„Adunarea Sfinţilor Tăi, unită fiind Ţie prin dragoste, cu bucurie dănţuieşte hora cea nesfârşită…”
– Duminica Tuturor Sfinţilor –

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Îndată după prăznuirea Rusaliilor, Biserica – Rodul Rusaliilor – îşi prăznuieşte osatura duhov­nicească, talpa de eroism care o ţine înaintea lui Dumnezeu. Căci se face astăzi prăznuire de „toţi Sfinţii”, Duminica aceasta fiind, dacă vreţi, ziua de nume a fiecăruia din noi şi, totodată, prăznuirea sina­xa­rului întreg.

Ei sunt rodul „dragostei care sminteşte”, cum ar spune Părintele Savatie Baştovoi («Dragostea care sminteşte», Ed. Marineasa, Timişoara, 2003), acea dragoste care se împlineşte în porunca dată de Hristos, normă duhovnicească, învăţătură deplină: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. După cum cântarea Praznicului spune: „Tu pe noi, cei ce eram vrăjmaşi, ne-ai iubit foarte; Tu, prin smerire neobişnuită, Te-ai pogorât pe pământ, Îndurate Mântuitorule, neruşinându-Te de ocara netrebniciei noastre; şi, rămânând în înălţimea slavei Tale celei preacurate, ne-ai aşezat în slavă, pe noi, cei ce mai înainte eram nebăgaţi în seamă” (Cântarea a 4-a, 2). Aşa se vădeşte dintru început că funda­mentul cinstirii Sfinţilor nu-i altul decât cinstirea cu dumnezeiască întrupare a trupului nostru omenesc, muritor şi păcătos, reaşezat în slavă prin ……. şi ico­nomia lucrării dumnezeieşti. Acea lucrare care „din ţărâna morţii, iarăşi fiind zidiţi, firea cea omenească, cea căzută”, prin Învierea Sa, Hristos iarăşi o face „neîmbătrânitoare”, „icoană împă­rătească, strălucind de lumina nestri­căciunii” (Cântarea 5, II şi III).

Citeste mai departe…