Despre coborârea Sfântului Duh între oameni

Paul Curcă

Sunt puţine texte ale literaturii duhovniceşti creştine care să aibă o asemenea circulaţie, însemnătate şi rezonanţă cum o are convorbirea Sfântului Serafim de Sarov cu Motovilov, şi aceasta pe bună dreptate. Căci dacă scopul vieţii creştine este „dobândirea Sfântului Duh”, aici avem o dobândire relatată în direct, de o persoană care a participat nemijlocit la un asemenea act. Îndumnezeirea nu mai este un concept teoretic abstract, nici un ideal de neatins, ci un fapt istoric care poate fi certificat şi probat prin mărturia directă a unor participanţi. Rândurile care urmează sunt o reflecţie modestă în marginea acestui mare eveniment.

Există o anumită fascinaţie pe care o exercită mistica asupra minţii umane. E valabil chiar şi într-un veac raţionalist ca al nostru, sau mai ales într-un astfel de veac, în compensare la o raţiune secată de contactul cu viaţa. În faţa unei vieţi destul de anoste, de sterile în ceea ce priveşte senzaţiile, oamenii sunt gata să accepte aproape orice pare că le oferă o trăire intensă şi imediată a absolutului. Există şi îşi face simţită prezenţa o nevoie firească, naturală am putea zice, pentru supranatural. Dumnezeu a pus această nevoie în noi pentru ca noi să putem să Îl căutăm cu ardoare, să simţim un dor nestins pentru împlinire. Numai că această funcţie a sufletului poate fi uşor deturnată către misticisme închipuite, către pseudo-religii, învăţături false şi vătămătoare de suflet. Iar Sfântul Serafim de Sarov vine să afirme acest adevăr fundamental: în afara ascezei ortodoxe nu există mistică adevărată.

Faptele care ţin de viaţa creştină cum sunt postul, privegherea, rugăciunea, milostenia sunt doar mijloace în vederea dobândirii Duhului Sfânt. În afara lor nu este posibilă mântuirea. De aceea trebuie privită cu maximă circumspecţie orice pretinsă apropiere de Dumnezeu în care nu apar aceste mijloace. Căci omul pleacă de la starea lui căzută, iar ridicarea lui către Dumnezeu se poate face numai prin asceza menită să ne elibereze de patimi, să ne purifice privirea duhovnicească pentru a-L vedea pe cel nevăzut. Totodată există un risc al rămânerii în cadrul mijloacelor, al pierderii din vedere a scopului. Creştinul practicant poate să cadă într-o rutină a aplicării mecanice a preceptelor biblice, să rămână în automulţumire de sine doar cu săvârşirea postului, a rugăciunii sau privegherii. El uită că acestea nu-şi au rezultatul în ele însele, ci sunt menite să îl conducă pe nevoitor către împărtăşirea cu dumnezeieştile taine. Omul îşi continuă cursul cotidian al vieţii fără să sesizeze că, în ciuda îndeplinirii ritualurilor creştine, sufletul lui se află în mare suferinţă. Acesta e un mod de a rămâne pe orizontala credinţei, de a nu începe urcuşul către cele mai de sus.

Efectele sălăşluirii Duhului Sfânt în sufletul omului sunt greu de descris de către cel ce nu are împărtăşire directă cu acesta. Căci este o vorbire din cele auzite sau citite[1], nu din cele întâmplate cu acel om. Totuşi, ele crează o dorire către acea stare, o poftă după îndumnezire pentru că ating o profunzime a sufletului care e adusă la lumină astfel. Astfel, noi acum trăim în trupul cel stricăcios îndreptat către moarte. Duhul Sfânt ne preschimbă fiinţa, o face nestricăcioasă, o ridică la viaţa duhovnicească, la lumina dumnezeirii, face din trupul omului „templu al Duhului Sfânt” ( 1 Corinteni 6,19). Ne duce în lăcaşul prealuminat al veşnicei bucurii întru Hristos Iisus.

Dintre toate mijloacele prin care chemăm Duhul Sfânt asupra noastră, spune Sfântul Serafim, cel mai bun este rugăciunea. Căci aceasta este convorbire directă a omului cu Dumnezeu. Spunea undeva un Părinte român că „cine se roagă numai când se roagă acela nu se roagă”. Rugăciunea nu poate fi limitată doar la momentele în care îmi citesc sau spun din mintea mea rugăciunile pe care le fac zilnic. Ea trebuie să fie o stare permanentă atât de chemare cât şi de disponibilitate către Dumnezeu dar şi către oameni. Rugăciunea este întrepătrunsă cu toate actele fiinţei mele. După sfântul Maxim Mărturisitorul „rugăciunea neînectată este să ai mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă dragoste şi cu dor, să atârni cu nădejdea de Dumnezeu şi să te încrezi în El orice ai face şi orice ţi s-ar întâmpla”. În acest sens pot fi înţelese cuvintele Apostolului „Rugaţi-vă neîncetat”(1 Tesaloniceni 5,17). Deci rugăciunea este chemarea lui Dumnezeu cu inima, cu gândurile, cu toate puterile şi cu toată fiinţa noastră.

