Maica Serafima – floarea de Cer a Boianului

6:14 pm Articole, Romeo                                                     

Maica Serafima – floarea de Cer a Boianului

Scrieri cu aromă de vecernii

Despre oamenii mari ai lui Dumnezeu arareori poţi scrie. O faci cu conştiinţa neputinţei de a te apropia de felul lor de a fi, de a trăi şi de a-L sluji pe Hristos. Despre ei se cuvine să lăcrămezi, să încerci să simţi, atât cât poţi, ceea ce ei au trăit şi au jertfit. Dar ca bucuria lor să fie deplină, cel mai frumos mod de preţuire este să le urmezi pilda, să-L urmezi, aşa după cum doar ei au ştiut a o face, pe Dumnezeul pe care ei L-au pogorât, prin viaţa lor, drept pildă printre oameni.

Un astfel de suflet ales al lui Dumnezeu a fost Maica stareţă de la Mănăstirea Boian, Maica egumenă Serafima. Din pilda sufletul acestuia scump, vremurile şi oamenii de mai târziu îşi vor creşte şi ei urcuşurile către Cer. Pentru că Maica aceasta, prin viaţa ei sfântă, a tras vremurile după ea, dăruind celor de mai târziu puterea şi modelul mergerii înainte.

E destul de greu să cuprinzi, în cuvinte, făptura aceasta minunată! De aceea ne vom limita, acum, la doar câteva fragmente din modul ei de vieţuire şi de urmare a lui Hristos.

Maica Serafima – Aglaia lui Zaiţ, cum o cunoşteau localnicii din Biceşti, satul ei de naştere – s-a mutat la Domnul, ca ofrandă de luptă şi biruinţă, la 96 de ani, trecând din Cerul Boianului în cel al Ierusalimului Veşnic. Toată viaţa ei a fost una de rugăciune şi de slujire deplină a lui Dumnezeu.

Încă din tinereţe cunoaşte Mişcara Oastea Domnului, cea care îi va rămâne cântarea cântărilor singurătăţilor şi prigoanelor de mai târziu. Caută cu fervoare şi citeşte tot ce apare scris de Pr. Iosif, de Traian Dorz (înaintaşii Oastei), tot ceea ce ţine de apropierea de Hristos. Rând pe rând, cum descoperă cărţile duhovniceşti, le scrie de mână, pe fiecare în parte, uneori în câte două-trei sau mai multe exemplare, pentru a le dărui apoi şi altora. Astfel, în vremea ateismului comunist, Aglaia lui Zaiţ (Maica Serafima de mai târziu) devine păstrătoarea şi chivernisitoarea unor nepreţuite comori, singurele ei nestemate de mare preţ, într-o lume care îşi pierdea tot mai mult adevăratele valori.

Ani de-a rândul apoi, în plângere şi rugăciune, va scrie caiete întregi de poezii, care de care mai înălţătoare, rugăciuni de slavă adresate în vers lui Dumnezeu şi Măicuţei Sfinte. Multe din aceste poezii poartă şi acum urme de lacrimă şi tânguire…

Te înfiori de nevrednicie când răsfoieşti caietele Maicii, cărţile scrise cu mânuţele ei, într-o caligrafie de excepţie, îngrijite cu atenţia şi curăţia unui giuvaergiu de comori cereşti! O muncă de o viaţă şi o viaţă de muncă şi jertfă în lucrul lui Hristos!…

Oricine o căuta, o găsea mereu în genunchi, cu cărţile deschise în jurul ei. Sf. Scriptură, Psaltirea, Acatistierul… Citea când dintr-una, când din alta. În genunchi, întotdeauna. Stătea în genunchi şi pe cuptor. În casă nu avea absolut nimic pus, în afară de un ţolişor, pe un perete, şi câteva icoane. Mai avea o cameră, unde făcea adunare. Acea cameră era îmbrăcată de sărbătoare, cu ştergare, cu tot ce trebuie. „Dar unde ea trăia – ne spune Pr. Mihail Jar, stareţul de la Bănceni – era ca la un pustnic: pereţii goi, casa cu paie acoperită… Dar unde era pentru Domnul, era pregătit totul frumos. Am fost şi eu la adunări la dânsa, încă de dinainte de a fi preot. Mai luam şi noi ce puteam, să îi ducem câte ceva. Dar ei nu-i trebuia nimic. Noi ne gândeam că e necăjită. Dar ea dădea altora tot ce primea. Lumea deja i-a prins obiceiul. Trimitea copiii cu bani la ea să cumpere de la ea. Ouă, fasole… Însă ea le dădea ce cereau, şi le punea şi banii în pungă.”

„Omorâţi-mă, dar cărţile nu mi le luaţi!”

