Biserica din lume

Paul Curcă

Primul lucru care se constată este că oamenii de lângă noi nu sunt preocupaţi de religie, de credinţa în Dumnezeu. Aceasta a devenit un domeniu obscur, puţin interesant, de care se mai aminteşte cel mult ca tradiţie, de Crăciun, de Paşti şi încă de vreo câteva ori pe an. Credinţa ocupă un loc periferic în sistemul de valori al omului contemporan. Societatea de consum în care, mai mult sau mai puţin, se află şi Romania de câţiva ani nu îl neagă neapărat pe Dumnezeu. E preferabil, pentru ea, să îşi subordoneze acest concept în scopuri consumeriste şi să obţină astfel un profit consistent din el. Sărbătoarea, inclusiv cea creştină, a devenit, pentru majoritatea dintre noi, se vede asta cu ochiul liber, prilejul unor noi şi consistente achiziţii de bunuri de consum.

Lucrurile nu au stat, desigur, astfel dintotdeauna. Toate societăţile tradiţionale, inclusiv cea europeană, ai cărei moştenitori suntem, s-au construit în jurul relaţiei omului cu divinitatea. Timp de peste o mie de ani în Europa Biserica creştină a oferit o identitate comună tuturor popoarelor care o compun, identitate asumată şi afirmată conştient de ele. Au fost deci epoci în care omul exista ca om creştin, dimensiunea credinţei nefiind singura care exista, dar fiind fundamentală. Ieşirea din credinţă a fost un proces lung, întins pe câteva sute de ani, începând din Renaştere, o acţiune de revendicare a autonomiei umane, mai ales în Occident, în faţa unei biserici cu pretenţii totalitare.

Faţa de epocile tradiţionale ale istoriei umane, acum a dispărut preocuparea pentru interioritatea omului, înţeleasă ca putinţă de deschidere în duh către o lume care îl transcende, care îi dă sensul existenţei, şi care, în ciuda stranietăţii ei, îi este proprie în mult mai mare măsură decât viaţa uscată pe care o duce. Totul în lumea noastră concură către un progres material tot mai susţinut pe care oamenii nu mai ştiu cum să îl mai gestioneze, sub aspect moral şi spiritual, o tehnică scăpată de sub control pe alocuri, dar de care se bucură copios prin consum. Se pun la adăpost de relaţia cu Dumnezeu prin ideologii şi prin diverse alte metode de a-şi adormi conştiinţa, iar apoi merg la psihanalist sau la psihoterapeut, ca să le explice de ce sunt, totuşi, nefericiţi. Totul, la o primă vedere, în lumea noastră lejeră şi postmodernă, cu tot mai puţine reguli şi interdicţii de care să ne temem, ar trebui să concure armonios către o stare de bine generalizat. Dar iată că lucrurile nu se petrec întotdeauna aşa, că sistemul fericirii generalizate mai are scăpări pe care oamenii nu reuşesc să şi le mai explice şi nici nu pot, cu toate eforturile lor, să le repare. Ei caută rezolvarea tot în cadrul sistemului în care trăiesc, neconştientizând, nevrând să accepte, că însuşi sistemul de viaţă pe care îl practică e cauza nefericirii lor.

Ce face Biserica, mai bine zis ce poate face ea în acest caz? Se poate ea ocupa , prin reprezentanţii ei cei mai de seamă, ca şi prin membrii de rând, de realităţile contemporane, pe diverse paliere ale existenţei, de starea naţiunii, a Uniunii Europene şi, mai larg, de starea generală a lumii de azi? Răspunsul afirmativ la această întrebare, în care eu cred, nu este deloc evident pentru mulţi din semenii noştri. Biserica, redusă la practicarea unui ritualism pe care cei mai mulţi dintre noi nu-l mai înţelegem, şi la elaboraraea unui discurs negativ şi repetitiv la adresa lumii, nu pare în stare să depăşească marginalitatea la care o împinge contemporaneitatea. Vedem aceasta din modul cum sunt tratate multe din problemele prezentului nostru. Multe din discursurile pe teme nespific teologice ale teologilor şi ierarhilor par protocolare, oficiale şi diplomatice, astfel că nu dau impresia că ar purta în ele o grijă vie, reală pentru soarta oamenilor despre care, în ultimă instanţă, vorbesc. Chiar dacă modul diplomatic pare să fie preponderent, totuşi, dacă dai pojghiţa la o parte vei descoperi, cel puţin în cazul unor purtători de cuvânt ai ortodoxiei, o preocupare adâncă şi, mai mult, o întristare sinceră cu privire la destinul lumii în care trăim.

