Sfântul Apostol Iacob fratele Domnului
(23 octombrie)

fragment din cartea Vieţile sfinţilor apostoli

Iacov, fratele Domnului şi dumnezeiescul apostol a fost primul episcop al Ierusalimului. El era din Iudeea, fiu al Sfântului Iosif Logodnicul. Nu era altul mai plin de râvnă în credinţă şi mai dulce în virtute ca Iacov cel Drept care, până la chemarea sa, a trăit potrivit firii sale şi a fost numit, pe bună dreptate, fratele Domnului Hristos. După cum am mai spus, el a fost unul dintre fiii lui Iosif şi ai primei soţii a acestuia, Sa-lomeea. Când Iosif a fost logodit cu Theotokos, aceasta a fost fecioară atât înainte de naştere, cât şi după aceea. Acest Iacov, care a fost sfânt din naştere, la început se numea Iovilian, care în limba ebraică înseamnă „cel drept”; căci încă din copilărie îşi stăpânea toate simţurile şi mădularele, fiind cu adevărat deosebit. Ochii săi se îndreptau doar către lucrurile cele bune şi era înzestrat cu o milă dumnezeiască. Urechile sale erau deschise pentru citirile mântuitoare de suflet şi gura sa se desfăta cu vorbele din lege. Mâna sa dreaptă era întotdeauna gata să împartă milostenie şi iubit era de toţi. El îşi stăpânea foamea şi nu gusta nimic de prisos. Toată viaţa lui nu a gustat nimic din ceva ce a fost fiinţă vie: carne, peşte sau crustaceu. Nu a băut niciodată vin, potolindu-şi setea numai cu apă. El se ţinea cu pâine şi lacrimi. Din pricina închinăciunilor, genunchii săi erau roşi până la os, iar înfăţişarea sa aducea mărturie pricina nevoinţelor sale mai presus de fire. Purta o cămaşă de lână, dar când intra în templu îşi punea un veşmânt de pânză. Se ruga şi muncea fără încetare. Era iubit atât de rude, cât şi de prieteni. Până şi străinii, credincioşi şi păgâni, îl cinsteau pentru curăţia lui.

Iacov cel Drept a fost primul ales de Mântuitorul nostru şi de apostoli pentru episcopatul Bisericii din Ierusalim. El era împodobit cu toate virtuţile, însă două îi erau lui osebite: ştia să îndrepte oamenii spre desăvârşire, atât în cunoştinţă cât si în făptuire: era smerit si în toate chibzuit. Bl semna: „Iacov, robul lui Dumnezeu şi al Domnului Iisus Hristos” (Iacov 1,1). Din încercările vieţii sale, el a înţeles că răbdarea din chinuri se naşte. Şi îi încuraja pe ceilalţi cu aceste cuvinte: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite” (Iacov 1, 2). Sau: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El” (Iacov 1,12) El îndrepta pe cei care spuneau că păcatul este ceva firesc, făcând în acest fel pe Dumnezeu autorul răului. Ca un doctor strălucit ce era, el vindeca prin cuvinte pe aceşti oameni fără simţire: „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa” (Iacov 1, 13-14). El îi învăţa pe oa­meni că nu Dumnezeu era pricina relelor oamenilor şi îi mustra, pentru ca aceştia să-şi recunoască lenevirea şi slăbiciunea, să fie smeriţi şi să ceară iertare. Le mai zicea că fără harul dumnezeiesc nu putem face absolut nimic, deoarece: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacov 1, 17). Îi încuraja pe toţi să dea milostenie nevoiaşilor, pentru a găsi milă din partea Judecătorului în ceasul judecăţii, şi zicea: „Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii” (Iacov 2, 13). Dreptul mai spunea şi că singură credinţa nu ajută pe cel ce nu păzeşte poruncile Domnului, căci fără fapte bune ei sunt socotiţi morţi, aşa precum trupul, fără suflet, este mort şi fără viaţă. El a zis: „Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de, fapte moartă este ?” (Iacov 2, 20). Sfântul Iacov îi în-vaţă pe oameni şi să-şi pună frâu limbii, să nu spună minciuni, să nu vorbească în gol sau să judece pe alţii; şi mai cu seamă să se ferească de sperjur, căci este rău dăunător sufletului. Nu numai jurământul fals, ci nici cel adevărat să nu fie rostit. Oamenii nu trebuie să jure nici pe cer, nici pe pământ, nici pe orice alt lucru creat. Acestea si multe alte dulci învăţături au izvorât din gura Apostolului Iacov, ierarh şi frate al Domnului nostru, şi se găsesc în epistola sa.

