Amânarea

6:29 pm Articole, Pr. Constantin Necula                                                     

Amânarea

– puterea Euharistiei –

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Era iarna lui o mie noua sute… La Riga ningea cu fulgi mari, cât palma copilului din vecini. Şi albi, atât de albi, încât zăpada din anul acela era cea mai albă dintre toate zăpezile. Mai albă chiar decât hârtia pe care Hans încerca să însăileze scrisoarea lui de dragoste către Eliseea, fata rusoaică ce-şi afla casa doar la câteva grădini mai spre pădure. Noaptea cuprinse uşor satul Volna când izbucni prăpădul. De sus, de jos (de sub pământ), dinspre perdeaua de arţari puternici, aduşi demult, tocmai de departe, clocotul războiului năucise liniştea aşezării. Hans uită biletul neterminat, alergând să afle ce vaiet izbucnise de pretutindeni…

Trupele ruse intraseră peste satul acela şi-apoi peste toată ţara, ca un tăvălug din cele grele. Nici o şansă pentru mica gardă republicană ce se-ncopciase să apere bucata de pământ primitor care le era patrie. În Volna arseseră aproape tot. Rămăsese întreagă, ca prin minune, numai biserica ortodoxă, căci cea lutherană, în care nu odată-şi aflase ostoire sufletească, arsese până în temelii. Ridicaţi de undeva, din sudul Imperiului, soldaţii gălbejiţi, cu ochii hirsuţi, păreau să nu aibă nici un Dumnezeu. Loviseră pe toată lumea şi sărăciseră satul în numai câteva clipe, ca o haită flămândă. E drept că ofiţerii încercaseră să-i liniştească, dar părea că ei – i-a spus Eliseea – nici nu înţelegeau prea bine limba rusă.

Dar faptul că Ivan Ilici, tatăl Eliseei, ajunsese primar era singurul lucru bun. În rest, estonienii – aveau şi câţiva lituanieni -, fură de-a dreptul înrobiţi la a deszăpezi drumurile largi care urcau spre capitală. Oricât ar părea de incredibil, de câteva zile, odată cu ninsoarea curgeau sute, mii de soldaţi încât Hans gândi că populaţia ţării era de-acum depăşită de soldaţi, iar plugurile, singurele lor pluguri, se topeau în numărul mare de puşti şi mitraliere. Clopotele, date jos din turle – fără deosebire – şi topite erau de-acum bronz în tunurile ce îşi înălţau căscătura gurii spre cerul ce nu-şi mai oprea zăpada…

Refuzase, desigur, să facă parte dintre voluntarii Imperiului. Ştia că războiul acesta cu ei pregătea alt război, în care ei, ca şi oblicii ce le călcau bătătura, urmau să fie carne de tun… Refuzul în transformă din sclav în deţinut. Rupt de foame, bătaie şi frig, Crăciunul îl prinsese înlănţuit în fiare, piatră şi dor de Eliseea. Ei nu apucase să-i spună chiar tot, dar scrisese, în grabă, cu degetele rănite de gerul cumplit, despre dragostea lui pentru ea şi pentru Dumnezeu… Toţi ştiau că Hans, deşi lutheran, nu lipsea de la nici o sărbătoare a ortodocşilor. De altfel, Părintele Dietrich, Phärer-ul lor, nu-i interzisese vreodată, zicându-i mereu şi mereu să facă ceea ce conştiinţa de creştin îi dicta. Iar lui, lui îi plăcea teribil biserica din sat a ortodocşilor, privirea lui căutând mereu la icoane şi de la ele Dincolo, spre lumea în care Dumnezeu nu-ngăduia nici o nedreptate…

În celulă şedea cu un tânăr rus, comunist. Tăcuţi amândoi, zidurile celulei păreau sătule de ei… Gardianul, veche cunoştinţă de-a lui Hans, căuta să-l mângâie cu câte ceva, şi, – asta-i aşa cum o spun -, cel mai tare-l bucurase Biblia pe care i se îngăduise s-o primească. Era în rusă, dar lucrul nu-l sperie. O citea tare, cu rusul pe post de actor radiofonic şi-şi traducea, aducându-şi aminte părţi întregi din Scriptură, după cum le memorase, mic fiind, la lecţiile de catehism.