La modul general diversele biserici creştine, care coexistă destul de paşnic pe continentul european şi în lume, propun un stil de viaţă inspirat din Evanghelie, centrat pe credinţa în Dumnezeu, un spirit al comuniunii în cadrul comunităţii eclesiale. Învăţătura creştină s-ar constitui într-un un set de principii mai degrabă etic-morale decât existenţiale. Dar chiar şi aşa, dacă ar fi puse în practică, ar da naştere unei lumi mai liniştite, mai respirabile, mai lesne de locuit. Însă asemenea valori minimale nu mai sunt luate în consideraţie la nivelul societăţii. Cu toate că majoritatea europenilor se regăsesc ca membri ai diverselor comunităţi religioase, cel puţin prin naştere, acest fapt nu se mai reflectă şi în viaţa lor zilnică. Creştinismul practicat astăzi este destul de tern, nu are abnegaţia şi devotamentul secolelor trecute, e destul de adaptat lumii, de acomodat şi acomodant, se integrează dezamăgitor de bine lumii din jurul lui. Iar aici putem descoperi o stare supraconfesională. În acelaşi mod se poartă şi protestanţii, şi catolicii, dar şi ortodocşii. Dar nici măcar acest creştinism degradat nu mai este prea mult practicat astăzi. De pildă, cu toate că este la modă ca în timpul postului să mănânci pateu, salam, şniţele, lapte şi alte chestii asemănătoare de origine vegetală (şi astfel ţii post, nu?), chiar şi aşa doar o parte redusă a populaţiei mai ţine post.

Valorile fundamentale pe care şi le revendică Europa, cum sunt democraţia, drepturile omului, respectarea legilor asigură o bună convieţuire între oameni, cu toate că şi aici mai sunt destule de făcut. Dar acestea, cu toată perfecţionarea lor, nu pot acţiona decât pe orizontala comunicării. În ciuda tuturor acestor progrese ale democraţiei, drepturilor omului şi a ideologiilor care le susţin, omul se simte tot mai singur, tot mai închis în el însuşi ca într-o carapace din care nu mai ştie sau nu mai poate să iasă.

„Constrângerile legale şi logica drepturilor omului nu pot înlocui nevoia omului de comuniune, de bogăţie sufletească, de viaţă. Într-o Europă dominată de consumerism, Biserica propune dimensiunea ascezei, abstinenţei în varii domenii pentru ca omul să-şi menţină libertatea faţă de nevoile de consum propuse de societate într-un număr tot mai mare şi tot mai diversificate.”[1] Biserica este acceptată atâta timp cât rămâne cuminte în colţişorul care îi este rezervat, participând, după puterile ei, la festinul neîncetat al consumului, sau dacă măcar nu îl împiedică. Dacă însă Biserica ar determina, la nivelul societăţii, un tip de viaţă conform cu menirea proprie, atunci lucrurile ar sta cu desăvârşire altfel. Actuala stare de lucruri din lumea socotită a fi creştină există ca rezultat al îndepărtării de credinţa creştină. Dacă oamenii, la îndemnul Bisericii, ar adopta ascetismul şi abstinenţa, schimbând faţa lumii, actuala stare de fapt s-ar modifica radical. Ascetismul rămâne însă un cuvânt rostit din când în când în predica duminicală a vreunui preot, pe care îl şi uităm în drumul către casă. Probabil că atunci ar declanşa proteste şi nemulţumiri, căci mulţi şi-ar vedea periclitată poziţia pe care o deţin în virtutea acestei stări de lucruri. Ar reapărea, probabil, în conflictele născute de reîntoarcerea la creştinism, martirii. Se pare însă că oamenii preferă bunăstarea şi belşugul în locul lui Dumnezeu, iar de la acest lucru omenirea, atât cât se poate omeneşte prevedea, nu se mai întoarce.

