Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula,
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu

Seria Conferinţe
Exigenţele convertirii oglindite în Actele Martirice
Suceava, 2005

Vezi partea 1 aici.

Îi vedem pe toţi zburând pe la secte, trecând prin tot felul de pietisme din astea ieftine. Nu ne dăm seama că de fapt noi nu pierdem nimic, ci ei pierd. Şi ne îndurerează pierderea pe care ei o săvârşesc în raport cu ei, ne obligă ca noi să fim mult mai atenţi cu ceea ce noi facem ca ei să nu se piardă. Nu înseamnă acum că dacă lui Gică i s-a pus pata şi vrea neapărat să aibă apartament şi pleacă în Anglia şi acolo se converteşte la baptişti - sau nici nu pleacă, ci îl ajută aici fraţii baptişti -, gata, s-a convertit la baptişti şi dintr-o dată l-am pierdut din Biserică. Biserica nu pierde pe nimeni. E falsă ideea că Biserica ar vrea să piardă pe cineva sau că pierde pe cineva. Cei care ies din Biserică pierd Biserica. Îşi pierd relaţia lor personală cu Dumnezeu, trecând către nişte dumnezei mai mici. Care pot fi numiţi în orice fel: bănuţi, păpică, cum vrei… Café-bar, Internet… Cum vreţi. Fiecare poate să-şi creeze câte un idol dintr-aceştia care să-L suplinească pe Hristos, până la vremea la care, constatând că este sterp şi că nu-i foloseşte la nimic, îl abandonează, pentru că el însuşi se simte abandonat.

