Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula,
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu

Seria Conferinţe
Exigenţele convertirii oglindite în Actele Martirice
Suceava, 2005

În primul rând dau slavă lui Dumnezeu că suntem împreună în seara aceasta, că ne-a prins seara şi Dumnezeu este încă împreună cu noi şi în seara aceasta…

Aş vrea să vă spun că dincolo de datele cu care am fost prezentat de colegul dumneavoastră, rangul la care ţin cel mai mult este acela de duhovnic al Facultăţii de Teologie. În sensul acesta mă simt cel mai util între toate lucrurile pe care le fac, şi de aceea am încercat să vă pun pe inimă şi frăţiilor voastre în seara aceasta - ca şi studenţilor mei, în repetate rânduri - această idee a modelului convertirii care pe noi, ortodocşii, ne cam complexează de la o vreme. Şi de aceea, trăind într-un mediu cum este acela al Sibiului sau cum este acela al Braşovului, unde m-am născut, problema este majoră din cel puţin două puncte de vedere.

Se întâmplă, nu-i aşa, să-i vedem pe unii convertiţi la MISA. Şi trebuie să-i credem că sunt convertiţi la MISA - dacă pui un ă în loc de i nimereşti cu adevărat locul care i se cuvine - pentru că la un moment dat îţi dai seama că au probleme. Şi problema lor începe din momentul în care ei cred că au o spiritualitate către care să se convertească.

Al doilea lucru pe care vreau să vi-l spun este faptul că în viaţa mea, prima Scriptură am primit-o de la nişte adventişti. Ei mi-au dat prima dată Scriptura în mână. Şi tot ei mi-au dat modelul convertirii dintâi, care aproape m-a şocat. Aveam un verişor care era zugrav. A căzut de pe schelă şi, după ce-a căzut în cap, o zis că nu mai rămâne la ortodocşi şi a mers la baptişti. Şi a ajuns mare predicator la ei.

De ce vă spun lucrurile acestea? Ca să înţelegeţi că uneori convertirile le cam confundăm. Noi înşine credem că dacă ne punem musai batic şi-l batem în cuie, dacă reuşim să batem o mie de metanii pe centimetru pătrat, cu viteza luminii, adică dacă ne îmbisericim într-un fel sau altul sau devenim nişte bisericaşi - termenul are egalitatea unor simbriaşi ai Bisericii -, reuşim cu adevărat să fim şi convertiţi, uitând însă să înţelegem că Dumnezeu, Care nu caută la faţa omului, nici la gesturile lui, până la urmă, nici la formalismele lui, până la urmă, caută întotdeauna în cele mai adânci, adică în inima lui. Dumnezeu nu ne-a spus doar: „Fiule, dă-mi metania ta!”, cât „Fiule, dă-mi inima ta!” Adică, să reuşim să trecem de la gesturile exterioare pe care le facem la gesturi cu mult mai adânci, la cele interioare, care ne ating inima şi ne răstignesc într-un fel sau altul în dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu cere mai mult de la omul întreg, care înseamnă şi trup, şi suflet, nu numai partea de trup, şi nu numai partea de suflet. Omul, care este dihotomic, după definiţia Părinţilor, adică este şi trup şi suflet, pentru ca să poată merge mai departe la întâlnirea cu Hristos, pentru ca să se poată bucura de taina Învierii lui Hristos, trebuie să poarte, nu-i aşa, rănile biruinţei pe trup şi pe suflet. Adică să se vadă că pe amândouă le-a pus la lucru şi că le-a umilit suficient de mult pentru ca, în smerenie, să câştige cele înalte.

Iată de ce aş porni de la acest model pe care l-am avut la îndemână în săptămâna ce-a trecut, acela al Mariei Egipteanca, pe care am prăznuit-o laolaltă cu Macarie Egipteanul - că nici nu mai ştii cui să dai slavă că-i avem pe amândoi în calendar! Sigur, Dumnezeului Care-i ţine pe amândoi vii dinaintea noastră ca modele de viaţă şi ca modele de convertire.

