Recurs la noi înşine
Iulie 24, 2008 2:50 pm ArticoleRecurs la noi înşine
Am citit de curând Legea învăţământului şi am realizat încă o dată că religia nu este dorită nicicum în şcoală. Nu cu mult timp în urmă eram cu toţii mâhniţi de discuţiile care au avut loc în legătură cu prezenţa icoanelor în şcoli. Şi mă întreb dacă nu a fost doar un pas- primul pas spre ceea ce ne aşteaptă acum. Puţini au fost cei care şi-au aşezat într-un fel sau altul sufletul pe hârtie, luând atitudine vis-a-vis de această situaţie delicată. De fapt, cam tot ce a apărut în ultima vreme, a fost legat într-un fel sau altul de religia ortodoxă. Trebuie să avem curajul să ne apărăm ceea ce e al nostru. Dar cum?
Profesorul de religie este privit cu suspiciune în multe şcoli şi de cele mai multe ori constituie subiectul unor „bârfe”: cum că ar avea o ţinută ciudată sau din contră ca e prea laic în vestimentaţie şi purtări, că nu reuşeşte să ţină în frâu elevii; că nu-şi ţine ora cum trebuie etc. Doar profesorul de religie, atât! Ceilalţi profesori pot sa-şi ţină orele, pot fi îmbrăcaţi oricum, nu contează. Apoi, cum îşi permite profesorul de religie să încheie media 5 la religie? Chiar aşa!
E adevărat că este mult mai simplu să aduci o adeverinţă cu nota 10, pentru că nu am văzut până acum o notă mai mica de 10 la elevii care aduc adeverinţă, cum că ar frecventa orele de religie în altă parte…
Şi, ca să fie mult mai simplu, noua lege propune ca de la vârsta de 16 ani elevul să decidă singur dacă doreşte sau nu să opteze pentru această disciplină sau chiar si până la această vârstă părintele să decidă dacă este bine sau nu să participe la orele de religie.
Frumos! De ce oare părinţii nu lasă copilul până la 16 ani să-şi aleagă singur numele pe care-l poartă, mulţi ca pe o povară, mai ales dacă întâmplător este şi nume de sfânt?
De ce să-şi mai îndrume copiii să ducă o viaţă curată?
„Lasă copilul să trăiască toate plăcerile aceste lumi!”
Dacă în vremuri îndepărtate, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbea şi scria cu atâta dragoste despre importanţa educării copilului în spirit religios de la o vârstă fragedă, acum nu mai este nevoie de educaţie religioasă.
„O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi” (Galateni 4, 19)
Nu s-a făcut oare Dumnezeu om, pentru ca omul să devină dumnezeu? Şi cum să devină „dumnezeu” fără religie?
De câte ori profesorul de religie nu ascultă cu răbdare problemele cu care se confruntă elevii şi găseşte soluţii pentru rezolvarea lor. Mai ales la liceu, adolescenţii se confruntă cu probleme la care nu găsesc soluţii şi sunt îndreptaţi cu înţelegere de profesorii de religie spre un duhovnic care să-i ajute în vindecarea lor sufletească.
Dar, se spune mai nou: nu e psiholog în fiecare şcoală, ce nevoie au ei de un duhovnic?
Se uită un lucru şi anume că nu psihologul a primit de la Dumnezeu harul sfinţitor şi puterea de a ierta păcatele, ci duhovnicul.
Într-o lume în care tinerii sunt ispitiţi de tot ce e nou şi expuşi tot mai mult tentaţiei de a păcătui, când copiii fug de acasă datorită neînţelegerilor dintre ei şi părinţi, când înşişi părinţii nu fac faţă problemelor cu care copiii lor se confruntă, când aleg atâtea variante extreme de a trăi, ne întrebăm ce rost mai are religia în şcoală?
Pe ce lume trăim oare? O lume care vrea ca Dumnezeu să nu se amestece în viaţa celor care nu-L au la suflet; o lume ca în vremea lui Noe; o lume ca cea în care Sfântul Apostol Pavel a vorbit despre „Dumnezeul necunoscut”; o lume a marilor încercări… o lume în care oameni disperaţi îşi pun capăt zilelor şi acest lucru se întâmplă tot mai des… o lume preocupată din ce în ce mai mult de partea materială…
Oare mai este nevoie de religie în această lume?
Adela COMANECI
Vezi şi:
