Priveghere la Sfânta Teodora de la Sihla

7:45 am Pr. Constantin Necula, Predici                                                     

Priveghere la Sfânta Teodora de la Sihla – Pr. Constantin Necula – Biserica din Lazaret – Sibiu, 2002
Fragment din cartea Privegheri de Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh! Amin.
Iubiti credinciosi, suntem la capatul unei zile in care putem sa-i spunem mortii de la obraz: “Unde-ti este, moarte, boldul tau? Unde-ti este, moarte, biruinta ta?” Pare ca suntem la rasaritul soarelui, cuprinsi de bucuria de a ne intalni in Liturghie, dar ziua a evoluat si au trecut toate peste noi, iata, la capatul acestei zile marturisind nu numai Schimbarea la Fata a lui Hristos, ci si bucuria pe care aceasta lumina a produs-o in sufletele noastre si in viata noastra, aprinzandu-ne inima ca un bob de candela dinaintea Dumnezeiescului Parinte, a Fiului si a Duhului Sfant.

Iata-ne, dar la capatul unei zile grele, pline de har si de bucurie. Se cade sa-l amintim un pic pe Tihon din Zadonsk, unul din marii Sfinti Parinti ai perioadei moderne, care spunea la un moment dat ca NU ESTE CALE MAI BUNA DE A-TI ARATA IUBIREA CATRE DUMNEZEU DECAT BUCURIA INIMII. Cu alte cuvinte, a-ti lasa inima sa tresalte de bucurie la fiecare intalnire cu Cuvantul lui Dumnezeu, cu slava lui Dumnezeu din creatie, cu meditatia la Cuvantul lui Dumnezeu si cu meditatia la slava lui Dumnezeu din creatie.

<b>Privegheri</b> <br>Pr. Constantin Necula Iata ca dorinta noastra de a ramane mai mult cu Hristos, pana la plecarea zilei catre noapte, ne apropie intr-un fel sau altul de cei doi ucenici pe drumul spre Emaus: Cleopa si Luca. Si Hristos Se arata in mijlocul lor. Nu numai ca Se arata, dar le si talcuieste, le descopera adevarurile cele de credinta si, mai mult decat atat, la sfarsit de tot li Se si daruieste sub chipul Trupului si al Sangelui, pentru a-i umple de adevarata cunoastere, pentru a-i umple de adevarata lumina, pentru a-i umple de adevarata bucurie a inimii.

Impreuna, iata, ne-am prelungit seara catre noapte, in rugaciunile noastre, in cantare, in meditatie, chiar si-n nerabdare uneori, sau in prea mare rabdare, dar de fiecare data incercand sa punem un sfarsit bun zilei, cum nadajduim sa punem sfarsit bun vietii noastre, precum spunem in rugaciune: “…sfant, in pace, fara de pacat…”, cerand acestea toate de la Hristos. O zi sfarsita la modul acesta – sfant, in pace si fara de pacat – ne intareste de fiecare data pentru ca noaptea ce vine, chiar daca ne va cuprinde pentru totdeauna (prezenta mortii fiindu-ne intotdeauna mai aproape decat banuim), sa ne poata trece dincolo de ea, in lumina aceea a vesniciei lui Hristos, in lumina aceea pe care am pregustat-o in timpul acesta binecuvantat al slujbelor, al Liturghiei si, mai cu seama, al intalnirii de astazi cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos.
L-am lasat pe Petru facand colibe pe Tabor. Si l-am lasat mai apoi spunand, cum zice romanul “vorba proasta”. Sfantul Teofilact al Bulgariei foloseste cuvantul acesta nu in sensul in care-l intelegem noi astazi. Tineti minte ca il intreba un frate la un moment dat pe un Avva: “parinte, ce sa fac ca sa ma mantuiesc?” Si parintele ii da raspunsul cuvenit, apoi ii zice:’’Frate, nu nadajdui in acestea toate, ca vorba proasta asculti din vorba mea!” Spunea Parintele Antonie vorba proasta? Nicidecum! Dar spunea in cuvinte omenesti taina lui Dumnezeu. Tot astfel cum Petru a intervenit astazi in muntele nostru, al tuturor. Toti am fi vrut sa mai sedem o vreme in praznuirea aceasta a Taborului, in lumina aceasta a Taborului. Si intr-un fel sau altul, cei care se pricep la tamplarie ar fi vrut sa faca o coliba. Cei care se pricep la gatit ar fi sus: “Doamne, bine ne este noua aici! Hai sa-Ti punem ceva de mancare, sa simti ca esti Oaspetele casei noastre!” Fiecare din ce se pricepe mai mult ar da Hristosului Slavei. Asa se intampla in vietile noastre de fiecare data. Noi toti, de fiecare data cand ne atinge prezenta lui Dumnezeu, avem tendinta de a-I da cate ceva, dorinta clara de a-I oferi ce avem mai bun in inima noastra, daca nu cumva chiar inima noastra, care este cel mai de pret dar.