De aceea vă spun că în căutarea modelului convertirii nu trebuie să fim disperaţi. Îl avem de 2000 de ani înaintea ochilor noştri şi noi nu-L găsim!… Pentru că nu ştim să ne lăsăm în mâna Bisericii şi să fim purtaţi către El. Biserica noastră, slavă Domnului, este o Biserică inclusivistă. N-are a pierde pe nimeni. De fiecare dată rămâne deschisă, cu braţele foarte larg deschise - uitaţi-vă la uşile împărăteşti cum, îndată după Înviere, rămân deschise până în Joia Înălţării, aşteptându-i pe toţi să se întoarcă şi strigându-le tuturor că în raport cu tot ceea ce se petrece în jurul lor, singura revoluţie reală şi singura realitate plină de sensuri este numai Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Observaţi cum dintr-o dată modelul convertirii ne duce către modelul Învierii, către Noaptea Învierii. Atunci convertirea noastră dinspre iad spre rai se face în fiecare noapte de Înviere, ca şi în fiecare noapte când retrăim şi retrăim Învierea. Privegherile în mănăstire nu sunt pierdere de vreme, ci re-aducere aminte a privegherilor de dinaintea Învierii şi de aducere înainte a Învierii lui Hristos. Acest spaţiu al convertirii, care este Învierea lui Hristos şi care ne este foarte aproape, ne dovedeşte că oricât de jos am fi în căderile noastre, există încă o speranţă. Câtă vreme Hristos ne este Domn şi Dumnezeu. Mi-aduc aminte întotdeauna cu evlavia cu care trebuie să îmi aduc aminte şi cu o neţărmurită mulţumire faţă de Dumnezeu, Care mă ţine în viaţă, de momentele din copilăria mea în care mergeam în Vinerea Mare la biserică. Era singura zi când mergeam la biserică. În tot anul. Nici de Crăciun nu apucam. În Braşov, biserica mea era la câteva minute bune de mers cu troleul. În Vinerea mare, în schimb, însoţindu-l pe tatăl meu, mergeam şi cântam Prohodul Mântuitorului. Auzeam toaca, vedeam lumânările, vedeam oamenii mergând cu lumânările aprinse către groapă… În timp, am învăţat că gestul acesta înseamnă ceva mult mai mult. Că dacă în Vinerea Mare Hristos este în mijlocul bisericii, cuprins de moarte, în cele mai de jos ale pământului Hristos calcă deja ca biruitor. Şi că dacă Dumnezeu, Creatorul, sfărâmă ceva, atacă o realitate în miezul ei, din momentul respectiv nimeni, niciodată, nu poate restaura la fel de distinct realitatea aceea. Intră Hristos în iad şi goleşte iadul. Şi zice cântarea din Triod la Săptămâna Patimilor: „Iadul şi-a înghiţit momeala lui”. Sfântul Grigorie de Nazianz ne dă o imagine teribilă când spune, la un moment dat, că exact cum se pune momeala în firul pescarului, în cârlig, aşa şi Hristos S-a lăsat pe prins în undiţa întrupării, pe firul întrupării, până în cârligul Crucii, punându-se momeală diavolului. Şi diavolul L-a înghiţit cum înghite peştele cârligul. Şi-o fi zis el: „Şi Ăsta e ca toţi ceilalţi. Şi Ăsta moare, uite-L! A făcut El ceva minuni, a cam tulburat El iadul, ne-a cam dat El peste râturi ici şi colo, dar uite-L şi pe El în mâinile noastre!…” Şi a înghiţit momeala. Iar Hristos, pe firul dumnezeirii ducându-Se înapoi la sursa măreţiei Sale, care este Treimea, când a ieşit a făcut iadul să vomite tot ceea ce avea în pântece, pentru că nu mai putea să ţină. Şi în vomitătura aceea uriaşă au ieşit afară toţi cei morţi. De aceea vă spuneam că în Sâmbăta Mare preotul slujeşte Liturghia în fond pe masa de Altar din iad, care a devenit Biserică. Unde este Hristos este Biserica! Şi în momentul acela se aprinde lumina la Ierusalim! Nu vă minţiţi că la 12 noaptea vine lumina şi părinţii se bucură: „Uite, ne-a aprins becul Dumnezeu!” Nu. În Sâmbăta Mare, în prânzul Sâmbetei celei Mari pogoară lumina, semn că în cele mai de jos ale iadului Hristos intrând, iese cu adevărat Lumină lumii. Mai mult decât atât. Aduceţi-vă aminte de gestul nostru de a stinge luminile în toată biserica, lăsând macul acela de lumină pe masa Sfântului Altar, speranţa aceea că undeva, acolo, dincolo de vederea noastră, este Hristos, Care ne aşteaptă. Imaginea aceasta te duce automat cu gândul la iadul care însuşi era întuneric şi la speranţa aceea, clipa aceea de speranţă în care Hristos Se vesteşte ca fiind biruitor. El vine şi tulbură lucrurile. Şi pe când preotul ia lumina din candelă şi se întoarce cu faţa spre noi, spunându-ne: „Veniţi de primiţi lumină!”, tot aşa Hristos Se pleacă în Întruparea Sa şi dăruindu-ne Lumina, totul se umple de Lumină. Cum zice Sfântul Vasile cel Mare: „Nu mai ştim care sunt care. Se amestecă îngerii cu oamenii, căci nu mai există întuneric, ci totul este lumină!”

Din momentul acela trebuie să vă puneţi foarte serios problema convertirii. Cine sunteţi voi în raport cu Învierea lui Hristos? Cât din ceea ce se petrece în Noaptea aceea vă aparţine şi v-a schimbat vieţile? Pentru că noi ne-am obişnuit de foarte multe ori să vorbim aşa, bătând câmpii prin biserică, cu o limbă din asta, de rumeguş, că nu ne mai înţelegem pe noi înşine. Vorbim despre toate cele şi nu mai vorbim de Hristos şi despre capacitatea Lui de a ne izbăvi din moarte. Vine câte unul şi zice: „Părinte, ştiţi, am o problemă cu nervii! Nu mai pot discuta cu părinţii mei…” Care e soluţia? Dacă-i zici: Hristos, îţi spune: „Măi băiatule, vino-ţi în fire! Ce legătură e între Hristos şi comunicare dintre părinţi şi copii?” Păi este! pentru că Hristos face ca această comunicare să se poată restaura. Ne pune pe fiecare să stăm în banca noastră, ne arată unde ne este locul, pentru că o adevărată convertire te aşează într-o dimensiune corectă cu Hristos. Toată lumea crede că smerenia este să baţi cu capul de pământ la toţi - mă iertaţi de cuvânt prost, dar e un neculism patentat - tiriplicii din jurul tău. Dar nu este aşa în nici un caz, pentru că, de fapt, smerenia noastră se raportează la Dumnezeul nostru, care S-a smerit de dragul mântuirii noastre. Nu ne smerim cu toţi proştii din jurul nostru, care cred că au adevărul veşnic. Chiar dacă aceia uneori sunt într-o ţinută care ar vrea să ne ceară să tăcem. Dar dacă tăcem în faţa adevărului, acceptând minciuna, nu mai suntem fiii Adevărului, ci fiii minciunii, şi nu ne putem împărtăşi de Hristos, Care este Adevărul.