Toţi apostolii îl cinsteau pe Iacov şi luau cuvântul lui drept lege. Uneori, în Faptele Apostolilor, ca de exemplu în spinoasa problemă a tăierii-împrejur a neamurilor, părerea dreptului Iacov a fost hotărâtoare. Când apostolii şi arhiereii s-au adunat să vorbească despre aceasta, după ce au cuvântat Petru, Pavel şi Varnava, Iacov a răspuns, zcând: „Eu socotesc să nu tulburăm pe cei ce, dintre neamuri, se întorc la Dumnezeu. Ci să le scriem să se ferească de întinările idolilor şi de desfrâu şi de (animale) sugrumate şi de sânge” (Fapte 15, 19-20). Cuvintele acestea şi votul său au fost hotărâ­toare, căci apostolii îl cinsteau pe el cel mai mult dintre toţi. Pentru a arăta locul său de frunte printre ei, Sfântul Pavel a mers împreună cu ceilalţi apostoli să-1 vadă pe Iacov când erau şi mai-marii locului de faţă, pentru a le înfăţişa cele de Dumnezeu înfăptuite printre neamuri, cu ajutorul lui Iacov; şi ei au slăvit pe Dumnezeu.

Numai acest drept apostol avea voie să intre în sfântul altar. Potrivit lui Hegesip, în altar puteau intra doar preoţii din neamul lui Aaron; mai aveau acest drept şi nazireaţii. Adesea, Apostolul Iacov era găsit îngenuncheat în sfântul altar, rugându-se pentru iertarea oamenilor, mai ales a celor ce ţineau legea lui Moise; şi genunchii săi ajunseseră bătătoriţi ca cei ai cămilelor. Cu adevărat cinstitul Iacov era preţuit de Dumnezeu pentru purtarea sa.

Membrii unei secte eretice iudaice, aţâţaţi de Anna, marele preot, au cutezat să se adune în jurul lui Iacov, cerându-i să renunţe la credinţa sa întru Hristos. Cei ce urau pe Hristos l-au întrebat: „Spune-ne, o, dreptule, ce se înţelege prin «uşa lui Iisus» ?”. El a răspuns: „Acesta este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatăl”. Unii, este adevărat, l-au crezut pe Iacov şi au primit cuvintele sale ca adevărate. Alţii, din felurite secte, erau împotriva lui, şi au fost dezamăgiţi. Căci ei nu credeau în înviere şi nici în răsplata fiecăruia după faptele sale. Printre farisei şi cărturari era multă cârteală, căci ei gândeau că exista primejdia ca toţi să creadă în Hristos. Aşa că s-au dus la Iacov şi au zis: „Te rugăm stăruitor, o, dreptule, învaţă oamenii, căci ei sunt rătăciţi şi cred că Iisus este Hristosul. De aceea, la sărbătoarea Paştelui, când se vor aduna cu toţii, convinge-i să nu se lase amăgiţi de un astfel de om. Fii bun şi fă aceasta, căci ştim cu toţii cât de drept şi nepărtinitor eşti tu. Aşa că te rugăm fierbinte: urcă pe acoperişul templului, ca să poţi fi văzut cu uşurinţă de oameni şi ei să audă vorbele tale şi să înveţe”.