Spune Fericitul Augustin ca toti oamenii cauta pe pamant, la nivelul orizontului, lucrurile pe care le vor. Cand colo, ele toate vin de Sus. Si atrage atentia in mod deosebit asupra unui lucru. Spune el, vorbindu-le avarilor – nu populatiilor migratoare numite avari, ci celor care au ramas pana azi migratori in cautarea banilor – asa: “De ce cauti, avarule, cu ochii rotindu-ti-i in nebunie de-a lungul orizontului, cautand ce sa mai apuci intre bratele tale si intre mainile tale? Nu te boieri de pomana! Ceea ce e bine cu adevarat si ceea ce e bun cu adevarat vine de Sus, de dincolo de linia orizontului, din intalnirea cu Hristos…” Si spune el un lucru care pe mine m-a impresionat foarte tare, pentru ca se potriveste zilelor noastre mai mult decat oricand si parca zilei acesteia in mod special: “Exista o lumina care izvoraste din Hristos si care lumineaza atat de bine toate lucrurile, incat toate, suflate in lumina lui Hristos, au nepretuita valoare. Tot ceea ce atingi in numele lui Hristos si primesti in numele lui Hristos este aurit de Duhul Sfant si toate acestea sunt lucruri de mare valoare pentru tine.“

Tot lor le spune intr-alt chip – mai aspru, e drept, dar adevarat: “De ce cautati casele voastre sa fie mai mari decat ale celorlalti si copiii vostri sa fie mai asezati decat copiii celorlalti? Cautati la asezarea voastra in casa lui Dumnezeu impreuna cu copiii vostri si pamantul intreg este al vostru, pamantul intreg, precum Hristos Insusi a zis si pentru ca voua vi se va spune atunci: Si daca veti invata toate neamurile, pamantul intreg il veti cuprinde in cuvintele voastre.”

Iata ce taina se ascunde in aceasta, pentru ca toate acestea se ascund in acea bucurie a inimii despre care Sfantul Tihon din Zadonsk vorbeste. Acea bucurie a inimii care face ca toate sa fie bucuroase, chiar si moartea, chiar si boala, chiar si amintirea pacatului pe care n-ai izbutit sa-l zdrobesti cu totul, dar pe care l-ai infrant o data. Si din biruinta de atunci traiesti cu nadejdea ca-l vei infrange inca o data si inca o data si inca o data, pana cand il vei infrange deplin.

Iubitilor, toti suntem pacatosi, pacatosi pana in maduva spinarii. Nu exista pentru noi mantuire daca o tinem asa, caldicel, la indemana si cu Dumnezeu, si cu lumea cate un pic. De fiecare data insa cand vreti sa iesiti din lumea de pacat, cereti lui Hristos sa va dea bucurie in inima, o inima bucuroasa. Sa nu porniti sa bateti pacatul incruntandu-va la el, ci zambindu-i cu acea binecuvantata putere pe care o da chipul lui Hristos in acea coliba petrinica pusa la indemana noastra si care este icoana. Bazati-va pe acest zambet de bucurie si calcati de bucurie peste acest amarat strugure al pacatului, ca din el sa curga mustul acesta al desertaciunii si, desavarsit lasandu-l sa fiarba in inima voastra, vin de pret, in pocainta, in smerenie si in dragoste, aduceti-l lui Dumnezeu. Nu-i usor sa te mantuiesti. E imposibil aproape. Nu aproape, ci sigur este imposibil fara Hristos. Dar cu Hristos totul este cu putinta.

Vreau sa va pun la inima acum un moment pe care, in timpul Acatistului , l-am derulat cu toata dragostea mea. Mi-aduc aminte – poate ca v-am mai spus-o si cu alta ocazie – de canonizarea Maicutei Teodora de la Sihla: o muiere, daca stai sa te gandesti, o mana de femeie. Moastele ei sunt cele mai mici ca dimensiune din Lavra Pecerska si nici n-are chivotul nu stiu cum facut si nici constructii masive de jur-imprejurul ei. In schimb, are smerenia pe care a pastrat-o in toata viata ei de pustnicie. Saizeci de ani sa stai in pustie! Sunteti unele care va plangeti ca ati stat saizeci de ani in lume…Ganditi-va! Saizeci de ani in pustie, departe de toti si de toate, atinsa doar de mila si harul lui Dumnezeu! Si inchipuiti-va muntii Moldovei in vremea aceea: cu zapezile lor, cu lupii lor, cu turcii lor…

Este un moment in viata Sfintei, pe care il consemneaza o cronica de manastire, in care turcii s-au aratat exact pe cararea care urca spre Maica Teodora. Si Maica, inspaimantata de venirea lor – dar nu de frica lor, fiindca tot era datoare cu o moarte, ci de teama sa nu se tulbure locurile si sfintenia lor – a ridicat mainile la cer intr-atat, incat cel care conducea oastea aceea turceasca a vazut ca Piscul Sihlei nu mai e. A pierit muntele de la fata lui.