Ţineţi minte: Maria Egipteanca, pe care toată lumea când o pomeneşte zâmbeşte un pic, ca la Maria Magdalena - astăzi le-am spune cu un termen din ăla: uşuratice amândouă, convertite la Hristos. De cele mai multe ori, modelul pe care ele îl propun pe noi ne cam şochează. Ne şochează pentru că noi ne-am obişnuit să credem că mult mai importanţi suntem în modul în care începem viaţa duhovnicească. Cerem sfaturi, ne nevoim, ne rugăm, stăm unii lângă ceilalţi şi ne sprijinim, şi fără îndoială că aşa este bine. Pentru Biserică nimic nu este mai onorant decât faptul că nişte tineri, cum sunteţi şi dumneavoastră, îşi propun de tineri, de foarte tineri, să nu treacă şi prin experienţa dintâi a Mariei Magdalena sau a Mariei Egipteanca, ci să-şi păstreze curăţia de care au nevoie ca să plece mai departe cu fruntea sus. Dar dacă această curăţie este motiv să se-ngâmfe şi să se dea rotunzi după aceea şi să dea cu tifla tuturor - mă iertaţi de cuvânt prost - boschetarilor şi tuturor traseistelor din zonă, înseamnă că n-au înţeles nimic din dragostea lui Hristos pe care ne-o oferă prin modelul Mariei Egipteanca şi prin modelul Mariei Magdalena, înaintea ochilor noştri.

Vedeţi că televiziunile noastre abundă în ultima vreme să ne vorbească de spiritualităţi de tot felul, pornind de la spiritualitatea aceasta bivolărească, să nu-i spun altfel, până la alte spiritualităţi (noi, de exemplu, combatem pe Bivolaru, dar acceptăm că Big Brother-ul poate fi o chestie normală; sau combatem pe Bivolaru, dar uităm că horoscopia asta idioată care se aruncă de pe toate canalele, chiar dacă-i simpatică Neti în felul ei, tot năroadă rămâne!). N-ai cum să faci abstracţie de aceste false spiritualităţi care ne sunt propuse.

În Vechiul Testament acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu insista cu precădere asupra monoteismului poporului Său, cerându-i să creadă într-un singur Dumnezeu, spunând: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Un Domnul articulat! Şi sunteţi mai buni filologi decât mine, şi ştiţi că acel articol înseamnă şi unicitate. Şi unicitate, şi unitate. Deci dacă de fiecare dată insistă asupra acestei unicităţi, Dumnezeu o face tocmai ca să scutească de Netiile din vremea lor şi de Bivolarii din vremea lor, încercând să ne arate că o convertire are, în primul rând, un ţel unic, şi că pe măsură ce Îl descoperi pe Dumnezeul Care ţi Se descoperă, începi să te descoperi şi pe tine mai bine, cu limitele tale mult mai largi şi mult mai atente în ceea ce vrei să faci ca om. Dar prima dată Dumnezeu S-a adresat poporului lui Israel. În foarte multe rânduri, profeţii lui Israel au primit ca misiune fundamentală să spună oamenilor: „Întoarceţi-vă!”, sau acel „Shema, Israel! Ascultă, Israele!” De fiecare dată venea să-i provoace pe oameni la o întoarcere. Dar era vorba de întoarcere colectivă, dacă vreţi. O turmă de oameni aflată pe calea mântuirii. Tuturor li se cerea deodată întoarcerea, pentru că: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău!” „Mână îndărăt!”, cum zice ciobanul din Ardeal când se supără pe oaie şi-i cere să intre în turmă. Iar profeţii, dacă vreţi, erau câinii care lătrau pe margine, arătând care sunt limitele de la care ieşind oaia, începe să se piardă în pustie.