Ce anume din acest Model vă poate face să supravieţuiţi? Ce vă dă - dacă vreţi - punctele de sudură ale fiecăruia dintre voi cu Marele Model, Care este Hristos? Desigur, viaţa în Hristos… Şi când spun aceasta, sper să nu înţelegeţi că încep să teoretizez şi să vă cânt după ureche o romanţă pe care o ştiţi de multă vreme. Ci vreau să vă aduceţi aminte de botezul vostru. De botezul vostru în care aţi murit şi aţi înviat cu Hristos. De botezul vostru în urma căruia aţi rămas nemuritori. Iar celelalte taine toate ne vin în întâmpinare. La noi în Ardeal există obiceiul să se creadă - ştiţi, de fapt, şi dumneavoastră, pentru că, fiind călcaţi de austrieci, aţi fost călcaţi suficient şi de catolici - că maslul este ultima ungere a toboganului ca să treacă ăla mai uşor pe lumea cealaltă. Asta este o extremă: maslul pentru muribunzi. Iar cealaltă extremă este maslul de obşte: „Hă-hă-hă, haidaţi toţi aicia, că vă facem aia şi aia, vă scoatem dracii… N-avem rugăciuni pentru toate cele? Nu-i nici o problemă, inventăm noi!… Deschidem pravile, ne rugăm cu lumânarea cu vârful în jos, găsim noi o modalitate de a vă stoarce de bani!…” Un fel de neguţătorism, de cele mai multe ori amatoresc, fie vorba între noi, şi penibil înaintea oamenilor. Pe când Taina Sfântului Maslu ce-ţi aduce mai întâi aminte? Faptul că ai fost miruns, că te unge exact unde ai fost miruns, că în afară de rana ta, te unge pe toate rănile pe care Hristos ţi le-a dat. Nu vă minţiţi! Din cristelniţă noi nu ieşim nerăniţi! Din cristelniţă ieşim cu semnele cuielor în mâini şi-n picioare, şi cu coasta împunsă. Asta înseamnă să fii creştin! Cine v-a spus că a fi creştin înseamnă să stai la o berică şi un tutungel şi că aşa poţi să fii la fel cu sfinţii de pe pereţi? Nu merge! Uitaţi-vă bine la tot ceea ce vă propune toată masa de sectari mediocri din jur, care vine cu tot felul de cărărui, una mai scurtă decât cealaltă. „Eşti tânăr şi te simţi izolat în Biserica Ortodoxă, pentru că popii tăi te pun să baţi metanii, să te rogi, să ţii post… Nu-i nici o problemă! Hai la noi, că noi te băgăm în bancă, te învăţăm să lălăi ca un papagal, te aplaudăm, te ducem în excursii… Numai lucruri duhovniceşti. Îţi găsim un loc de muncă, dacă se poate, în beneficiul micii noastre adunări, şi atunci când devii desăvârşit nu te trimitem la Ierusalim, la Locurile Sfinte, ci te trimitem la locul nostru sfânt, peste gârlă…Un pic la Munnchen, la Detroit, găsim noi un loc unde tu să fii foarte bine primit de fraţii de acolo care, fără îndoială, dacă îşi scutură praful de dolari din buzunar îţi dau salariul pe şase luni din nenorocita de Românie, şi iacătă, dintr-o dată te-am convertit, te-am îmbogăţit… În ce? În ce?

