Spre o Înviere comunitară

Problema tineretului constituie mai mereu, în contextul oricărei perioade sau al oricăror determinări etice, morale, preocuparea majoră în metabolismul devenirilor. Fie ele sociale, culturale sau de orice altă coloratură funcţională ar fi ele. Şi, cu atât mai mult, religioase, duhovniceşti. Parcă mai mult ca oricând condiţia de nemuritor li se potriveşte, cu predilecţie, tinerilor. Celor care, degradaţi până la josnicia unei societăţi ce le ucide - prin exhibarea nebunească a păcatului - tinereţea, încearcă să se valorizeze în Biserică şi Hristos.

Sunt tot mai puţini tinerii care reuşesc să facă experimentul crucix al ridicării din sintaxa rafinată a păcatului, să se fixeze la ţărmul adevăratei cunoaşteri, a întâlnirii cu ei înşişi, cu devenirea lor fiinţială, adică cu Hristos. Pentru că, până la urmă, acesta e şi sensul religiei, al raportării la Dumnezeu. Acela de a te aduce acasă, la ţărmul strămoşilor tăi, la întâlnirea cu tine. De altfel, chiar latinescul religo (de unde s-a transmutat lingvistic, spre spaţiul nostru de simţire, cuvântul religie) nu are alt sens decât acela de cămin, domiciliu al sufletului, adică absolut al sălăşluirii odihnei tale sufleteşti, care nu este altul decât Hristos. Co-locuitori ai unei societăţi fără repere, fără dialectică, în care conceptele de credinţă, neam, Dumnezeu sunt tot mai gratuite, dacă nu de-a dreptul amputate de miezul lor ideatic, tinerilor de astăzi li se cere un efort extraordinar: acela de a ieşi din capcana unei generaţii unidimensionale şi de a resemnifica Numele lui Dumnezeu între oameni. Spunea cândva Constantin Noica, într-un moment de luciditate duhovnicească, faptul că Dumnezeu ne-a trimis în lume să dăm Numele Său lucrurilor, să Îl înlocuim între semenii noştri de zi cu zi. Altă dată, Diogene căuta un om cu lanterna. Efort inutil, pentru că singura şansă de a găsi un astfel de om este doar aceea de a încerca să devii tu însuţi acel om.

La capitolul acesta, al responsabilizării, suntem parcă mai deficitari ca oricând. Şi acesta nu e, desigur, doar handicapul tinerilor. Însă, în cazul lor, problema se pune poate mai „cu apăs”, pentru că ei au frâiele unei „inconştienţe” binecuvântate a curajului şi chiar disponibilităţii de a greşi, dacă acele greşeli vin dintr-o râvnă frumoasă, roditoare. Odinioară, Hristos, aflat în situaţii limită pentru cei din jurul Său, Se apleacă spre tinerii „adormiţi” - în sensul cel mai propriu al cuvântului! -, dăruindu-le Învierea. Cred că nu întâmplător toate învierile săvârşite în activitatea Sa pământească de Mântuitorul-Hristos se fac în perimetrul tinereţii. Şi, de reţinut, mai întotdeauna acestea au loc la insistenţa „vârstnicilor”, a celor prin care, prin moartea copiilor lor, îşi trăiesc moartea înainte de moarte. Acestora Hristos le spune, mai mereu, să le dea să mănânce celor ridicaţi din negura morţii.

Tinerilor de astăzi Hristos le vrea Învierea. El e mereu în drum spre Nain sau tânjind după minune cu iz de Betanie. Numai că, de grija purtării morţilor lor, mulţimile nu mai au vreme de Înviere. Uneori, El îşi face loc ostentativ în mulţime. Ba chiar învie din când în când câte un tânăr. Se ivesc chiar şi binevoitori care se oferă să dea de mâncare acestor înviaţi. La „bunăvoinţa” aceasta suspectă, ca tineri, trebuie să fim mult mai atenţi. Atenţie la „binevoitori” şi la mâncare. Diavolul e grăbit întotdeauna la a-şi oferi colaborarea. Să nu ne trezim că, în loc să trecem de la moarte la viaţă, cădem din moarte în înveşnicirea în moarte.

Hristos ne vrea mai mult ca oricând comunitate. Ne cere bătrâni de rugăciune, care să implore Învierea copiilor lor. Ne cere tineri înconjuraţi de apropiaţi ai Săi, care să plângă tinereţile rătăcite, omorâte în păcat. Iar, mai apoi, cere mâncare sănătoasă, consistentă, nealterată. Şi multă atenţie, reciprocă. Şi, peste toate, nu vrea să mântuiască decât comunitar. Tineri şi bătrâni deopotrivă. Într-o dinamică a conlucrării pe care El Însuşi a lăsat-o moştenire neamului creştinesc.

Romeo Petraşciuc