CÂND DISPARE ÎNVIEREA CA ŞANSĂ EDUCAŢIONALĂ

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Când scriu aceste rânduri, televiziunile încă mai analizează moartea teribilă a unei copile de 12 ani, care s-a aruncat pe fereastră. Ca de obicei, spaţiul unei astfel de ştiri este umplut de mediocrii de serviciu, ca şi cum toată lumea se pricepe la de toate. Lamentabili la maximum, specialiştii în civilizaţie adolescentină şi psihologia vârstelor se întrec în diagnoze şi terminologii savante. Dintr-o dată constatăm că avem chiar specialişti în antropologie culturală adolescentină, scoşi de televiziuni de la naftalina muţeniei ca, în sfârşit, să se facă auziţi. Ei au încadrat moartea fetei în fenomenul Emo. Şi cu asta ne-au dat gata.

Pe la prânz, invitat la emisiune un fan emo, cântăreţ într-o ilustru de necunoscută publicului larg formaţie, pardon emo band. Mult mai lucid decât băgăreţii în subiect de serviciu, omul se scuză că nu muzica lui este de vină pentru deviaţiile de comportament ale minorilor pe care-i incită prin concerte. Pe fundal, Tokio Hotel cântă vălurind texte cu jargon, care însă nu au nimic cu fenomenul în sine. Tinerii care urmăresc emisiunile se revoltă: nu ne cunoaşteţi!!! Ce spuneţi despre noi şi însingurarea în care ne blazăm adolescenţa nu este adevărat! Nu, nu suntem drogaţi şi nici tâmpiţi, căutăm să ne vedeţi! Maturii răspund în continuare la întrebările care nu li se pun. Adevărul este că situaţia adolescenţilor este mult mai gravă decât ne-o arată rapoartele şi analizele academice. Adolescenţii preferă şcolii gaşca şi vieţii moartea. Ni-i neamul fracturat. Iar noi dăm vina pe balalaica unuia sau altuia…

Citeste mai departe…