Adesea însă noi transformăm rugăciunea, fie că este citită după Ceaslov, fie că provine direct din mintea omului în simplă înşiruire de cuvinte menite doar să umple un gol. Trebuie însă să avem grijă, cum spune Sfântul Serafim, să tăcem atunci când e cazul, pentru a lăsa Duhul lui Dumnezeu să ne vorbească. Vrând să umplem o tăcere pe care nu ştim să o gestionăm sau doar din stângăcie sufletească, nu ştim să ne oprim atunci când e cazul şi să îi facem loc lui Dumnezeu în inima noastră. În asemenea clipe omul trebuie doar „să asculte lămurit şi cu convingere toate slovele vieţii veşnice, pe care El va binevoi atunci să le vestească.” (pag.166) Căci uneori Dumnezeu răspunde la rugăciunile noastre dezvăluind lucruri minunate ale vieţii veşnice, lucruri care odată împărtăşite semenilor, fiindcă aceasta este menirea lor, sunt un îndemn către viaţa veşnică şi pentru noi cei ce le auzim.

Există la Sfântul Serafim, ca la toţi nevoitorii creştini ce s-au învrednicit de vederea lui Dumnezeu, o anumită dialectică a arătării şi ascunderii Duhului Sfânt. După ce se arată omului, Duhul pare că îl părăseşte pe om, lăsându-l în singurătate şi rătăcire. Omul se descoperă pe sine, după momentul extazului, părăsit de toţi şi de toate. Nu se mai poate alipi de lucrurile pământeşti, odată ce le-a văzut pe cele cereşti, dar nici la Dumnezeu nu poate să mai ajungă. Trăieşte un zbucium nemaivăzut, pe care mintea celui profan cu greu îl poate bănui. Se pare însă că aici este o pedagogie divină. Pe de o parte omul care ar intra în părtăşie cu Dumnezeu fără să mai facă vreun efort s-ar lenevi. Pe de altă parte nevoinţele pe care le face pentru a recupera darul pierdut, chiar dacă par în van, îl duc şi mai aproape de Dumnezeu. Chemarea în gol a lui Dumnezeu este totuşi vegheată, iar nevoitorul îşi va primi plata sa. Acel nevoitor nu se va opri din căutare până ce nu se va găsi petrecând iarăşi în Duhul Sfânt, iar această a doua venire a Duhului va fi stabilă, sigură, va certifica cu adevărat sfinţenia, îndumnezeirea omului. În această perspectivă vedem altfel atât teribila asceză de o mie de zile şi o mie de nopţi, singur, pe piatră în pădure ale Sfântului Serafim, cât şi harurile de care s-a bucurat în ultimii ani de viaţă când a fost izvor de bucurie pentru mii de pelerini ce au venit să-l cerceteze.

Lumea în care trăim, cu cele bune şi cele rele ale ei, ni se pare firească şi normală, căci e singura pe care o avem, singura cu care putem intra în contact. Totuşi, din perspectiva deschisă de sfinţenie, ea este profund păcătoasă, cu toate desfătările pe care ni le oferă, căci este rezultatul nepăsării faţă de Dumnezeu, al căutării doar a bunurilor terestre. Ne-am îndepărtat cu totul de la adevărata vieţuire creştinească. Omul se pune la adăpost, se fereşte de Harul dumnezeiesc atât prin abandonarea de sine în lumea pământească, cât şi prin modul de a gândi, prin ideologiile pe care le dezvoltă pentru a rămâne exclusiv în planul vieţuirii mundane. Nu numai că rămânem pământeşti, dar ne căutăm şi temeiuri care să ne îndreptăţească mundaneitatea, şi astfel să devină de nedepăşit.

Pentru o bună parte dintre noi au devenit mituri (în sens de relatări pioase dar destul de putin credibile sub raport istoric) relatările întâlnirilor dintre Dumnezeu şi om, aşa cum apar ele în Vechiul Testament- Avraam, Iacov, Moise, Ilie- sau în Noul Testament. Există chiar o direcţie a demitologizării în protestantismul apusean, care vrea să restabilească „adevărul” faţă de povestirile biblice ce nu pot fi crezute din perspectiva raţiunii instrumentale căzute. Credinţa creştină este redusă atunci la câteva precepte ce pot fi acomodate cu lumea aceasta, cu raţiunea căzută. Devine o credinţă pe măsura timpurilor postmoderne pe care le trăim, o credinţă care nu ne implică aproape cu nimic.