Din momentul respectiv, aş vrea să aveţi această imagine a turmei, ca să înţelegeţi că o dată cu Hristos, turma capătă identitate. Turma capătă, dincolo de un păstor ceresc, sigur mai bun şi sigur mai autentic decât toţi ceilalţi păstori pe care-i trimisese Dumnezeu, capătă şi identitate. Între ele, oile se simt solidare de data aceasta, pentru că Mielul lui Dumnezeu Se jertfeşte pentru ele.

Deci această convertire nu se mai cere făcută la o doctrină, la o instituţie… Nimeni nu vă cere, de exemplu, în Biserică: „Convertiţi-vă la Crezul niceoconstantinopolitan… Sau dacă nu ştiţi mărturisirea de credinţă de la Calcedon - cine-o ştie să ridice mâna! - nu vă mântuiţi!…” Deci nimeni nu mai cere o întoarcere la o doctrină a Bisericii. Nimeni nu mai cere neapărat o mărturisire, ştiu eu, pe dinafară a Bisericii. Şi la modul exterior, dar şi la modul acesta al minţii, al intelectului pur şi simplu. Hristos cere o viaţă nouă, El Însuşi fiind o Viaţă nouă.

Cei care citiţi din Părintele Porfirie aţi remarcat că una dintre marile lui întrebări din ultima vreme era nu ce este Raiul, ci Cine este Raiul. Adică personaliza în Hristos dobândirea tuturor virtuţilor care în Rai îl făceau pe om să fie cetăţean. Biserica nu vă spune altceva decât: „Fraţilor, întoarceţi-vă, pentru că aici e Raiul”. Nu prea aveţi ce lucra, decât în sudoarea frunţii şi în rănirea sufletelor voastre. Dar în Rai, în Raiul Bisericii, în taina aceasta excepţională de şedere faţă către faţă cu Dumnezeu, lucrurile se schimbă.

Doi termeni definesc convertirea. Din nenorocire, în româneşte amândoi se confundă. Aţi văzut că de multe ori ne facem metanii, gândindu-ne la metanoia, la întoarcerea minţii, şi credem că în sine convertirea înseamnă o astfel de convertire a minţii, o întoarcere a minţii, o aşezare a minţii în Dumnezeu. Or, termenul pentru convertire nu este acesta. Termenul pentru convertire pură este epistrefo, adică mult mai adânc decât doar o întoarcere a minţii. Este o întoarcere a întregii capacităţi umane de a merge mai departe.

Ca să mă înţelegeţi, am să iau exemplul duminicii care tocmai a trecut, a Mariei Egipteanca. Închipuiţi-vă că Maria Egipteanca ar fi rămas numai la o întoarcere a minţii şi ar fi spus: „Doamne, mă gândesc eu că aş vrea să mă întorc la Tine…” Şi rămânea aşa, înţepenită în stare de proiect. Unul dintre profesorii mei de dogmatică spunea că definiţia prostului este că înţepeneşte în stare de proiect. Deci rămânea Maria Egipteanca proastă. Înţepenea aşa. Nu rezolva absolut nimic! Pe-aici greşiţi voi câteodată. Rămâneţi numai la stimularea gândurilor duhovniceşti, a adâncimii memoriei acesteia imediate: „Doamne, ajută-mă să trec examenul ăsta, că de mâine, Îţi promit că încep să învăţ!…”, asta fiind una dintre multele minciuni ale studenţilor. În momentul respectiv n-aţi trecut, de fapt, la o convertire a vieţii voastre, că în sine convertirea înseamnă ceva mult mai mult. Sigur mult mai mult decât atât. Înseamnă, în cele din urmă, aşezarea în altă poziţie în raport cu Hristos. Câţi dintre voi v-aţi gândit că vă este coleg de bancă Hristos în viaţa voastră? Puţini. Câţi dintre noi, preoţi fiind, avem convingerea că împreună cu noi la altar şade Hristos la masă şi ne cheamă la Cină? Puţini, să recunoaştem. Pentru că atâta vreme cât gândim la un Hristos din acesta mental, Care ţine numai de creierul nostru - creieral, dacă vreţi -, rămânem cu un Hristos care stă departe de noi. Nu numai că nu Se întrupează în viaţa noastră, dar nici măcar nu ne întrupează pe noi, pentru că noi numai în Hristos avem valoarea de a fi preoţi, în Hristos avem valoarea de a fi oameni desăvârşiţi sau cu căutarea desăvârşirii. În Hristos ni se poate cânta spusa aceea de la înmormântare: „Chipul Slavei Tale celei negrăite sunt, măcar deşi port rănile păcatelor”.