Nu e singurul caz in istoria Bisericii noastre cand se intampla asa. Exista un episcop al Tomisului, Teotim I, care, cand a fost atins Tomisul (Constanta de astazi) de cetele ungurilor – stiti ca, ei fiind foarte in centrul Europei, n-au prea fost pe acolo dintotdeauna si pe cand cautau ei pe unde-i centrul mai aproape, au trecut o parte dintre ei si prin Tomis, mergand pe jos, spre Bulgaria, si de acolo spre Campia de astazi a Iugoslaviei, a Serbiei – impreuna cu doi ucenici, doi diaconi, tocmai pleca din cetate. Cnd i-a vazut ca vin, s-a pus in mijlocul drumului si s-a rugat. Si au trecut paganii pe langa ei fara sa-i vada, ei, care taiasera tot pana atunci. Mai mult decat atat: rugandu-se Sfantul, a fost adus indata in cetate si le-a anuntat celor din Tomis ispita cea mare care vine peste ei. Toi s-au mirat: cum a stiut episcopul nostru aceasta, ca doar e plecat cale lunga de o zi?! Si abia a doua zi au ajuns ungurii sa calce pamanturile Tomisului.

Ba si mai mult decat atat: Totim, iesind in intampinarea lor, incepe si le spune in limba acelora lucruri despre preamarirea lui Dumnezeu, tinandu-I la distanta mare de cetate. Si reuseste cu putini bani sa rascumpere intreaga cetate a Tomisului. Cei care ati citit istoria va aduceti aminte ce a facut “biciul lui Dumnezeu”, asa-zisul “Bici al lui Dumnezeu”, Attila, in Roma, care era o cetate asezata. Va dati seama ce-ar fi ramas din Constanta noastra daca ar fi trecut “civilizatii” acestia, care pana in ziua de astazi au probleme cu ridicatul prafului cand e vorba sa ocupe cate ceva… Sigur n-ar mai fi ramas nimic! Si ganditi-va: la vremea aceea, ca si acum, Tomisul pastra cele mai vechi vestigii ale existentei noastre crestine pe pamantul romanesc.

Iata, de la Teotim, ne intoarcem la Sfanta Cuvioasa Teodora de la Sihla. Face sa dispara varful muntelui, il face transparent pentru ochiul pagan. Ba, mai mult decat atat: cand dinspre partea cealalta s-au apropiat ceilalti, romanii, moldovenii, veniti sa caute adapost in urma unei batalii in munti, indata li s-a aratat cararea catre Sfanta, si Sfanta se pare ca i-a ingrijit, ea nefiind fizic acolo, ci in chip de purtare de grija, aducandu-le noaptea cele necesare vindecarii bolilor lor trupesti. Lucruri care, pentru ca sunt aproape uimitoare, nu sunt trecute intotdeauna in Viata Sfintei, desi cronicile vechi manastiresti le consemneaza.

Ei bine, la vremea cand eu, student fiind in anul I, m-am urcat in Muntele Sihlei sa ma intalnesc cu Cuvioasa Teodora, am intrat in pestera la vremea cand vladicul Moldovei, Inaltul Daniel, citea Acatistul dimpreuna cu ceilalti multi arhierei, nici nu mai stiu de pe unde, prezenti la canonizarea Sfintei. Fusese o noapte cumplita: cu furtuna, cu ploaie… Numai grindina n-a fost! A doua zi, cand a rasarit soarele si toti am urcat catre varf, am stiut ca suntem sub purtarea de grija a Cuvioasei. La o vreme, dupa ce Inalt PS a terminat slujba, s-a lasat o tacere mormantala. In mod normal, la o multime mare de oameni, ar trebui sa auzi un vuiet, ar trebui sa mormaie vreunul, tinand isonul la psaltica, sau sa se intample ceva. S-a lasat o liniste mormantala. Si in seninul acela desavarsit s-a auzit deodata un tunet puternic, incat Inaltul s-a folosit de momentul acela, spunandu-ne: “Daca pe noi ne-a cutremurat un tunet fara glas, cum ii va fi cutremurat tunetul pe Apostolii care auzeau din norul de lumina: ACESTA ESTE FIUL MEU PREAIUBIT. DE ACESTA SA ASCULTATI!”