Uitaţi-vă la şcoala noastră românească. În ce ne îmbogăţim noi? În matrici existenţiale. 1-1-1, 0-0-0… Uitaţi-vă bine, că ajungeţi sivicultori câte unii şi nu ştiţi să faceţi diferenţa între mesteacăn şi frasin. Pentru că teoretic noi le învăţăm pe toate, le şmecherim pe toate, le rotunjim pe toate, dar n-am pipăit lucrurile către care mergem. Devenim ingineri electricieni şi nu ştim să facem diferenţa între diodă şi triodă, pentru că nu se mai folosesc astea. Învăţăm noi la fizică despre Ciclul Carnof, ştim noi pe acolo despre ce-i Amperul, putem da definiţia a ce tensiune trece prin două fire de un centimetru, facem pe rotunzii, dar uităm că în esenţă, dacă Dumnezeu face o singură clipă ca G = 9, 81 m / s să plece un pic spre 9, 82 sau 9,83, s-au dus toate ale noastre. Sau noi am stabilit că metrul are 100 de centimetri. Mă rog, am fost de acord. Dar metrul ăla poate să aibă, uneori, nici un centimetru. Cât este un metru între doi iubiţi? Zero! Câţi sunt o mie de kilometri între doi oameni care se iubesc? Zero! Cât este un metru între doi duşmani? Enorm! Or, lucrurile acestea dintr-o dată le învăţăm. Modelul convertirii noastre ţine de modelul societăţii în care trăim. O societate care, pe de o parte, alunecă în globalism. Adică hai să ne bucurăm toţi: budiştii, ortodocşii, spiritiştii… Ne pupăm… Şi ne mântuim. Cretinii cu creştinii, cum ziceau bătrânii. Un globalism în care totul e făcut otova, ca şi cum dacă semeni grâul lângă cucuruz, şi peste el cartoful, ies toate dintr-o dată şi vă daţi seama ce producţie marfă la hectar acolo avem! Ştiţi că ficatul de gâscă este cel mai de preţ ficat. În acelaşi timp, ficatul de porc are o chestie specială, care ar da bine cu cel de gâscă. Au încercat ăştia într-o vreme genetic acolo, au manipulat un pic, şi a ieşit prima gâscă cu păr. Bine că n-a ieşit porcul cu pene!… Din nevoia de a epata neapărat cu ştiinţa umană şi de a crea cu tot dinadinsul produse noi, otovându-le aşa, asfaltându-le, dacă vreţi, am crezut că putem să zidim viitorul. Asta este zero! Pe de o parte.

Pe de altă parte am devenit consumişti. Chiar consumişti ai Bisericii. Adică mergem la biserică să ascultăm, să mâncăm, luăm anafură… Ca nişte roboţei: ne sculăm dimineaţa, ne spălăm pe ochi, zicem o rugăciune, ne ducem la biserică, ascultăm la biserică, ne luăm anafura şi plecăm. Iar în noi nimic nu s-a schimbat. Roboţelul cap pătrat a plecat şi tot aşa vine înapoi. Poate ceva mai rotund, aşa, că l-a mai bătut în cap, puţin, predica părintelui. Dar nimic din sistemul său interior nu s-a schimbat.

Consumişti suntem şi atunci când credem că dacă citim Filocalia toată, gata, suntem filocalici! Păi măi, fraţilor, să vedeţi ediţiile de Filocalie pe care le au suedezii sau englezii, de ne bagă în traistă! Traduse, culmea, după ediţia pe care a făcut-o Părintele Stăniloae, nu după ediţia grecească. Păi ştiu baptiştii de la Oradea greacă mai bine decât ştiu studenţii de la Sibiu sau cei de la Iaşi. Dar nu le foloseşte la nimic, că tot nu-L văd pe Dumnezeu!… Unul dintre ei a scris o carte teribilă, Concepţia de dumnezeire la Părintele Stăniloae. O scris-o şi… bou a fost, bou o rămas săracul, mă iertaţi de cuvânt prost… Acum exagerez eu, dar nu a priceput nimic, nu a transmis nimic din ceea ce scria în viaţa lui duhovnicească. El continuă să creadă că Hristos nu face parte din treime, că nu este un Dumnezeu Întrupat… Gândiţi-vă că nu s-a apucat din momentul în care a scris cartea să o laude pe Maica Domnului în adunare. De ce? El este victima consumismului. Adică el trebuie să trăiască totuşi cu ceva.