Viziunea sfinţilor lui Dumnezeu, din toate timpurile şi din toate locurile vine să restabilească existenţa lumii duhovniceşti, putinţa omului de a se întâlni cu Dumnezeu, care e totuna cu viaţa adevărată sau cu mântuirea. „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan17,3) Sfinţii vin să ne arate cât de mult ne-am îndepărtat de starea primordială, cea în care omul vieţuia împreună cu Dumnezeu. Aceasta este, totodată, o îndepărtare de la vieţuirea creştină. Chiar dacă am păstrat integralitatea viziunii drepte despre viaţă şi credinţa cea bună, ajungem să privim cu neîncredere, ca pe nişte ciudăţenii, intimitatea pe care sfinţii o au cu Dumnezeu. Primim cu mirare adâncă convorbirea faţă către faţă a omului cu Dumnezeu. Aceasta nu ni se mai pare acum posibilă, suntem gata să-i bănuim de închipuiri deşarte, de cădere în erezii. Păstrăm totuşi o speranţă că această întâlnire ar fi posibilă, iar această speranţă creşte odată cu credinţa noastră. Ceea ce înseamnă că pentru noi învăţătura s-a făcut stearpă, Duhul s-a solidificat în literă, şi aceasta nu mai duce către viaţă. Rămâne însă putinţa noastră de a transforma litera moartă în duh, dacă ajungem să frecventăm sfinţii bisericii şi dacă putem să ne dezlipim de stereotipiile lumii.

Dacă e să căutăm cu adevărat mântuirea vom primi putere de sus să trecem de toate cele pământeşti ce ne ţin legaţi şi să alergăm la Dumnezeu. Cele mai importante forţe care ne mână pe acest drum sunt nădejdea pusă în Dumnezeu şi rugăciunea. Acestea ne-ar da acea înţelepciune care ştie să clasifice lucrurile şi acţiunile umane căci vine de la Dumnezeu şi pune toate în lumina divină. Aceasta nu asigură doar pentru cel ce o primeşte o bună orientare către Dumnezeu înspre mântuire, ci şi pe alţii îi luminează. Căci noi, ceilalţi, ne împărtăşim de lumină nu direct de la Dumnezeu, ci prin intermediul sfinţilor Lui întru care străluceşte lumina. Pentru că „Harul Sfântului Duh este lumina ce luminează pe om. Despre aceasta vorbeşte toată Scriptura.”

Starea de extaz nu poate fi descrisă. Ne putem mişca în jurul ei, putem spune ce nu este ea, ce pericole ne pasc pe acest drum, ce posibilităţi de eşec, de abandonare pe cale există, de ce anume să ne ferim, dar să o descriem propriuzis, asta e cu neputinţă, pentru că depăşeşte cu mult posibilităţile raţiunii umane şi ale limbajului nostru comun. Vorbim despre o asemenea stare din auzite, dar această auzire deschide în inima noastră o jinduire după cele de sus, o pornire către Dumnezeu prin asceza trupului şi a minţii. Motovilov ne vorbeşte de o pace izvorâtă din dărnicia Mântuitorului, o desfătare ce nu poate fi exprimată de nicio limbă omenească, o bucurie de la Duhul Sfânt cae înveseleşte omul şi care este o arvună a bucuriei desăvârşite, o mireasmă a Duhului cu care niciun parfum pământesc nu poate fi asemănat. Toate aduc o certificare a naşterii Împărăţiei lui Dumnezeu înăuntrul nostru.

„Închipuiţi-vă în locul soarelui, în cea mai sclipitoare strălucire a razelor sale de amiază, un chip de om care vă vorbeşte. Vedeţi mişcarea buzelor lui, expresia schimbătoare a ochilor lui, auziţi glasul lui, simţiţi că vă ţine cineva cu mâinile de umeri şi nu numai că nu vedeţi aceste mâini, dar nu te vezi nici pe tine însuţi, nici faţa lui, ci numai o singură lumină orbitoare, răspândindu-se până departe, la mulţi stânjeni împrejur, luminând cu strălucirea sa şi vălul de zăpadă, acoperind poiana, şi fulgii de zăpadă, cernindu-se din văzduh, pe mine şi pe marele Stareţ. Este oare cu putinţă să-şi imagineze cineva în ce stare mă aflam eu atunci?”

În locul stărilor exaltate pe care o literatură mistică de proastă calitate le presupune în asemenea momente avem o bucurie simplă şi sfântă, pacea izvorâtă din dărnicia Mântuitorului, mireasma de negrăit a Duhului Sfânt. Nu este un moment de pierdere a conştiinţei, ci de deplină şi lucidă raţionalitate, de comunicare şi comuniune între Sfânt şi Motovilov. Această convorbire este certificatul că Împărăţia lui Dumnezeu se află înlăuntrul nostru, şi că ea ne este accesibilă.