Astazi am primit aceasta porunca a ascultarii. Noi avem senzatia ca numai monahii trebuie s-o faca, cu vesmantul lor negru, cu scufa de pe cap, care-i ca o mana pusa tot timpul sa le atraga atentia, sa le aduca aminte ca sunt sub obladuirea lui Dumnezeu. Ca si cum numai ei trebuie sa faca ascultare. Sau numai preotii la vladica, ori vladicul la cine o putea face, la Sinod… Ei bine, ascultare trebuie sa facem toti la glasul lui Dumnezeu, si cand ne mai trage de maneca, si cand ne mai da cate-o scatoalca la spate, si cand ne invata sa luam drumul drept, si cand ne invata sa asteptam pana cand se va indrepta drumul in calea in care vrem s-o luam. La graba suntem tineri toti, in toata viata noastra. Si nelinistiti, pururea nelinistiti. Insa sa cautam adanc in inima noastra, pentru ca, in primul rand, langa bucuria inimii, sa punem ascultarea, pentru a castiga si smerenia inimii. Iar inima smerita Dumnezeu nu o va urgisi, ne zice Proorocul David. Sa cautam dar sa ne crestem o inima bucuroasa si smerita si sa ne bucuram totdeauna de darul cel mare al luminii Taborului, care s-a intretesut in istoria Bisericii si cu aceasta faptura firava, dar luptatoare, femeiasca, dar barbatoasa, desavarsita in drgostea ei, care este Sfanta Teodora.

In 1990, indata dupa Revolutie, o delegatie de monahi de la Sihla a plecat la Lavra Pecerska, la Kiev, sa ceara fratilor ortodocsi ucraineni inapoi Moastele Sfintei, pentru care acum se construieste biserica aceea de la Sihla. Stiti ca Sfanta fusese schimbata pe un rand de vesminte arhieresti, pe niste haine mai domnesti o tzara, de unul dintre principii Moldovei, strain de Biserica si de neamul nostru.

Ei bine, au ajuns acolo, i-au plimbat si i-a intrebat Pr. Cleopa (Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii si pe el!): “Aicea este si Teodora noastra de la Sihla?” Rusul: “Ni znaiu!” Nu stia nimic, n-a vazut nimic, habar n-avea despre ce e vorba! Si-ntreaba iar Pr. Cleopa: “Nu cumva aici este si Teodora Carpatilor?” – condacul acela mai vechi asa suna: BUCURA-TE, TEODORA CARPATILOR!… Nu cumva este Teodora Carpatilor aici?” “Parca-i, dar nu stim unde.” Stiti ca acolo – eu n-am fost, dar mi-au povestit multi – sunt foarte multe racle de Moaste asezate. Atunci Parintele Cleopa, ridicand mainile spre cer, a zis: “SFANTA TEODORA, DACA ESTI AICI, ARATA-NE LOCUL UNDE TE AFLI!”Si deodata, din perete, de unde era foarte bine pusa, s-a desprins racla Sfintei si s-a luminat locul, aratandu-le inspre ce directie trebuie sa mearga. Se spune ca pana si calugarii aceia ucraineni, care au tot interesul sa tina moastele cat mai mult la ei, s-au inmuiat si au inceput sa planga cand au vazut cu cata evlavie Pr. Cleopa si-a aplecat fata pe racla. Mai cu seama ca Parintele marturiseste in cateva randuri, in carti mai noi, aparute dupa moartea sa, ca atunci cand avea nevoie, sfintii care veneau cel mai des in ajutor erau Sfantil Ioan Postitorul (unul din fostii episcopi din Rusia ocupata, care trecuse Prutul si se asezase in munte ca schimnic), Sfanta Teodora de la Sihla si Sfantul Ioan Iacob Hozevitul.

Iata cum se intretaie viii cu mortii si cele trecute cu cele prezente si cu cele viitoare. Noi stam acum exact ca niste prunci inaintea tainei lui Dumnezeu, mirandu-ne si des-mirandu-ne, intrebandu-ne: pana la urma, unde se va opri oare mila lui Dumnezeu pentru noi?
Sa faca Dumnezeu ca mila Lui sa se opreasca mult dincolo de moarte, in Imparatia Sa cea cereasca, spunandu-ne si noua, ca sfintilor pe care i-am pomenit: Bine, sluga buna si credincioasa! Peste putine ai fost pusa, peste multe te voi pune!

Sa ne rugam lui Dumnezeu de inima bucuroasa, smerita, statatoare in ascultare dinaintea Tatalui Ceresc. Amin!

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>