Lăsaţi copiii să vină la Mine.. (Mt 19,14)
Cuvânt pastoral cu ocazia Zilei de 1 iunie 2008

† Dr. LAURENŢIU STREZA
Mitropolitul Ardealului

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, după calendarul ei cultural şi politic, lumea civilă sărbătoreşte Ziua Internaţională a Copilului. Acest eveniment a fost stabilit pentru a ne aduce aminte, într-un mod mai deosebit, de membrii cei mai tineri, cei mai dragi, dar şi cei mai vulnerabili ai omenirii, care sunt copiii, eveniment care este menit să ne reamintească de perioada cea mai curată şi mai senină a vieţii noastre, care este copilăria, dar şi pentru a ne reînnoi responsabilitatea noastră, a adulţilor, şi mai ales a părinţilor faţă de aceşti „prea mici fraţi” ai noştri.

Ca şi în cazul altor zile de acest fel, stabilite oficial, putem să le ignorăm sau putem să facem doar paradă de ele, ca să ne arătăm conformismul faţă de angajamente politice, însă putem şi să le înţelegem într-un sens mai profund, cel pe care ni-l conferă credinţa în Dumnezeu, credinţă în lumina căreia copilul şi copilăria au o însemnătate cu totul aparte. Copiii sunt un dar de mare preţ pentru orice familie şi pentru orice societate din lumea aceasta: “Fericit omul care îşi va umple casa sa de copii, căci nu se va ruşina când va grăi cu duşmanii săi în poartă” (Ps. 126,5), spune psalmistul, iar Mântuitorul Însuşi ne îndeamnă să fim precum copiii şi ne asigură că unora ca acestora este Împărăţia cerurilor (Mt 18,3). Lipsa lor de răutate, curăţia şi puritatea lor sunt valorile pentru care Dumnezeu mai ţine lumea. Ei sunt nădejdea şi speranţa noastră de mai bine. Spre copii privim şi ne gândim la viitorul nostru. Din curăţia lor avem toţi de câştigat şi după nevinovăţia lor tânjim noi toţi. Într-o zi ca aceasta, aş dori să ne punem câteva semne de întrebare referitoare la situaţia copiilor noştri în societatea de astăzi şi să-i privim pe aceştia din trei puncte de vedere: aşa cum sunt ei, aşa cum îi doreşte societatea să fie şi aşa cum ar putea ei să fie cu adevărat.

1. Copiii noştri, aşa cum sunt ei

Fiecare familie îşi găseşte armonia în copii, căci simpla comuniune a soţilor poate fi limitată de o posibilă singurătate în doi. Numai al treilea subiect, o altă persoană îi scoate pe părinţi din egoismul monoton al existenţei cotidiene, fiind proba de foc a iubirii dintre ei. De aceea copiii sunt încununarea şi statornicia iubirii dintre soţi şi investiţia cea mai de preţ a unei familii.

Desigur, întotdeauna copiii sunt „precum copiii, cuminţi sau neastâmpăraţi, şi întotdeauna părinţii caută să le dea o bună educaţie, după tradiţiile şi preceptele morale ale poporului nostru. În zilele noastre asistăm însă la o dramă de proporţii: părinţii, unii copleşiţi de grija zilei de mâine, alţii plecaţi la muncă în străinătate, încearcă atât cât pot ei să dea o formare adecvată copiilor însă nu îi pot proteja de influenţele negative ale unei societăţi tot mai vulgare şi mai agresive, devenită educatorul prin excelenţă al copiilor noştri. Tot mai mult ne plângem de “copilul problemă”, de copilul obraznic, sfidător şi, mai nou, depresiv. Ne cutremură valul imens de sinucideri din rândul copiilor şi adolescenţilor, ne mirăm de atâtea violenţe în şcoli, ne revoltă depravarea şi ţinuta tinerilor noştri şi, totuşi, noi ezităm să ne punem întrebările: Cine este responsabil de toate acestea? Ce putem face? Care sunt soluţiile ideale în creşterea şi educarea copiilor noştri? Înainte de a încerca să dăm nişte răspunsuri la aceste întrebări să analizăm mai în amănunt care este modelul formator pe care societatea îl propune copiilor noştri.

