PREOTUL MĂRTURISITOR MOISE MĂCINIC DIN SIBIEL
(21 octombrie)

Printre marii apărători ai dreptei-credinţe a românilor din Transilvania veacului al XVIII-lea, la loc de cinste se află şi Preotul Moise Măcinic din Sibiel, sat aşezat în «mărginimea» Sibiului. Câteva ştiri despre viaţa sa desprindem dintr-o decla­raţie pe care a dat-o el în faţa unei comisii de anchetă la Viena, în zilele de 14 şi 15 aprilie 1752. Între altele, el declara că toţi credincioşii din Sibiel l-au rugat, în urmă cu vreo 6 ani, să plece la Bucureşti spre a fi hirotonit preot, ceea ce s-a şi făcut, prin punerea mâinilor mitropolitului Ungrovlahiei Neofit Cretanul[1]. La scurt timp după hirotonie, episcopul rutean unit Manuil Olszavsky din Muncaci, trimis de autorităţi să cerceteze starea de spirit a credincioşilor ortodocşi din Transilvania, constata că printre cei care se împotriveau cu mai multă tărie uniaţiei se număra şi «popa Măcinic din Sibiel»[2]. În urma acestei ac­ţiuni, a fost arestat, după cum declara el însuşi în 1752:

«Apoi m-am întors acasă şi am slujit ca preot, ceea ce aflându-se, am fost dus la închisoare, în Sibiu, şi am pătimit acolo 17 luni, până când, în cele din urmă, Excelenţa Sa generalul comandant contele Brovne, la care am înaintat un memoriu, a vorbit cu Excelenţa Sa guvernatorul şi am fost slobozit din temniţă, cu condiţia să mă las de slujba preoţească şi să mă hrănesc din munca braţelor ca un simplu ţăran, până se va ivi vreun episcop să-mi dea mai departe poruncă ce am de făcut. Mulţumindu-mă cu aceasta, m-am întors acasă, nu am mai făcut nici o slujbă preoţească, ci am trăit în linişte ca un ţăran, până când a venit în satul nostru domnul vicar Petru Aron, care m-a chemat îna­intea lui şi a poftit să-i fac un nou jurământ preoţesc. Cum eu însă nu am voit să mai fac alt jurământ, afară de acela pe care îl făcusem la Bucureşti, de aceea a sosit poruncă la sat, să mă dea iarăşi prins» [3].

La 10 decembrie 1750, «Popa Măcinic» se număra printre cei şase semnatari ai unui lung şi emoţionant memoriu adresat mitropolitului sârb Pavel Nenadovici, de la Carloviţ, în care se relatau toate suferinţele la care sunt expuşi credincioşii orto­docşi din Transilvania[4].

În anul 1752, cu două săptămâni înainte de Paşti, au sosit în Becicherec preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Ga­leş, împreună «cu mai mulţi români», aducând un memoriu al românilor din părţile Făgăraşului, ale Sibiului, ale Sebeşului şi ale Orăştiei, – întocmit în casa preotului Vasile din Sălişte – pe care Oprea Miclăuş şi Moise Măcinic urmau să-l prezinte îm­părătesei Maria Tereza, la Viena. Într-adevăr, după traducerea memoriului în limba germană, la Timişoara, cei doi s-au îndrep­tat spre capitala împărăţiei habsburgice. Din interogatoriul ce li s-a luat în zilele de 14 şi 15 aprilie 1752, reiese că Oprea Miclăuş era acum pentru a treia oară la Viena, în aceeaşi calitate de tri­mis al credincioşilor ortodocşi din Transilvania, pe când tânărul Moise era pentru prima oară. Cu câteva zile înainte, au fost pri­miţi în audienţă de împărăteasa Maria Tereza şi de cancelarul Kaunitz[5].

Dar, în loc să li se dea un răspuns la jalba pe care o înain­taseră Curţii, cei doi trimişi ai clerului şi credincioşilor din «mărginimea» Sibiului au fost arestaţi şi aruncaţi în închisoa­rea de la Kufstein. Au fost aşteptaţi zadarnic de familiile, de consătenii şi de toţi mărturisitorii dreptei-credinţe, în numele cărora făcuseră acel drum lung şi obositor până la Viena. La trei ani după întemniţare, deci în 1755, reprezentanţii români­lor ortodocşi din sudul Transilvaniei întocmesc o scrisoare că­tre mitropolitul Pavel Nenadovici, – dusă la Carloviţ de preo­tul Ioan din Poiana Sibiului şi de credinciosul Toma Maier din Răhău -, prin care-l înştiinţau de multele suferinţe pe care le îndurau pentru credinţa lor. Între altele, îl rugau: «să nu ne lăsaţi, pentru Hristos şi pentru aceşti oameni care i-au trimis ţara la împărăţie, anume Oprea Miclăuş, Popa Măcinic, căci multă dorire are ţara de ei, care nu ştim, sunt undeva sau ba»[6].