Pe vremea comunismului, şi Maica Serafima trece prin grele încercări. Şi ce lovituri mai grele i se puteau da decât văduvirea de bunurile ei cele mai de preţ: cărţile!

b3.jpg

Era la o întâlnire duhovnicească la Buda, când a venit miliţia asupra celor adunaţi acolo. I-au luat cărţile şi au bătut-o îngrozitor. Cărţile pe care ea le-a scris cu atâta chin şi suferinţă, de mână! Cu glas sfâşietor, a apucat cărţile şi a zis: Omorâţi-mă, dar cărţile nu mi le luaţi! În fiecare zi, mai apoi, mergea la miliţie, în batjocuri şi bătăi, să-i dea cărţile înapoi. Într-un târziu… a primit toate cărţile.

„O scoteau comuniştii duminica să lucreze la câmp, continuă Pr. Mihail. Şi toţi o numeau pocăita. Aşa i-a mers vestea. De fapt, aşa era atunci: dacă nu beai, dacă nu fumai, ziceau că eşti pocăit. La noi erau toţi pocăiţi, dacă nu beau, nu fumau şi nu jucau. Noi cumva ne feream de oamenii ăştia. Eram copil, şi aveam grijă să mă ţin la distanţă de cei care sunt pocăiţi. Apăi ei tot aşa ziceau despre ea: Uite, pocăita trece! Pocăita vine!… Şi au prins-o şi au bătut-o pe câmp, acolo, cu picioarele!… Şi ea, săraca, nu striga, ci numai gemea! Când o loveau tare cu picioarele – femeie, săraca, cât era ea, şi bolnavă! -, numai gemea. De aceea toată viaţa a durut-o capul, avea aşa, nişte dureri, totdeauna!… Îmi povestea de multe ori cu frică despre cum se adunau în jurul casei ei să râdă de dânsa că e pocăită… Asta era suferinţa ei pentru Hristos. Şi după ce au bătut-o, au pus-o să muncească, iar ei s-au aşezat să mănânce, şi râdeau acolo. Dar ea s-a retras undeva, unde era o tufişoară, lângă un pârâu, şi se spune că au venit trei porumbei să o mângâie. Ea plângea acolo, după bătaie, în chinul ei. Vă daţi seama ce stare era acolo. Şi ea se ruga să îi ierte pe toţi, să nu ţină seama Domnul de nimic, toate să fie iertate. Şi toţi s-au speriat: Uitaţi-vă la Aglaia lui Zaiţ! Uitaţi-vă!… Şi a văzut toată lumea ce se petrecea acolo. Ea era în genunchi, plângând.” Mai târziu, când e întrebată despre ce s-a petrecut atunci, ea răspunde că nu a fost nimic, că poate li s-a părut oamenilor sau că poate nu despre ea e vorba… Smerenie desăvârşită a oamenilor mari ai lui Dumnezeu!

E îngrozitor, de multe ori, cum oamenii care fac rău aleşilor lui Dumnezeu sunt pedepsiţi, încă din lumea aceasta, pentru faptele lor murdare. Aşa s-a întâmplat şi cu cel care o asuprea şi o chinuia cel mai tare pe maică… „A venit vremea că a trebuit să-l îngrop, ne mărturiseşte Pr. Mihail. Lumea din sat mi-a spus să îl las şi să fug, să nu-l îngrop. Eu am spus că nu se poate să fac una ca asta, pentru că suntem ai lui Hristos, şi Hristos iartă; El ne învaţă să ne iubim, de aceea eu trebuie cu dragoste să-l răsplătesc pe orice răufăcător. Însă urcând spre cimitir, mortul s-a umflat ca un balon! Mă uitam la dânsul şi spuneam: Măi oameni buni, faceţi ceva! Nu ştiam ce se întâmplă. I se umflau fălcile, îi ieşeau ochii şi urechile din cap… Şi când a explodat, i-au sărit din cap şi ochi, şi urechi, iar burta a plesnit ca un balon. A fost groaznic!”

Altă dată, cineva vine şi îi spune maicii că un sătean s-a apucat să îşi facă locuinţă pe grădina ei. Foarte firesc, maica îi răspunde: Dacă nu a găsit loc în altă parte, unde să îşi facă? La fel, când i se fura câte ceva – şi i se întâmpla destul de des -, întotdeauna răspundea că cel care a făcut-o a recurs la această metodă fiindcă „i-o trebuit, că altfel nu lua”.