Altă ispită la convertirea în sine este aceea de a crede că fiecare păcat este fundamental mortal. Totdeauna dacă mâncăm o bomboană cu lapte pe tren de la Suceava la Gura Humorului - am văzut că aveţi tren acolo… -, în momentul în care dacă ăla îţi dă bomboana cu dragoste şi tu simţi gust de lapte, ai zis: „Gata, am păcătuit de moarte! Sunt trăsnit, kaput ghemaht, nu mai am ce face!…” Or, dintr-o dată Hristos ar trebui să vă atragă atenţia: „Bă, veniţi-vă în fire! Nu stau Eu în puţinul sfert din bomboana cu lapte! Eu sunt ceva mai mult decât atât!” Această micşorare a lui Hristos pe baza unor false canoane, tradiţii cu t mic dacă vreţi, a unor false elemente de viaţă creştină, ne îndepărtează de fapt de Hristos, în loc să ne ţină aproape de El. Nu stă Hristos să numere boabele de zer aruncate în fabrica de bomboane din Suceava: „Bă, aici sunt patru boabe, aici sunt trei boabe…” Nu e contabil! E altul contabilul de meserie, cel care numără păcatele şi spune: „Uite, ai făcut şi asta, şi asta, şi asta…” Şi vine îngerul păzitor şi zice: „Da, dar asta a spovedit-o! Şi asta a spovedit-o, şi asta, şi asta…”

Ce-nseamnă, de fapt, această scădere a lui Hristos, Care-i transformat într-un contribuabil al primăriei cereşti, în speranţa că El este un cetăţean asemeni nouă, Care plăteşte din când în când dările către Tatăl Ceresc? Înseamnă funcţionalizarea lui Hristos. Hristos transformat într-un tip care stă dincolo de un ghişeu şi numără, într-un fel sau altul, toate ale vieţii noastre. Hristos e mult mai mult decât atât!

O altă micşorare a lui Hristos stă în aceea de a crede întotdeauna că El este în altă parte decât unde crezi tu că eşti. De exemplu să crezi că atunci când eşti păcătos şi prost şi neatent în ceea ce faci, nu te vede Hristos. Este o formă teribilă de ateism. Poate cea mai periculoasă formă de ateism.

Unul dintre scriitorii spanioli de marcă, Miguel de Unammuno, spunea că ateismul îmbracă două forme: una pe care o poţi pipăi (că-i prostească şi groasă, că ăla zice Nu există Dumnezeu…), iar pe de altă parte este un alt soi, mult mai parşiv, de ateism, anume acela în care, la un moment dat, te încurcă Hristos în calculele tale. Eşti sivicultor, de exemplu, şi te încurcă şeful de ocol din satul tău că nu mai moare să-i iei tu locul. Din momentul în care tu ai început să gândeşti aşa, dorinţa ta de a face carieră Îl anulează pe Hristos şi Îl dă deoparte. Pentru că în Hristos nu există astfel de gânduri. Cum în Biserică nu există ideea de carieră şi de şomaj. În Biserica lui Hristos nimeni nu face carieră şi nimeni nu e în şomaj. Dacă este al lui Dumnezeu. Carieriştii nu sunt ai lui Dumnezeu! Cei care calcă pe cadavrele colegilor lor pentru a se urca tot mai sus nu ţin de Biserică! Ţin de secta carieriştilor din Biserică. Iar şomeri, cu atât mai puţini. Cine nu are de lucru în Biserică? Măcar pentru sine, fiecare fiind mai important pentru sine decât pentru ceilalţi.