2. Copiii noştri, aşa cum îi doreşte societatea

Faptul că situaţia se prezintă atât de îngrijorător nu este o întâmplare sau rezultatul unor fenomene de neînţeles. Copiii sunt aşa cum sunt ca rezultat a ceea ce societatea doreşte ca ei să fie. Este adevărat, noi nu dorim deloc ca ei să fie aşa cum i-am descris şi totuşi, ceea ce le dorim noi copiilor noştri îi face, direct sau indirect, să fie ceea ce sunt.

Pentru a înţelege aceasta, să observăm că în trecut părinţii îi împărţeau pe copii cel mult în copii buni şi copii răi şi căutau să-i facă pe toţi mai buni. Astăzi însă, pentru noi, copiii se împart în „copii doriţi” şi „copii nedoriţi”. Altădată, părinţii primeau de la Dumnezeu toţi copiii ca daruri ale Lui; astăzi, îi primim doar ca rezultat al alegerii şi planificării noastre. Nu mai vrem să avem pur şi simplu copii, ci numai „copii doriţi”. Altădată, părinţii iubeau pe toţi copiii, deşi sufereau pentru unii dintre ei. Acum însă, suferim pentru toţi, tocmai pentru că nu îi mai iubim pe toţi.

Suferim pentru copiii pe care nu-i dorim şi îi refuzăm, cărora le interzicem viaţa prin metodele anticoncepţionale sau le-o retezăm prin avort. Iar lista suferinţelor trupeşti şi sufleteşti – pe care societatea noastră preferă încă să le nege sau minimalizeze – este foarte lungă. Dintre acestea, cele mai grave sunt suferinţele întregului nostru neam. Doar în anul 2007 şi doar în statisticile oficiale s-au înregistrat peste 200.000 de avorturi. Câte ucideri nu s-au adunat de 18 ani încoace? Un adevărat război împotriva procreaţiei şi a copiilor nenăscuţi condamnă neamul nostru la autodesfiinţare. Alte etnii care locuiesc în ţara noastră vor ajunge majoritare aşa cum se întâmplă deja în unele din satele româneşti. Acesta este rezultatul celor 18 ani de libertate şi democraţie? Când ne vom trezi din amorţire sau indiferenţă? Vom începe, până nu e prea târziu, să facem ceva pentru regenerarea neamului nostru?

Dar nu mai puţin suferim pentru copiii pe care îi dorim şi pe care îi planificăm ca să putem face faţă la ceea ce noi înşine ne propunem să le oferim. Auzim de multe ori justificarea: „nu pot primi acest copil pentru că nu am ce să-i ofer!” Însă ce le oferim acelor copiii pe care îi primim totuşi?

Desigur, toţi părinţii încearcă să le oferă copiilor o zestre materială şi spirituală, dar ce contează cel mai mult este însăşi exemplul vieţii lor. Nu bunurile materiale, ci valorile, nu lumea exterioară, ci lumea interioară, a sufletului, este ceea ce copiii primesc mai important de la părinţi. Prin naştere, copiii nu doar ies din pântecele trupesc ci mai ales intră în lumea sufletească a părinţilor lor. Dacă copiii sunt aşa cum sunt, motivul nu se află în bunătăţile ori răutăţile lumii din afară, ci ale lumii dinlăuntru a părinţilor lor.

Desigur, orice părinte normal doreşte să ofere ceea ce are mai bun copiilor săi. Însă ce avem noi, părinţii, mai bun, care sunt lucrurile mai bune pe care ne străduim să le realizăm de obicei şi sperăm să le transmitem copiilor? Libertatea? Dar adesea suntem stăpâniţi de tot felul patimi! Curajul? Dar facem adesea compromisuri numai să ne meargă mai bine! Sinceritatea? De câte ori nu suntem ipocriţi ca să ne impunem cu orice preţ în ochii celorlalţi! Curăţia? În câte locuinţe nu deversă mass-media audio-vizuală cultura libertinajului sexual, a pornografiei, a adulterului şi divorţului? Iubirea? Dar câte duşmănii nu avem, şi în familie şi în afara ei! Educaţia superioară? Dar în câte dintre şcolile noastre – pe care le-am abandonat în grija unui stat tot mai puţin responsabil pentru soarta acestui popor – nu înfloreşte consumul de tutun, alcool şi chiar droguri? Credinţa? De câte ori nu ne aducem aminte de Dumnezeu doar la necazuri iar apoi Îl uităm mulţumiţi! Dorim pentru copii un viitor mai bun? Dar noi nu le mai oferim prezentul, nu mai reuşim să le asigurăm prezenţa noastră, apropierea noastră cotidiană!

