„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri…”
Duminica a XIX-a după Rusalii – Luca VI, 31-36

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Cinci versete de foc care-ar trebui să mistuie în noi ura, duşmănia, iraţionalul neiubirii. Cinci versete ca cinci trepte din moarte la viaţă, din iad în raiul desfătărilor. Cinci versete ca cinci degete dumnezeieşti care-apucă ciotul inimii noastre, spre a-l scoate din întunericul urii la lumina iubirii.

Până astăzi, acest „iubiţi pe vrăjmaşii voştri” (Luca 6, 27a) este pricină de sminteală, de scandal duhovnicesc. Ce valuri a înălţat spusa aceasta în inimi îngheţate şi fiori de gheaţă a strecurat în inimile aprinse de ură! Câte suflete nu se vor fi mântuit şi numai pentru că au identificat între valorile adevărate că vrăjmăşia ucide… Pentru că au aflat că în inconştienţa nebună a urii nu se poate naşte decât fiul urii, diavolul, egoistul fariseu al întunericului. De câte feluri poate fi vrăjmăşia o ştiţi mai bine decât mine. Uneori, ea ne cuprinde propriile inimi şi, mascând-o cu zâmbete – aşa cum îşi cosmetizează desfrânata faţa, ca să seducă mai nenorocit – credem că dac-am reuşit să zicem „iartă-mă” sau „te iubesc”, am scăpat de ea. Când colo, de nu-i smulsă din inimă, ea sapă mai adânc, ca firul de apă pe sub alcătuirea de piatră şi nisip a malului, surpând casa sufletului. Şi, Doamne, câte zâmbete false nu ne aruncăm unii altora, în loc să încercăm să ne izbăvim inimile de ură, să le scoatem din robia necunoaşterii în libertatea cunoştinţei cu Dumnezeu. Poate versetele acestei părţi de Evanghelie sunt de foc; dar parcă acesta, cu duşmanii, te aduce în pragul să zici că „nu poţi”, n-ai cum ierta pe cel care-ţi greşeşte şi te vrăjmăşeşte. Şi astfel, în loc să încerci să afli „de ce?” şi să lucrezi la „cum!” să rezolvi drama ruperii din inimă, cauţi mereu să te îndreptăţeşti, găsind – uşor – mii de motive să nu faci nimic.

Citeste mai departe…