CÂND DISPARE ÎNVIEREA CA ŞANSĂ EDUCAŢIONALĂ

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Când scriu aceste rânduri, televiziunile încă mai analizează moartea teribilă a unei copile de 12 ani, care s-a aruncat pe fereastră. Ca de obicei, spaţiul unei astfel de ştiri este umplut de mediocrii de serviciu, ca şi cum toată lumea se pricepe la de toate. Lamentabili la maximum, specialiştii în civilizaţie adolescentină şi psihologia vârstelor se întrec în diagnoze şi terminologii savante. Dintr-o dată constatăm că avem chiar specialişti în antropologie culturală adolescentină, scoşi de televiziuni de la naftalina muţeniei ca, în sfârşit, să se facă auziţi. Ei au încadrat moartea fetei în fenomenul Emo. Şi cu asta ne-au dat gata.

Pe la prânz, invitat la emisiune un fan emo, cântăreţ într-o ilustru de necunoscută publicului larg formaţie, pardon emo band. Mult mai lucid decât băgăreţii în subiect de serviciu, omul se scuză că nu muzica lui este de vină pentru deviaţiile de comportament ale minorilor pe care-i incită prin concerte. Pe fundal, Tokio Hotel cântă vălurind texte cu jargon, care însă nu au nimic cu fenomenul în sine. Tinerii care urmăresc emisiunile se revoltă: nu ne cunoaşteţi!!! Ce spuneţi despre noi şi însingurarea în care ne blazăm adolescenţa nu este adevărat! Nu, nu suntem drogaţi şi nici tâmpiţi, căutăm să ne vedeţi! Maturii răspund în continuare la întrebările care nu li se pun. Adevărul este că situaţia adolescenţilor este mult mai gravă decât ne-o arată rapoartele şi analizele academice. Adolescenţii preferă şcolii gaşca şi vieţii moartea. Ni-i neamul fracturat. Iar noi dăm vina pe balalaica unuia sau altuia…

De fapt, ce ne spun copiii, priveşte misiunea Bisericii. Ei cer părinţilor responsabilitate de părinţi, nu negoţ şi negociere pe bază de cadouri. Ei îşi cer mamele mame, pe taţi îi cer înapoi, acasă, nu după ore de program sufocant ci cu ei, cu pruncii, indiferent de vârsta pe care o afişează. Să fie iarăşi părinţii lor, nu fantome bântuite de idealurile unui consumism idiotizant, fără nici un fel de mântuire sufletească. Ei cer şcolii nu să li se predea drepturi, ci să li se respecte drepturile. Iar principalul drept al copilului este acela de a se juca. Cât timp le mai acordă orgoliile noastre de funcţionari ai pedagogiei jocului respiraţiei, zâmbetului? Se intră în curând în sarabanda examenelor de bacalaureat. Vom asista din nou la execuţii în masă şi penibile reacţii anti-adolescenţă, lăudându-ne cu biruitorii unui război ideologic mai grav decât comunismul: uciderea oricărei speranţe de bucurie şi demnitate în sufletul copilului român.

Din flaşneta unui politicianism care n-ar lua nici 5 la vreun examen oral, vor curge iarăşi argumentări la drama copilului adolescent român! Se vor căuta curentele culturale care distrug sufletul copilului, dar nu se va opri publicitatea lor. Nu va scrie pe nici un ecran „ consumul excesiv de mediocritate şi fiţe dăunează grav sufletului”. Când dintr-un oraş vom avea 30% absolvenţi de Bac, vom aplauda. Nimeni nu face de fapt nimic pentru cei care se pierd pe cale, nefericiţii care încearcă să dea de 2 sau 3 sau mii de ori un examen jalnic prin organizare şi conduită didactică, în care copilul român devine duşmanul întregului popor! Şi când trece de Bac, ajunge masă de manevră prin universităţi anoste, în care profesionalismul este dezactivat de triumfalisme ieftine, în care concurenţa este socotită gândac de colorado, adică dăunătoare, în care discrepanţa între cei care muncesc şi cei care şpăguiesc va fi mereu pozitiv - negativă, în fond - în raport cu cei din urmă. În care vor fi iarăşi umiliţi, debusolaţi, absorbiţi în turme de interese, manipulaţi în funcţie de mediocrităţile generale. Jalnic spectru? Jalnică realitate. Nu fac salturi de la etaje de imobil, ci din turnul nădejdilor care nu-i mai sprijină în creşterea lor spre maturitate. În China, răvăşită de cutremur, o şcoală s-a dărâmat, ţinând sub tone de ciment trupurile micuţilor. A noastră se dărâmă sub cutremurătoarea noastră indolenţă, ţinând sufletul copiilor sub tone de nimicuri.