Profesiunea, serviciul, afacerile, munca în străinătate sunt indispensabile pentru bunăstare şi confort, dar să nu ignorăm preţul pe care îl plătim pentru acestea prin copiii noştri. Pentru că în familie nu există învăţământ şi educaţie la distanţă, am invitat în casele noastre un nou pedagog: televizorul. Dacă noi, adulţii, gustăm şi considerăm indispensabilă cultura mass-media intrată cu brutalitate în viaţa noastră, să nu ignorăm faptul că ea ajunge să formeze mintea copiilor şi să le determină comportamentul. Să nu ne mirăm atunci că distracţia devine pentru ei obiectivul principal al vieţii, că alcoolul, euforizantele, drogurile şi multe alte plăceri trupeşti li se par căile pentru dobândirea fericirii. Oricât de greu de refuzat, noi cei maturi trebuie să rezistăm ofertei mass-media şi să înlăturăm acest război nevăzut dus împotriva minţilor copiilor noştri, oferindu-le alternative prin care să le stimulăm lectura, jocul, dialogul, creativitatea, credinţa.

3. Copiii noştri, cum ar putea fi ei

Iubiţi credincioşi,

Răspunsul la întrebarea: „Cine este de vină de situaţia copiilor noştri?” nu este imposibil de dat. Atât noi, cu viaţa noastră interioară care lasă de dorit, cât şi societatea consumistă în care trăim sunt factorii determinanţi în educaţia copiilor noştri.

Noi vrem numai „copii doriţi”, dar suntem noi părinţii doriţi, adică părinţii care ar fi de dorit să fim? Cum ar trebui să fim noi pentru ca ei să fie aşa cum ar putea şi ar trebui să fie? Dacă vrem să ştim, ziua de astăzi, când Ziua Copilului este o duminică, ne spune cum. Ca să fim părinţi adevăraţi, responsabili, liberi, curajoşi, sinceri, curaţi, generoşi, credincioşi trebuie să fim copiii lui Dumnezeu! Trebuie să gustăm din hrana pe care ne-o oferă Mama noastră, Biserica! Numai dacă Îl avem cu adevărat pe Dumnezeu ca Părinte, numai dacă alergăm la El ca la un Părinte adevărat, păzind poruncile lui, El e gata să ne ofere darurile Sale cele bogate – pentru că o face chiar şi când suntem răi şi nemulţumitori -, să ne ocrotească cu purtarea Sa de grijă – şi o face chiar dacă nu o luăm în seamă -, să ne îmbrăţişeze în iubirea Sa – pe care ne-o dăruieşte chiar şi când nu o cerem. Mântuitorul Iisus Hristos nu doar ne-a învăţat despre aceasta dar ne-a dat El Însuşi exemplul de urmat, încredinţându-şi viaţa şi moartea Tatălui, în îmbrăţişarea Căruia a şi înviat. Iar aşa cum Tatăl a binevoit în Fiul său Cel iubit, tot astfel va binevoi şi în noi şi ne va binecuvânta pe noi şi pe copiii noştri, şi va întoarce poporul nostru iarăşi din împrăştierea şi rătăcirile de astăzi. Să mărturisim şi să trăim cu putere adevărul mântuirii noastre: „Pe noi înşine şi pe copiii noştri, unii pe alţii şi toată viaţa noastră – în familie şi în societate, în intimitate şi în public, la locul de muncă şi în timpul destinderii, în educaţie şi în economie, în justiţie şi în politică, în patrie şi în străinătate, lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”…

Dat în reşedinţa Noastră mitropolitană din Sibiu, la Duminica Orbului, 2008