Sfinţii iernii

Nu. Nu-i vorba doar despre iarna ca anotimp. Ci mai ales despre această teribilă iarnă sufletească ce ne-a în­gheţat lacrimile pe obraz. Lacrimi de umilinţă? Lacrimi de ciuda neputinţei? Cine mai ştie care sunt, oare? Atât doar că ne-au prins ninsorile – triste şi laconice, aducând mai mult a ploaie – iarăşi neaşezaţi la vetre călduroase, ci hălăduind prin colţuri de istorie trecută, căutând să aflăm o clipă, o clipă doar de copilărie curată.Şi, Doamne, ce dor ne e de icoanele iernii de altădată! De bunicii bătrâni adăpându-ne imaginaţia cu apa cea fermecată a cerului, de părinţii tineri şi bucuroşi că, iacă-tă, creştem într-un an cât alţii în zece… De prietenii noştri, îngerii păzitori, ce ne sărutau tâmplele, noapte de noapte. Sau cine, cine să fi fost oare, dacă nu ei? Doar ei ar mai fi putut mirosi a tata şi a mama atât de bine şi de-aproape, ce spun, chiar ca ei! De colindele mai mult şoptite, deloc vulgarizate de instrumentalizarea lor boţită de dragul câştigului de piaţă şi de profesorii noştri plângând de bucurie c-au crescut bucurii în sufletele copiilor, de vreme ce, iată-i, colindă ca nişte aripi zbuciumând cerul.

Citeste mai departe…