii acesteia (ex. Cântarea 4. 5). Iată cum Pridvorul lui Solomon, pridvorul celui înţelept, devine pridvor al înţelepciunii, icoană antitip, anticameră a Bisericii, locaş şi lucrare, pleromă şi sinaxă liturgică. Biserica, locaş al puterii lui Hristos Înduratul, după cum oglindeşte şi textul Icosului: „Cel ce cuprinzi cu palma mâinii Tale, marginile lumii, Iisuse Dumnezeule, Cel ce împreună cu Tatăl eşti fără de început şi împreună cu Duhul Sfânt stăpâneşti toate, arătatu-Te-ai în trup, vindecând bolile şi patimile alungând; pe orbi i-ai luminat şi pe cel slăbănog cu dumnezeiescul Tău cuvânt l-ai ridicat, poruncindu-i îndată să umble şi să ridice pe umerii săi patul care l-a purtat. Pentru aceasta, toţi, împreună cu dânsul, cântăm şi grăim: Slavă puterii Tale, Hristoase Îndurate!

Semn că Părinţii Bisericii au văzut în scăldătoarea Vitezdei miez al altei scăldători, a Bisericii, cea cu şapte pridvoare, adică şapte Taine, este şi faptul că taina slăbănogului, prin discursul textului liturgic se aşază-n taina inimii fiecăruia dintre noi, căci zicem laolaltă: „Vieţuind pe pământ ca un străin, suflete al meu, pocăieşte-te, căci ţărâna în mormânt nu laudă, de greşeli nu se izbăveşte. Aşadar, strigă lui Hristos Dumnezeu: Cunoscătorule de inimi, greşit-am! Mai înainte de a mă osândi, miluieşte-mă!” (Sedelnele Octoihului, gls. III, II).

Să adăugăm, aşadar, la mulţimea minunilor pe care Hristos le-a plinit, şi aceasta a Botezului, Mirungerii şi Împărtăşirii noastre, cei „născuţi întru fărădelegi”, aceasta a re-re-reridicării noastre, prin Cuvântul Scripturii Sale, prin strigarea Bisericii, din slăbănogeală şi vecinătate cu moartea în tărie duhovnicească, în bărbăţia statorniciei noastre pe cale, în Biserica Slavei.

Şi să nu ne alăturăm cârtitorilor iudei, păzitorii sâmbetei, cei plini de pizmă şi puternici în răutate, când Hristos alege dintre noi pe alţii, înaintea noastră în a-i vindeca. Noi păstrân­du-ne răbdarea că Domnul Se va milostivi peste noi, va lumina Faţa Sa peste noi şi ne va milui.

Căci, în aşteptarea Duhului Sfânt, trebuie să lu­ăm aminte la sfânta răbdare, întru care slăbănogul aşteptând, Răbdătorul Dumnezeu l-a ridicat.

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>