La o vreme află, cu stupoare, că vina lui nu mai era doar refuzul de a nu se prezenta sub arme. Tatăl Eliseei fusese ucis. Şi nimeni altul nu era criminalul decât el, el, care-o iubea pe Eliseea ca şi ochii din cap. El, căruia Ivan Ilici îi dăruise primele cărţi şi-i făcuse primul cuc de alun; el care, îndată după moartea mamei sale – căci tată nu-şi aducea aminte să fi avut – numai în Ivan Ilici avusese încredere…Se pare că lucrul era bătut în cuie: soldaţii îl văzuseră cum îl lovise pe venerabilul Ivan Ilici cu o bâtă în cap şi-i vestiseră comandantului lor. Şi-acum, pildă pentru toţi estonienii, fusese condamnat, fără nici o judecată, la moarte… Când ofiţerul care comanda închisoarea-i vestise toate acestea? O clipă doar şi zăpada dinafară îi umplu sufletul, îngheţându-l…

Un singur om se apropie de el, condamnatul la moarte. Părintele Ştefan, ortodoxul. Venise special din Volna, cerând autorităţii militare dreptul de a-l vizita. Şi-i spusese că Eliseea ştia că nu e el ucigaşul, dar că toată mărturia satului nu conta dinaintea colonelului rus care, chipurile, anchetase uciderea lui Ivan Ilici. Iar el, Părintele, venise să-l împace cu Dumnezeu… Şi cu gesturi calme, ca şi cum nu s-ar fi aflat doar cu câteva ceasuri înaintea zorilor ce-i aduceau noaptea cea grea a morţii, îşi aşeză epitrahilul, cer, pe capul său. Ca şi cum Hans ar fi fost cel mai evlavios dintre credincioşii săi de-acasă, Părintele-i ascultă toate gândurile, păcatele şi durerile şi-apoi, ca un înger prelungit în lumină, cu o mână desprinsă parcă din icoana Sfântului Nicolae, păzitorul celor din Volna, îi făcu semnul Crucii. Toate pieriseră. Pentru câteva clipe nici dragostea şi nici moartea, nici neaua şi nici negrul celulei nu mai contau. Şi-apoi, ca unuia pe care-l ştia şi îl crescuse demult în inima sa, Părintele îi oferi Împărtăşania. N-apucă să-i spună că nu-i ortodox, căci inima lui se umpluse de cerul bucuros al Bisericii din sat…

Liniştit, Părintele Ştefan se-ntoarse spre Igor Efremovici, gardianul: De-acum du-te şi zi-le! Hans nu poate fi ucis 48 de ore! Gardianul dădu din cap şi-atunci Hans înţelese jocul Părintelui. Nu, nu-i agresase lui convingerile, ci folosind o lege a Imperiului ţarist de la 1898 – care zicea că oricine e împărtăşit nu poate fi condamnat la moarte sau, mă rog, executat timp de încă… 48 de ore -, Părintele Ştefan îi făcuse dar ultimul Crăciun, căci abia acum înţelese că-i Ajunul… Atât doar că îndată, venind comandantul, lovi cu cravaşa peste faţa Părintelui, scuipă pe reverenda-i ce-l făcea una cu îngerii şi, cu cizmele de călărie ce depăşeau genunchii pantalonilor bufanţi, izbi peste coastele fericitului păstor… Schiţase un gest să-l apere, dar lumina din ochii Părintelui îl opri. Înţelese că, dintru început, el acceptase orice ca să-i mai ofere 48 de ore…

Mai erau 10 minute şi avionul avea să aterizeze în Montreal. Bătrânul aţipise, dar tânărul de lângă mine înţelese că arde inima în preotul român să afle finalul… Şi-mi povesti, între trepidaţiile atingerii de sol, că după o anchetă de mai bine de 20 de ore, se află ucigaşul lui Ivan Ilici. Era ordonanţa colonelului. Şi-mi explică cum, lângă el, dormea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Ştefan, bunicul său, fiul lui Hans şi al Eliseei.

Purta numele Părintelui, am făcut eu remarca. Şi el îmi confirmă. Doar atât, că din noaptea aceea de Ajun, despre acela nu se mai ştia nimic. Doar în sat, acolo unde-şi păstorise cu dragoste turma, la icoana ce-l închipuia ctitor al locaşului ardea, nestinsă, candela. Înconjurându-i chipul cu o lumină plină de albul ninsorii…

Ne-nchinarăm amândoi şi bătrânul oftă şi el, făcându-şi Sfânta Cruce. „Tare mai iubea tata Liturghia!…”, mai zise Ştefan, bunicul cu numele sfânt…

Când am ieşit, ne-am îmbrăţişat. Afară ningea copleşitor… Ca o binecuvântare de iertare…

Pr. Constantin Necula

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>