Observaţi că dintr-o dată imaginea acesta a convertirii înseamnă ceva mai mult decât simplul fapt că ne apucăm şi ne facem rugăciunile de dimineaţă şi de seară, că reuşim să ne ţinem burtica bine pusă la punct, nu numai cu măsline şi cu pâine uscată şi o cană cu apă, şi că dintr-o dată participarea noastră la Liturghie se transformă într-un simplu Amin sau într-un simplu Doamne, miluieşte!, fără a vedea nimic dincolo de catapeteasmă. Pentru că, până la urmă, convertirea înseamnă că devii mai înţelept.

Se întâmplă prin convertirea aceasta să capeţi un soi de înţelepciune, care îţi dă posibilitatea să vezi dincolo de cuvinte şi dincolo de gesturi. Abia atunci să vă socotiţi nişte oameni cu inima aprinsă şi bucuroşi de Hristos, când vi se aprinde inima de cunoştinţa care vine peste voi. Când începeţi să vorbiţi despre lucruri pe care nu le ştiaţi aşa şi nu ştiţi de unde vă curg. Domnul Însuşi ne spune la un moment dat că având credinţă în El, din pântecele noastre izvoare de apă vie vor izvorî. Să ştiţi că nu scrie acolo, în Scriptură, la notă de subsol: „Aceasta se adresează numai preoţilor! Sau arhiereilor…” Nicidecum! Fiecărui credincios care-L poartă pe Hristos în sine şi lucrează împreună cu Hristos, trăieşte împreună cu Hristos, pântecele său se face izvor de apă vie. Chiar dacă pare că nu-i nimic acolo, chiar dacă ţie ţi se pare că spui o prostie sau că sfatul pe care îl dai nu este cel pe care ai învăţat tu să îl dai în astfel de situaţii. Pentru că în Hristos nu există un învăţământ din acesta pur raţional: omul şi reţeta. Fiecărui om îi aplicăm aceeaşi reţetă. Nu! Ci, fiecare om în parte fiind un caz aparte, fiecare lucru care se petrece în viaţa celui de lângă tine trebuie să primească un răspuns aparte.

Iată de ce convertirea mai cere ceva. Cere să ai ochii deschişi către normalitate, nu către nebunie. Nici măcar către nebunia Crucii. Pentru că, de exemplu, noi suntem o generaţie - nici nu ştiu dacă din fericire sau din nefericire - dintre acelea care au aproape convingerea că sunt spontanee. Adică, cu noi începe Biserica, noi ştim mai bine decât toţi ceilalţi ce avem de făcut… Şi atunci criticăm arhiereii, criticăm preoţii, criticăm profesorii, criticăm colegii, criticăm Biserica, o criticăm pe Maica Domnului - cum şi-a permis să rămână fecioară după naştere -, şi aşa se naşte sectarizarea noastră, pentru că nu mai avem o normalitate a gândirii în raport cu Dumnezeu. Nu mai suntem atenţi că tot ceea ce înseamnă Biserica e un pic mai mult decât ceea ce credem noi că înseamnă Biserica.

Am să vă dau un exemplu. Unii îmi spun că Biserica nu face nimic pentru ajutorarea săracilor, însă eu cunosc cel puţin mii de oameni care în fiecare zi fac mii de gesturi sobre de ajutorare a săracilor. Or, Biserica fiind fiecare dintre aceştia, nu înseamnă că dacă tu nu i-ai văzut, aceia nu lucrează. Sfântul Ambrozie de Milano spune la un moment dat: „Se întâmplă ca câte unul dintre ai noştri să se închidă în casă, să tragă obloanele, şi pentru că el stă în întuneric în casa lui oblonită, să spună: Doamne, astăzi soarele n-a răsărit!” Or, dintr-o dată acest duh criticist ne îndepărtează, în fond, de a vedea creşterea în Hristos pe care Biserica ne-o cere fiecăruia dintre noi. Maturizarea pe care Biserica ne-o cere fiecăruia dintre noi.