De ce vă spun lucrurile acestea? Pentru că mare parte dintre voi veţi fi intelectualii generaţiei viitoare. Şi înaintea acestor provocări, ca ortodocşi, va trebui să răspundeţi. Soluţia la toată nebunia lumii nu poate fi alta decât Hristos!

Să nu vă minţiţi vreodată că masonii sunt cei care ne dărâmă nouă Liturghiile. Ăsta e banc! Nici un mason n-o să vină să-ţi tragă mâinile în jos de la Împărate Ceresc, înainte de Liturghie. Şi nici n-o să-ţi tragă una în cap dacă te rogi acasă din Ceaslov. Dar dacă noi, în cămăruţa noastră intimă, nu ne vom împlini creşterea în modelul convertirii, totul ne este de prisos.

Ultimul lucru pe care vreau să vi-l pun la inimă ţine mai mult de o poveste. Se spune că la un moment dat un tip flămând din cale-afară îi cere unui altuia, care mânca o friptană de-asta, aşa, babană, să-i dea şi lui să mănânce. Îi aruncă ăsta o bucată de pâine: „Ia, mă! Îţi ajunge…” Mănâncă bietul pâinea, mai trăgea un miros de friptură, mai mânca o firimitură, mai trăgea un miros… Ăsta supărat: „Ce faci, mă, acolo?” „Mă hrănesc cu mirosul tău.” „Bă, asta te costă. Pe pâine nu-ţi cer nimic, dar pe miros trebuie să îmi dai bani.” „Bine. Cât?” „Cât vrei tu, dar trebuie să îmi dai bani.” Merge ăsta, cerşeşte de la ăla, cerşeşte de la ăla… Strânge el acolo o monedă prăpădită, şi îi dă omului moneda. (Desigur, lucrul ăsta nu se întâmplă în România! La noi fripturile sunt primele puse pe masa săracilor, bineînţeles!…) Şi la un moment dat aruncă săracul banul pe jos. Zbang!… Şi se învârte moneda pe jos, cu zgomot. După care ăsta o ia şi o bagă în buzunar. „Ce faci? ăla de colo. Păi nu-mi dai banul?” „Plata pentru mirosul tău a fost sunetul banului acestuia.”

Ce vreau să vă spun prin aceasta? Să aveţi foarte mare grijă, că multe zdrăngăneli vor fi de jur-împrejurul vostru. Dar plata zdrăngănitului este mirosul. Adică faptul că doar vă veţi aerisi într-un fel sau altul nu înseamnă că vă veţi îmbogăţi, într-un fel sau altul. Să nu credeţi acum că L-am pus pe Hristos între mine şi voi. Doamne fereşte! El este pus între noi pururea. Şi El ne strânge, şi El ne de-strânge şi ne împrăştie. Senzaţia noastră de a avea un Dumnezeu foarte îndepărtat de noi se datorează, într-un fel, şi modului nostru de a privi lucrurile. Şi modului în care, nu de puţine ori, Biserica ne prezintă lucrurile. O preoţie feudală, aşa, ridicată pe un eşafod, pe care nimeni nu trebuie să o atingă. Doamne fereşte să spui cuiva ceva de rău, că dintr-o dată devii duşmanul lui, şi toate lucrurile devin întotdeauna personale. Spunea George Călinescu la un moment dat că, din păcate, în România orice critică adusă se transformă într-o critică personală. Chiar dacă critică o instituţie sau loveşte într-o dramă instituţională. Şi ca să înţelegeţi drama instituţională, vă dau un exemplu: predarea religiei în şcoli. Toată lumea este de acord să se predea religia în şcoli. Dar nu de către toţi neaveniţii şi de către toţi neterminaţii, şi de către toţi stupizii, care cred că dacă au învăţat pe de rost Psalmul 50, sunt apţi să predea religie ortodoxă în şcolile româneşti. Pentru că, fie vorba între noi, să te duci şi să transformi clasa în simpli cititori de Psaltire şi stătători în genunchi pe coajă de nucă pentru că nu ţi-au ştiut Crezul, ţine de aberaţie şi de debilism. Or, dramele acestea, dacă nu le rezolvi în Hristos, nu se mai rezolvă niciodată.

