Priveghere la Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de mir

fragment din Privegheri – Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

Iubiţi credincioşi şi iubiţi studenţi!

Iată, ne-am asemănat într-o oarecare măsură Tesalonicului, pentru că, fără îndoială, la vremea aceasta, în oraşul minunat în care s-a săvârşit din viaţă Sfântul Dimitrie, „omorându-şi trupul patimilor şi sporindu-şi inima pentru Hristos” (cum spune una dintre cântări), astăzi vor fi multe candelabre aprinse spre priveghere. Dar să-I dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a îngăduit şi nouă să fim o astfel de făclie bine aprinsă şi bine mirositoare înaintea Altarului Său, ajutându-ne, fără îndoială, Sfântul Dimitrie – pentru că este una dintre minunile lui că am reuşit astăzi să ne vedem atât de minunat împreună -, prin înălţimea cântării şi prin fierbinţeala rugăciunilor noastre, să ne apropiem tare mult de Tesalonic, adică de oraşul acela de graniţă între Muntele Athos şi restul lumii, între Grădina Maicii Domnului şi restul grădinilor Maicii Domnului.

Iată de ce, iubiţi credincioşi, sărbătoarea pe care astăzi am prefaţat-o şi care se va încheia tocmai poimâine seară, cu Acatistul Sfântul Dimitrie Basarabov, este una extrem de frumoasă şi din alt punct de vedere: dacă am fi fost în Tesalonic pe vremea lui Dimitrie, sigur l-am fi putut pipăi şi am fi văzut că avea carne şi oase. Şi de aceea este frumoasă sfinţenia lui: pentru că unul dintre noi s-a făcut, prin harul lui Dumnezeu, asemenea îngerilor şi, mai mult decât atât, i-a întrecut pe aceştia, căci „moarte prin însuliţare luând, din coasta lui am învăţat toţi a vedea curgerea mirului”, cum zice una dintre cântări. Şi coasta lui s-a făcut împlinirea coastei lui Hristos, pentru că, aţi remarcat, toate rugăciunile şi toate cântările aseamănă moartea lui prin însuliţare cu moartea lui Hristos. Iar Răstignirea lui Hristos se face înainte-răstignire lui Dimitrie, care n-a acceptat nici un compromis, nici chiar acela de a ieşi din temniţă ca soldat roman păgân, ci până la capăt şi-a dus vrednicia de a fi chemat de Dumnezeu spre mucenicie.

Sfântul Dimitrie se pune astfel, dacă vreţi, contra-icoană falselor icoane pe care ni le dăruieşte ziua de astăzi. Ia închipuiţi-vă! Un om din temniţă slobozeşte pe oameni; un om rănit vindecă rănile; un om umilit ridică frunţile noastre dintru umilinţă. Taina cea mare a lui Hristos se săvârşeşte prin Sfântul Dimitrie, pentru că el vine să ne înveţe că totul este posibil cu Hristos, totul este îngăduit şi binecuvântat.

Aseară cineva povestea un lucru minunat. Zice că între modul în care vedem noi, ortodocşii, mântuirea, şi modul în care o văd celelalte două Biserici mari – Romano-Catolică şi Protestantă – sunt diferenţe de genul acesta: catolicii cred în mântuirea gen maimuţă, adică o maimuţă vrea să treacă râul cu puiul ei. Îl pune în cârcă şi sare, face tot felul de salturi – o dată încolo, o dată încoace, o dată încolo, o dată încoace – mântuirea fiind faptele. Şi de fiecare dată se încrede prea mult în sine şi, la un moment dat, când i-e lumea mai dragă, ultima creangă de care ar fi trebuit să se agaţe se rupe şi se duce la fundul apei. Protestanţii au mântuirea gen pisică, în care pisica ia în gură, în bot, puiul, şi-l trece apa. Dar la un moment dat pisica mai lunecă, mai cade, mai scapă şi puiul din gura ei; pisica ar vrea să-l recupereze, dar nu mai poate… Asta e mântuirea prin har: totul în afară de noi. Noi nu trebuie să facem nimic, ne duce Dumnezeu în gură, ca o mâţă. Ei, cel de-al treilea tip de mântuire, pe care ortodocşii îl socotesc cel mai de treabă, este mântuirea gen cloşcă şi pui. Puiul stă în ou şi bate cu ciocul în coaja oului: „Măi, e bine aici, dar uite, acolo se vede o lumină mai mare decât lumina de aici, de la mine din gălbenuş. Ce-o fi acolo?” Şi tot bate cu ciocul. Cloşca, auzind bătutul puiului cu ciocul în cupola oului, vine şi bate şi ea cu ciocul şi zice: „Oare ce o fi? Ce mi-a dăruit mie aici Dumnezeu?” Unul bate de jos în sus, iar celălalt de sus în jos, şi coaja se sparge şi, într-adevăr, se aude cântându-se acea doxologie: „Mărire Ţie, Celui Ce ne-ai arătat nouă lumina!…”

Noi suntem puii din coaja de ou, care este Biserica, şi iată, şi în seara aceasta am încercat să atingem dragostea şi căldura cloştii cereşti, Biserica. Ea, care ne cloceşte pe toţi în sensul cel mai curat al cuvântului. Sfântul Vasile cel Mare, vorbind despre Hexameron, în comentariul său la Facere – acolo unde noi citim „Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor” – spune aşa: „Duhul lui Dumnezeu clocea deasupra apelor”. Clocea ca o pasăre, pentru că o pasăre când stă şi cloceşte nu stă de pomană, chiar dacă pare că stă de pomană. Căldura ei şi energia ei şi grija ei nasc viaţa. O astfel de purtare deasupra apelor era purtarea lui Dumnezeu pe deasupra mărilor acestea de început, cum tot o astfel de clocire este aceea pe care Biserica ne-o dăruieşte fiecăruia dintre noi.