Ce mai cuprinde modelul convertirii?

Acum, în România, există o paradigmă lingvistică, dacă vreţi: tineretul român duce lipsă de modele. De parcă tineretul României e un tineret tâmpit, care nu e în stare să se uite pe pereţii bisericii, sau nu-i în stare să-şi vadă profesorii care realmente îşi predau cursurile, şi pe ceilalţi care se prefac că predau, fiindcă statul se preface că-i plăteşte. Toţi vedem asta! Pentru că puţini dintre noi s-au născut orbi. Şi, fie vorba între noi, cei care s-au născut orbi văd mai bine decât noi. Toţi avem această capacitate de a vedea ceea ce este real, făcubil şi de urmărit în viaţă, şi ceea ce nu este de urmărit în viaţă. Ideea asta, aşa, un pic europeană, de model, filosofarea asta în jurul modelului ne îndepărtează, de fapt, de adevăratul Model. În nici un caz modelul pentru noi nu este omul. Modelul pentru om este Dumnezeu. Din facere Dumnezeu l-a făcut pe om după Chipul Său, ca să aibă posibilitatea de a ajunge la asemănarea cu El. Şi atunci, orice fel de model dintre celelalte, umane, nu este altceva decât o prismă în care străbate, într-un fel sau altul, lumina lui Hristos. Biserica a avut această capacitate, arătându-ne din start că modelul fundamental este Hristos. N-a pictat pe cupolă pe nici unul dintre sfinţi, cu excepţia Maicii Domnului, care realmente este un model. Dar şi această Maică a Domnului nu este Maică a Domnului singură niciodată. Fie Îl ţine pe Pruncul Hristos în braţe, fie Îl poartă în pântecele ei ca o catedrală care îşi ţine în sine Pruncul, cum zice Patriarhul Fotie al Constantinopolelui, pomenind de în ziua intrării Maicii Domnului în templu: „Bucură-te, Catedrală, căci în pântecele tău, Fiul tău este hirotonit Arhiereu!” Imaginea aceasta a Maicii Domnului pururea avându-L pe Hristos cu ea este aceea ortodoxă. Deci tot către Hristos te duce. Pe cupolă nu este reprezentat sfântul cutare sau sfântul cutare - cu tot respectul pentru ei, pe care Biserica îl alocă -, ci în primul rând cupola este plină de Dumnezeu. Iar primul registru al picturii ne vorbeşte de profeţii care ne vestesc despre faptele care se petrec în al doilea plan al picturii bisericilor noastre, arătându-ne că ţinta noastră nu este aşa, a unui fraier plecat la vânătoare de iepuri şi care trage în toate ciorile care ies din tufiş. Ci îşi păstrează bine gloanţele, pentru a le folosi atunci când are nevoie de ele cu adevărat. Se cere această sobrietate a alegerii modelului după care să te converteşti.

Oamenii îşi pun foarte des nădejdea în oameni, uitând de cuvântul Scripturii că „nebun este acela ce-şi pune nădejdea în oameni”. Căutăm tot felul de modele umane pe care să le urmăm, ajungând să constaţi la un moment dat că unii dintre ucenicii câte unui avvă din mănăstire au ajuns să-şi ducă mâna prin păr ca avva, şi-au prefăcut glasul ca el, barba şi-o poartă ca el, şi coatele de la reverendă sau de la hainele lor şcolăreşti şi le-au tocit ca el, târăsc piciorul ca el, dacă e cazul, doar-doar s-or apropia cât de cât, măcar formal, de modelul vieţii lui. Nu este neapărat rău, dar aceasta nu înseamnă că urmezi un model. Era o maică la o mănăstire unde a mers odată un vlădică de-al nostru accidentat. Şi el, săracul, cum se apleca, bolnav, îşi făcea crucea mai strâmb, de jur împrejurul lui. Şi maica respectivă, când se închina, făcea şi ea ca el. O întreabă unul: „Ce faci, maică? Aşa se face semnul Sfintei Cruci?” „Păi dacă-l văzui pe arhiereu că face aşa, făcui şi eu…”