Care este soluţia? Fără îndoială că o să avem nevoie de medici, de profesori, de silvicultori, ba chiar de preoţi, de tot ce aveţi nevoie dumneavoastră după modelul lui Hristos. Nu la modul în care Hristos ne devine de acum un fel de breloc la pantaloni, pe care îl scoatem: „Doamne, uite, acum mă duc acolo, mă duc dincolo, mă duc acolo… Mă umplu de har de la Tine.” Ci în modul în care Dumnezeu, locuind în noi, străbate împreună cu noi lumea în care trăim.

Lucrul acesta să-l reţineţi şi să-l purtaţi cu voi totdeauna în inimă. Că nu e clipă în care Hristos să nu stea lângă noi, de dragul nostru şi împlinindu-Se cu noi. Drama noastră cea mare în ceea ce priveşte convertirea noastră este faptul că noi, fiind botezaţi ortodocşi, credem că nu trebuie să ne mai botezăm la Ortodoxie. Nimic mai fals. Toţi trebuie să ne mai îndreptăm câte ceva din noi, să apostrofăm câte ceva din noi, dacă vreţi, pentru ca metanoia să se împlinească deplin. Pentru ca schimbarea minţii să se împlinească deplin. Şi nu înseamnă numai să citim şi să rumegăm în colţurile minţii noastre lucrurile pe care le auzim. Ci şi să facem lucrurile pe care le auzim. Din nefericire, influenţaţi fie de credinţa catolică, ce ne spune că numai fapta ne mântuieşte, fie de cea protestantă, care e de părere că doar harul ne mântuieşte, am uitat că Biserica Ortodoxă se bazează pe această sinergie. Pe această împreună lucrare a lui Dumnezeu cu omul, în care fapta şi harul deopotrivă ne sunt darurile lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

Iată dar câteva dintre punctele care ar trebui să ne scurtcircuiteze, să ne frisoneze atunci când spunem că suntem ortodocşi. Cât din ceea ce facem noi aparţine Ortodoxiei din care ne mărturisim a face parte? Dacă ceea ce facem noi ţine de ortodoxia noastră particulară, de dumnezeul nostru particular, de piticul meu de pe creier, nu-i Ortodoxia pe care au mărturisit-o Părinţii, nu-i Ortodoxia pe care ne-a dăruit-o Hristos. Pentru că în Hristos nu cantitatea şi nici experienţa particulară nu sunt cele care dau dimensiunea convertirii. Nu „merg la baptişti, pentru că uite câţi merg la ei!” Şi la coadă la carne de câine merg mulţi, crezând că-i de oaie! Iar în ceea ce priveşte experienţa personală, e renumită povestea în care unul dintre preoţii catolici făcea Liturghia cu ţuică, şi când a ajuns arhiereul la el i-a zis: „Bă, frate, ce faci aici? Cum să faci Liturghia cu ţuică? Nu se poate!…” „Păi cum să nu se poată - zice -, păi eu am făcut! Şi s-o putut!”

Deci nici cantitatea, nici experienţa personală nu au nici un fel de valoare dacă ele nu sunt filtrate prin ceea ce Biserica vă pune totdeauna la îndemână: modelul convertirii, Care rămâne Hristos!

Eu am pretextat cu această conferinţă întâlnirea noastră din seara aceasta. V-am dat de lucru ca să îmi daţi de lucru. Sunt convins că s-au născut suficient de multe întrebări, şi le aştept cu dragă inimă, în speranţa că ne vom îmbogăţi unul pe celălalt. Eu deja m-am îmbogăţit venind spre dumneavoastră. Şi văzându-vă şi vorbindu-vă. Dacă şi dumneavoastră aţi reuşit să vă îmbogăţiţi un pic, să încercăm să ne îmbogăţim mai mult din dialogul pe care-l vom naşte.

Eu vă mulţumesc că m-aţi ascultat cu răbdare şi aştept să vă ascult cu răbdare.