Există vreo salvare? Chiar dacă viaţa inspirată din Evanghelie nu mai este un model la nivelul societăţii, ea poate fi îmbrăţişată măcar la nivel individual. Biserica nu poate impune ceva, cu toate că, în trecut, mai ales în Europa de Vest, a încercat din plin. Ea poate însă pro-pune, poate să îmbie la credinţă şi la viaţă adevărată. Şi aceasta e o chemare tainică şi discretă, căci vine din profunzimile neîmplinite ale omului care îl cheamă în ajutor pe Dumnezeu chiar înainte de a-L cunoaşte. Omul, în nefericirea lui de fiinţă liberă, trecut prin atâtea experienţe care îl încântă, dar nu îl mulţumesc, îi ocupă timpul dar nu îl fac fericit, poate descoperi prospeţimea mesajului evanghelic, poate găsi în moartea propriului său suflet învierea împreună cu Hristos. O aderare la credinţă ca şi conformism la cerinţele sociale, aşa cum se întâmpla în epocile Europei premoderne, poate fi fadă şi lipsită de substanţă. În schimb astăzi, când totul te îmbie la uitarea lui Dumnezeu, când orice referinţă la transcendent pare curată iluzie, o credinţă adevărată este frondă şi război cu toată lumea, este punere în răspăr cu ordinea prestabilită.

„În cadrul societăţii europene actuale în care polimorfimul cultural se manifestă, de cele mai multe ori, în mod autonom faţă de orice reper transcendent, Biserica Ortodoxă propune o viaţă altoită pe cultura Învierii. Sensul morţii, încercările de tot felul, dezastrele individuale şi colective, inclusiv cele naturale, sunt văzute de creştinul ortodox, trăitor şi mărturisitor al credinţei sale, prin prisma nădejdii în Înviere”[2] Dacă diverşi oameni de cultură şi diverse denominaţiuni creştine propun o depărtare de consumismul timpului nostru, o trăire şi o înţelegere la nivelul spiritului a vieţii şi a morţii, Ortodoxia singură propovăduieşte Învierea lui Hristos ca arvună la învierea tuturor, valoarea infinită a fiecărei persoane umane ca chip al lui Dumnezeu, putinţa omului de a se împărtăşi de energiile divine necreate, ceea ce înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât îndumnezeirea omului. Să faci critica lumii în care trăieşti, să îi arăţi neajunsurile şi scăpările este doar un prim pas, şi pe acesta îl fac mulţi. Dar, dacă vezi că lumea care ţi-e dată nu e suficientă, trebuie să urmezi şi căutarea împlinirii în vieţuirea cea adevărată, cea după Hristos.

Problema cea mai însemnată este în ce fel poate fi expus mesajul ortodox lumii de azi în condiţiile în care tot mai puţini oameni sunt dispuşi să îl primească. Biserica trebuie să iasă din ea însăşi, din autocomplacerea în ritualism şi din secundarul în care a fost trimisă de către societate şi să vină în întâmpinarera nevoilor stringente ale celor de lângă noi. Are de recreat raportul cu alteritatea, cu infinetele lui nuanţe, cu deschiderile dar şi cu posibilităţile de ratare. Mai întâi că Biserica poate să îşi transmită învăţătura aşa cum e, căci mesajul este purtător de duh şi îmbie la învierea sufletului, la ieşirea lui din amorţeala. Numai că aceasta nu este întotdeauna suficient. Tot ceea ce aparţine Tradiţiei ortodoxe este adevărat şi bun, dar nu tot este şi relevant. Trebuie un limbaj adecvat pentru omul zilelor noastre, care să fie semnificativ pentru el, să îi spună lui ceva în situaţia concretă de viaţă în care se află. Toate aceste lucruri există. Există în Biserică preoţi şi ierarhi cu har, care pot mişca suflete şi trezi conştiinţe. Mai trebuie ca şi destinatarul mesajului să fie atent, să îl ia în seamă. Practic, omul trebuie să răspundă la invitaţia pe care Hristos i-o face prin intermediul acelor slujitori ai Săi care au darul Cuvântului.

Cum astfel de mesaje există deja nimeni nu va putea invoca necunoaşterea Cuvântului, şi nici măcar că nu ar putea primi o variantă elegantă a lui. Se pare însă că majoritatea dintre noi suntem în postura celui ce nu avem temelia credinţei bine lucrată. „Iar cel ce aude, dar nu face, este asemenea omului care şi-a zidit casa pe pământ fără temelie, şi izbind în ea puhoiul de ape, îndată a căzut şi prăbuşirea acelei case a fost mare.” (Luca 6, 49) Valorile pe care le propune Biserica nu se referă doar la viaţa privată sau la relaţia omului cu viaţa de dincolo. Ele sunt angajate în structura intimă a societăţii. În absenţa unui suflet creştin, în ciuda oricăror progrese tehnice şi ştiinţifice, lumea de azi e tot mai degenerată. Dacă omenirea încă mai dăinuie, este deoarece încă mai păstreză ceva din credinţa de odinioară.

Vezi şi:

• Despre coborârea Sfântului Duh între oameni