Înţelegeţi, mimarea aceasta a modelului e bună până la o vreme, dar de la vremea în care modelul te supune cenzurii lui mai mult decât o face Hristos, devine pericol. Pentru că fiind carne şi os, duhovnicul poate fi şi el tâmpit câteodată. Şi când spun tâmpit, nu folosesc deloc cuvântul cu sens peiorativ, ci cu acela din Canonul Sfântului Andrei Criteanul, adică ispitit dinlăuntrul lui şi rănit înlăuntrul lui. Cât poate rezista şi el ca om? Te duci o dată peste el, te duci de două ori peste el, te duci de trei ori, îl sufoci o dată, îl sufoci de două ori, dar la un moment dat se enervează omul. Chiar dacă nu-ţi zice nimic, pentru că nu poate să-ţi spună aceasta, dar dacă simţul tău nu-ţi spune că l-ai sufocat, înseamnă că n-ai învăţat nimic de la Hristos.

Observaţi că de fiecare dată cuvântul acesta, Numele Mântuitorului, revine în permanenţă în descrierea modelului, pentru că în afară de El nu putem face nimic. Părintele Arsenie de la Techirghiol, într-un interviu acordat Părintelui Teofil, spunea: „Din păcate, în bisericile noastre preoţii şi profesorii din şcolile de teologie nu-i mai învaţă pe credincioşi versetul acela al Scripturii care spune Fără de Mine nu puteţi face nimic.” Semnat: Hristos. Noi nu mai înţelegem că fără Hristos nu putem face nimic! Pentru că am învăţat că dacă tastăm şi intrăm pe www.lucrări de seminar, reuşim să facem lucrarea de seminar. Ce dacă noi nici n-am auzit de Chichimbuba? Ăsta e un oraş pe undeva prin Gabol. Sau nu am auzit de nu ştiu ce… Ne facem lucrarea de seminar. Dacă este acolo şi o putem trage… O listăm şi gata, care-i problema? Am ajuns să fim noi înşine nişte consumatori de Hristos la modul fals şi nişte consumatori de cultură la modul cât se poate de dureros şi de fals. Faptul că ne plimbăm cu mousse-ul prin creieraşul calculatorului nu înseamnă că ştim tot ce ştie calculatorul. Şi oricum, calculatorul nu ştie nimic. Ia scoateţi-l din priză, să vedem, ce mai ştie?… Nimic. Asta înseamnă că este un mecanism pus la îndemâna noastră să ne ajute să ne desăvârşim mai cu seamă în raport cu Modelul pe care, oricât de mult l-ai scoate din priză, El tot luminează, pentru că El este altceva decât un instrument. El este Lumina Lumii, dată după aceea Apostolilor, cărora iarăşi le spune: „Voi sunteţi lumina lumii şi - mai mult decât atât - sarea pământului”. Adică cei care conservaţi lumina aceasta pe care Eu am adus-o pe pământ. Sarea, în primul rând, este un conservant foarte bun şi un tămăduitor de excepţie. Pusă pe rană, cu toată durerea, tămăduieşte. Creează un spaţiu al curăţeniei şi al purităţii, iginenizează - într-un termen european - spiritual zona către care se îndreaptă.

Iată de unde ideea aceasta a convertirii, care pe noi , ca ortodocşi, ne complexează…