Care-i misiunea Bisericii în acest context? Să cheme mereu şi mereu tinerii la Hristos, să nu-i socotească subculturi anoste şi periculoase pentru vestirea Evangheliei. Să lase mereu Uşile Împărăteşti deschise pentru ca ei, pe care nu-i mai vede şi nu-i mai ascultă nimeni să aibă sentimentul ferm că acolo, nu foarte sus, Cineva îi iubeşte. Că măcar preotului paroh, duhovnicului care-l aşteaptă, le pasă şi sunt dispuşi să-i asculte. Nu-i sunt indiferente nici tăcerile nici strigătele lor mute. Ne-am tot gândit cum să-i lăsăm de fumat şi droguri, cum să-i educăm sexual şi civic. Între proiectele noastre deştepte copiii ne- au căzut printre degete, i-am scăpat ca pe nişte soldăţei de plumb peste pervazul lumii reale. I-am paralizat prin metafore. Şi adevărul este că numai Dumnezeu mai înţelege sufletul lor curat, în adâncul cel mai deplin.

Pe canal TV paralel s-a vorbit două ore despre drepturile (europene) câinilor. Cine este de vină când te muşcă potaia? Fetiţa de 5 ani moartă în faţa blocului de nefamilişti unde trăia cu familia? Băieţelul sfâşiat pe viaţă pe strada de lângă şcoală? Cucoanele organizate ale protecţiei canine (asociate sub brand-ul cultural „ cuţu, cuţu”) au mai mult timp de poveşti decât avem noi timp să ne rugăm pentru copiii noştri, pentru profesorii lor care se înconvoaie sub presiunea prea marilor drame ale copiilor ce le sunt daţi în grijă. Nu, nu profesorii şi copiii şi nici cântăreţii nu sunt motivele deraierii de acum. Scoaterea din sufletele copiilor a valorilor care să-i ţină lângă Dumnezeu, acolo este unul din începuturile sfârşitului. Educarea lor pentru performanţele false ale unei lumi false, oligofrenizante prin substitute, născătoare de vid.

Copiii se uită după părinţi: nu-s. Se aruncă în căutarea şcolii cu toate ale sale: şcoala nu-i. După carieră, după motivaţie, după iubire… Nu sunt! Din vidul acestui NU se naşte toată drama lor. Dacă nici Dumnezeu nu mai este, ce le mai rămâne? Aruncarea în vid, cu ochii închişi, orbiţi de fulgerele unei lumi mincinoase. Poţi schiţa un zâmbet de încurajare, fă-o. Poţi fi profesor cinstit cu ei, fă-o. Poţi să vii mai repede de la serviciu, să-i dai o clipă în plus de tandreţe, fă-o. Şi măcar din când în când scoate-l la plimbare spre biserică, la întâlnire cu Hristos! Nici mie, ca preot nu mi-e uşor, ajută-mă! Ajută-mă să-ţi ţin copilul tău în viaţă, ca într-un ATI pentru veşnicie!

Când copiilor noştri le lipseşte Învierea din alternative singura care umple vidul e moartea. Să ne rugăm ca Hristos să o biruiască şi pentru ai tăi!

Preot Constantin Necula