Când a venit Paştele, s-au adunat toate seminţiile; chiar şi creştini erau printre ei. Atunci, mincinoşii, crezând că Iacov le împărtăşea credinţa, l-au pus să urce pe acoperişul templului. Apoi au strigat cu glas tare, aşa încât toţi cei de faţă să audă: „Spune-ne, o, dreptule, care ai toată încrederea noastră: ce crezi tu despre Iisus care a fost răstignit de Pilat şi din pricina Căruia oamenii s-au rătăcit, crezând că El este Hristosul şi chiar că este Fiul lui Dumnezeu ? Lămureşte-ne pe noi şi arată-ne adevărul !” Venise timpul să vorbească împotriva celor mincinoşi; si Iacov nu s-a înfricoşat şi nu a dat înapoi în faţa morţii şi nu a tăgăduit adevărul; ci, contrar aşteptărilor lor, el a vorbit tare şi fără teamă: “De ce mă întrebaţi de Iisus ? El stă în cer de-a dreapta Tatălui Său împreună cu puterile cereşti; şi va veni iarăşi pe norii cerului să judece lumea cu dreptate !” Prin această mărturie, mulţi au crezut în Hristos şi au strigat tare: „Osana Fiului lui David !” Însă orbilor farisei şi cărturarilor le părea rău că i-au dat lui Iacov prilejul să vorbească oamenilor, căci el nu le dăduse răspunsul pe care îl aşteptau. De aceea, întărâtaţi, ei strigau mulţimii: „Iată! Până şi dreptul s-a rătăcit!” Apoi au urcat pe parapet şi l-au prins ca nişte fiare sălbatice si l-au aruncat pe pământ. Dar binecuvântatul nu a murit. Atunci ei au început să arunce cu pietre în el. Iacov a primit pietrele liniştit, ca pe o comoară nepreţuită. Şi, îngenunchind, s-a rugat: „Doamne Dumnezeule şi Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac”.

O, suflet binecuvântat! O, blândeţe minunată! Acestea au fost chiar cuvintele rostite de Stăpân pe cruce şi de întâiul mucenic Ştefan multpătimitorul. Astfel s-a rugat Iacov, curatul frate al Domnului, pentru ucigaşii săi fără inimă. Unii dintre aceştia l-au auzit rugându-se pentru ei; dar, nerecunoscători, nu au avut nici un fel de respect pentru îngăduinţa sa şi au continuat să arunce cu pietre asupra lui. Unul dintre urmaşii lui Re-hav, fiul lui Rahavim, din neam preoţesc, a strigat: „Încetaţi ! O, netrebnicilor, ce faceţi ? Dreptul se roagă pentru noi, nedrepţii, care îl lovim cu pietre !” Atunci unul dintre ucigaşi a luat un ciocan care se folosea la bătut pânza şi a lovit cu putere pe Iacov în cap. Şi drep­tul şi-a dat duhul. El a fost înmormântat lângă altar. După acest omor, Simeon, fiul unchiului său, Cleopa, a fost numit episcop, căci era văr cu Domnul şi era dorin­ţa tuturor ca el să urmeze.

Erau acolo nişte iudei milostivi şi care judecau drept. Aceştia au trimis în taină tetrarhului Agrippa, succesorul lui Irod, o scrisoare despre nelegiuitul omor. In scrisoare ei cereau ca acesta să-i poruncească lui Anna să nu mai cuteze niciodată să adune sfatul fără încuviinţarea lor. Regele Agrippa îl numise mare preot pe Anna; dar acesta nu a ocupat acest cin mai mult de trei luni, după care a fost înlocuit cu un alt preot, Iosua Ben Dammeus

După adormirea lui lacov, mulţi iudei şi-au dat sea-ma că nenorocirile ce se abăteau asupra lor erau urmarea nelegiuitului omor al acelui bărbat drept: în anul 67 d. Hr.,Vespasian a împresurat şi a luat Ierusalimul.

Acestea au fost întâmplările pe care am vrut să le istorisim, căci cele ce au urmat sunt înşiruite de Iosifus în lucrările sale.

Prin rugăciunile lui lacov, apostol, ierarh, drepte credincios, mucenic şi frate al Domnului, al cărui suflet a fost împodobit cu toate virtuţile, o, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.