Iată de ce puiul acesta al lui Dumnezeu, numit Dimitrie, devine Izvorâtor de mir: şi pentru că-L arată pe Mirul Hristos, cel mai de preţ dintre toate. Sunt multe lucruri pe care le face în chip minunat Sfântul Dimitrie. Închipuiţi-vă numai că la un moment dat Tesalonicul era cuprins de foamete. Nu mai avea nimeni curajul să-I mai ceară ceva lui Dumnezeu. Seceta îi cuprinsese. Sfântul Dimitrie iese la porţile cetăţii şi aleargă pe la toţi pescarii, arătându-le locurile de unde pot prinde peşte, călcând marea. Merge şi le zice: „Iată, aici aveţi peşte! Aici aveţi peşte! Prindeţi-l şi duceţi-l gratuit – să-i zicem de bună voie şi fără de plată – în Tesalonicul cel cuprins de foame”.

Altă dată, când un mare viitor guvernator al unei zone din apropierea noastră, de Sirmium, era din cale-afară de bolnav, Sfântul Dimitrie s-a arătat în somn aceluia şi, punându-şi degetele în coastă, l-a binecuvântat cu mirul acela ce curgea din coasta lui. Omul, primind vindecare, I-a dat slavă lui Dumnezeu, dar o slavă extrem de activă – să-i spunem -, construind între zidul băii din Tesalonic şi zidul cetăţii o biserică, unde se păstrează moaştele lui. De la Sfântul Dimitrie ni s-au păstrat moaştele întregi şi un orar, deci o parte din îmbrăcămintea lui de soldat, precum şi inelul care fusese îmbibat în sânge. Aşa se întâmplă şi cu Sfântul Ciprian din Cartagina, aşa se întâmplă cu mai mulţi sfinţi, ucenicii păstrând pentru ei aceste obiecte, care au devenit mai târziu obiecte de cult, pentru că prin ele s-a vădit harul lui Dumnezeu.

Cei care ne acuză, scuzându-se, că ne închinăm sfinţilor, nu pricep un lucru fundamental: că în ei s-a vădit atât de mult harul lui Dumnezeu, încât nu mai păreau a fi ei, ci Hristos Însuşi. Atât de mult s-au asemănat aceştia cu Hristos, încât confuzia noastră ar fi iertabilă – dacă ar fi confuzie! -, pentru că în faptele lor şi-n sângele lor şi-n atitudinea lor în faţa morţii şi a învierii identificăm de fiecare dată fapta şi gestul şi binecuvântarea lui Hristos pentru lume. De aceea salba aceasta binecuvântată a sfinţilor se aşază la gâtul Bisericii asemenea unei diademe de preţ, pentru că mai presus decât ei nu putem fi noi, pământenii, dar privindu-i pe ei, şi noi visăm să fim întotdeauna mai presus decât locul unde ne aflăm acum.

Iată de ce sărbătoarea de astăzi, privegherea aceasta prelungită până la ora la care s-ar putea să ne bată unii şi alţii acasă – prelungirea acestei privegheri, în cele din urmă, în ritmul acesta binecuvântat al cântării din Noaptea Învierii, extrem de atent şi extrem de ales, pentru care le mulţumim micilor mucenici Dimitrii din balconul Bisericii – ne-a dus cu gândul că toţi suntem neam cu Dimitrie, pentru că Sfântul Dimitrie este fratele nostru în Hristos. Or, un frate numai dacă e nebun refuză fratelui său ajutorul. Închipuiţi-vă că, fără-ndoială, când l-am pomenit şi când i-am ridicat icoana, Sfântul Dimitrie a fost cu noi împreună. Şi sunt sigur că simţiţi – nu-i aşa? – în atmosfera Bisericii mireasma de bună-rugăciune primită la Altarul Ceresc prin robul lui Dumnezeu Dimitrie, fratele nostru şi ostaşul lui Hristos. De aceea sunt binecuvântate în acest chip cu totul deosebit slujbele noastre de seară, care gătesc venirea Învierii de la Liturghie, pentru că ele ne fac să ne aducem aminte că suntem fraţi laolaltă şi, fiind fraţi, prin Hristos suntem fraţi cu toţi ceilalţi ai noştri, care au murit pentru noi.

Suntem deja în zorii zilei, pentru că doxologia ne-a spus că s-a arătat lumină şi, iată, se vădeşte a nu ştiu câta oară că Biserica poate sta liniştită în contradicţie cu întunericul de afară şi cu lumea ce o înconjoară. Sfânta Taisia, o maică duhovnicească de prin veacul al XVIII-lea de la mănăstirea Leuşenko, undeva prin Nordul Rusiei, s-a gândit la un moment dat să iasă din mănăstire, că se cam săturase de şicanele maicilor. Şi pleacă ea şi ajunge pe malul unei ape, şi în întunericul acela, un întuneric beznă, aude bătând ceasul ce vestea miezul nopţii, când începea miezonoptica la mănăstire, şi apoi un glas care-i zice: Iată, în lume e noapte, iar în mănăstire e abia amurgul…

Vedeţi, noi astăzi aceasta am făcut! Afară, desigur, e întuneric, dar în Biserica Slavei lui Dumnezeu este slavă şi lumină, pentru că S-a arătat Cel Ce ne-a dăruit nouă lumina, Cel Ce ni S-a făcut nouă lumină. Fără îndoială că pentru rugăciunile Sfântului Dimitrie şi noi ne vom învrednici măcar de o clipă de lumină mai mult pe pământ, şi de o clipă de lumină mai mult în Împărăţia Cerurilor! Amin.

Capela Facultăţii de Teologie – Sibiu, 1999