Îngrijoraţi de soarta lor, la 4 decembrie 1756, săliştenii adresează un memoriu către acelaşi mitropolit, relatând că «nu este putere mai multă a putea răbda răul care ne cade nouă asu­pra de la popii cei uniţi în toate zilele, şi supărările, că în toate zilele ne prind la arest şi ne căsnesc (chinuiesc) cum este mai rău, încă ne dau şi în mâna birăilor (primari) de ne închid prin temniţe; deci de al lor mare rău ne-am pustiit tot, şi case, şi moşii, şi şedem tot fugiţi la păduri, fiindcă nouă nu ne trebuiesc popii cei uniţi, până la moarte». Iar în partea finală a memoriului scriau: «Şi ne rugăm… pentru ai noştri care noi, satele, i-am ales oameni şi i-am trimis la preânălţata Curte, anume Popa Măcinic şi Oprea Miclăuş. Să fii Măria Ta într-ajutor ca să se sloboadă, căci sunt oameni buni şi sunt oameni de noi toţi şi cu voia noastră trimişi»[7]. În sinodul convocat de cuviosul ieromonah Sofronie de la Cioara, în februarie 1761, la Alba-Iulia, s-a cerut de asemenea eliberarea lui Oprea Miclăuş şi a preoţilor Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş şi Ioan din Sadu[8]. Într-un me­moriu cu data de 7 aprilie 1761, înaintat generalului Bukow, sosit cu două zile înainte la Sibiu, se cerea eliberarea aceloraşi deţinuţi, căci «ei n-au vină mai mare decât noi toţi românii din Transilvania, noi i-am înduplecat să umble pentru legea noastră»[9].

Cei care întocmiseră memoriile respective n-aveau de unde să ştie că, pe la începutul anului 1756, unul din prizonierii de la Kufstein a izbutit să evadeze din robie. Guvernul ardelean cerea autorităţilor în subordine să supravegheze pe soţia lui Oprea Miclăuş, socotind că el este cel evadat[10]. S-ar putea ca acela care evadase să fi fost prins şi readus în închisoare, ori va fi pierit de foame şi de frig în Munţii Tirolului, şi desigur cei de acasă nu vor fi ştiut nimic de soarta lor. Acasă n-a mai ajuns nici unul, din moment ce s-a făcut atâtea intervenţii pen­tru eliberarea lor, iar la 24 iulie 1784, soţia lui Oprea, Stana, cerea îndurare împăratului Iosif al II-lea, pentru eliberarea lui, după o robie de 30 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se ştia nimic despre el[11]. Înseamnă că amândoi şi-au sfârşit zi­lele în fioroasa temniţă de la Kufstein, jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă, câştigând însă cununile muceniciei şi ale îm­părăţiei lui Dumnezeu[12].

SFINŢI ROMÂNI ŞI APĂRĂTORI AI LEGII STRĂMOŞEŞTI (PATRIARHIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Bucureşti, 1987) – Pr. prof. dr. MIRCEA PĂCURARIU

[3] Dr. I. Lupaş, ibidem, p. 416 (22).

[4] Memoriul, la Dr. S. Dragomir, ibidem, vol. I, anexa 59, p. 86-88; reprodus şi la Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual pentru seminariile teologice, ed. a Il-a, Sibiu, 1978, p. 252-254.

[5] Dr. I. Lupaş, Contribuţii documentare la istoria satelor transilvănene, Sibiu, 1944. p. 69 şi urm.

[6] Dr. Silviu Dragomir, ibiclem, vol. I, anexa 96, p. 153 şi vol. II, p. 32; Dr. I. Lupaş, Doi precursori…, p. 419 (25).

[7] Dr. Silviu Dragomir, ibidem, vol. I, anexa 105, p. 161-162; vol. II, p. 59.

[8]Ibidem, vol. II, p. 195

[9] ibidem, p. 223-224.

[10] Ibidem, anexa 9, p. 318-319.

[11] Ibidem, p. 308

[12] Despre moartea mucenicească a credinciosului Oprea Miclăuş şi a preoţilor Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş, relatează şi cronica în versuri intitulată Plîngerea sfintei mănăstiri a Silvaşului (Prislop): «Şi pre câte trei din Viena i-au închis şi acolo viaţa lor s-a stins». Cf. Dr. I. Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania, ed. a II-a, Craiova, 1941, p. 73.

* Icoana este pictată de măicuţele de la Mănastirea Diaconesti.

Vezi si:

• PREOTUL MĂRTURISITOR IOAN DIN GALEŞ
• Sfinţii Mărturisitori Ardeleni