La vremea căsătoriei, un credincios vine la ea cu dorinţa de a o cere în căsătorie. Ea îi răspunde: Eu nu mă căsătoresc… Eu vreau să fiu mireasa lui Hristos! Şi aşa a rămas! Mireasă a lui Hristos, pe veşnicie…

Ani de-a rândul, trăind ca un pustnic, în post, rugăciune şi propăşirea Cuvântului lui Dumnezeu între semeni, Maica Serafima cere neîncetat lui Dumnezeu să trimită, la ea în sat, un preot în duhul Pr. Iosif Trifa. Biceştiul este, puţin mai târziu… prima parohie a Pr. Mihail Jar! „A fost un suflet retras, într-o casă sărăcuţă… Dar de acolo a înfierbântat tot poporul. Cum a lucrat Dumnezeu, cum a ascultat de rugăciunile ei, care s-au împlinit, că a trimis preot ostaş – nu pentru că aş fi fost eu vrednic, ci pentru rugăciunile ei! – acolo, în sat!” În doar câteva luni, în acest sat extrem de sărac, se construieşte o biserică măreaţă, cu o istorie ce ţine doar de marile minuni ale lui Dumnezeu.

În biserică stătea totdeauna în spate, aproape de uşă, cu ochii plecaţi în jos… Nu se clintea deloc! Nu se mişca deloc! Decât numai să îşi facă semnul Sf. Cruci. „Să se schimbe de pe un picior pe altul, să se rezeme…, niciodată!”, ne spun cei care au cunoscut-o.

„Nu ştiu ce e cu dânsa! Mâinile ei sunt calde şi moi ca la un om viu”

La vremea minunii Boianului, când mănăstirea este gata, Aglaia lui Zaiţ intră în obştea mănăstirii de aici. „O, ce bucurie!…, ne spune Pr. Mihail… Nu i-a mai părut rău nici după casă, nici după sat!… Ştiţi cum e cu bătrânii, care trăiesc o viaţă într-un loc… 90 de ani să-i trăieşti legaţi de casă, de pământ, de sat, şi într-o clipă să laşi totul şi să te duci!… Nu a pomenit apoi măcar o dată că ar vrea să se mai ducă o dată în sat, să mai vadă pe cineva!…”

Aici, vreme de şase ani, cât i-a trăit la Boian, este un adevărat exemplu de credincioşie şi slujire a lui Hristos. Este numită stareţă a mănăstirii, ţinând obştea pe braţe de rugăciune şi minune a lui Dumnezeu în tot ce se lucrează. Până şi mâncarea ce i se cuvenea aici o ascundea şi o dădea la săraci. Nu mânca nici ce i se dădea ei. Era mereu în rugăciune, zi şi noapte, pentru binele mănăstirii şi mântuirea lumii… „Nu s-a ridicat în viaţa ei din genunchi! ne spune Pr. Mihail. Nu zic de păcate. Suntem oameni şi toţi avem păcate. Numai Unul Dumnezeu e fără de păcat. Dar eu nu ştiu când a păcătuit. Şi cum a păcătuit. Dar s-a plâns toată viaţa că-i păcătoasă! Dar de bărbat nu a ştiu la viaţa ei, cum s-a născut, aşa a plecat la Domnul! Nu a vorbit pe nimeni de rău, în toată viaţa ei! Nu a judecat pe nimeni! Nimeni nu poate spune aşa ceva!… Era un înger. Înger în trup…”

„Când a murit – ne mărturiseşte Pr. Mihail -, a venit Înalt Prea Sfinţitul la înmormântare. După rugăciunea de dezlegare, s-a apropiat şi i-a sărutat mâinile. Eram în altar şi mă uitam. I-a luat mâinile şi se tot uita la ele. Se uita, se uita, pe urmă le-a pus înapoi. Intră în altar şi spune: Măi, nu am mai văzut aşa morţi! Nu ştiu ce e cu dânsa! Mâinile ei sunt calde şi moi ca la un om viu. Omul când moare, se înţepeneşte, mâinile i se răcesc. Însă la dânsa mâinile sunt ca ale unui om viu!… Aşa erau. Şi calde.”

Despre Maica Serafima vor vorbi vremurile şi credincioşii mult de acum încolo. Pentru că Dumnezeu trimite din când în când astfel de suflete tocmai pentru a ne întări, din pilda lor, viaţa noastră de credinţă. Iar Maica Serafima este pe deplin un astfel de model!

Romeo PETRAŞCIUC

Vezi si:

3 Raspunsuri

  1. mihaela Says:

    Maica Serafima,roaga-te lui Hristos sa ne daruiasca iertare de pacate…

  2. Ioana Irina Says:

    Nu mare mirare va fi cand vor fi descoperite moastele Cuvioasei Serafim de la Boian!
    Maica Serafima,roaga-te lui Hristos pentru noi!

  3. lidia Says:

    sfanta si scumpa MAICA SERAFIMA de acolo din fericirea cea vesnica roagate si pentru mine pacatoasa viata ta curata si sfanta transmitemio si mie.roagate pt.mine si familia mea

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>