Priveghere la Sfântul Nicolae

fragment din Privegheri – Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

Am să încep cum am început şi anii trecuţi: este vremea la care altădată fiecare dintre noi ne pregăteam botinele pentru a ne primi darurile Sfântului Nicolae. Şi nu ştiam niciodată ce dar ne va dărui Sfântul Nicolae când vom creşte ceva mai mari şi-L vom afla pe Dumnezeu; Îl vom afla pe Dumnezeul nostru, Dumnezeul Slavei, Cel Care, şi prin Sfântul Nicolae, ni Se descoperă şi ni Se dăruieşte, şi, mai cu seamă, ne doreşte alături de El.

Vă spun ce v-am spus şi anul trecut, şi anume că multă vreme – cel puţin eu personal – L-am confundat pe Dumnezeu cu Sfântul Nicolae. Şi nu mi-e ruşine să recunosc că în faţa icoanei imense din catedrala episcopală a Braşovului, „Sfântul Nicolae”, în faţa icoanei aceleia mari, cu un sfânt minunat, luminat, şi cu mâinile înălţate a binecuvântare, care avea pe veşmintele lui prinşi nişte ochi de argint şi mâini de argint – semn că acolo se vindecaseră oameni de ochi, de dureri de mâini, de picioare sau de alte boli (păcat că nu putem să facem din argint şi suflete!…) – multă vreme am crezut, am avut certitudinea că aceea este icoana lui Dumnezeu, Cel Care toate le cuprinde şi le iartă, Care este bun, răbdător, milostiv şi, mai cu seamă, aşteptător în prag. Or, Sfântul Nicolae stătea în pragul catedralei din Şcheii Braşovului! După aceea, am descoperit că nu era el Dumnezeu, şi aproape am plâns. Pentru mine, şi acum, dacă închid ochii bine şi vreau să mă gândesc la un chip al lui Dumnezeu, o forma mentis – cum ar zice scolasticii -, chipul acesta al Sfântului Nicolae este chipul lui Dumnezeu. Aşa după cum chipul din icoana Mântuitorului este chipul icoanei Mântuitorului! Fără îndoială că icoana de aici a Maicii Domnului mă va marca şi pe lumea cealaltă. Mi-e teamă că am să tresar dacă cumva Maica Domnului nu va semăna cu Maica Domnului pe care o ştiu eu de aici, din Capelă.

Toate lucrurile acestea vi le spun ca să pricepeţi că, în cele din urmă, sfinţii ne sunt daţi ca să fie contemporani cu noi. Şi aşa a rânduit Dumnezeu, ca în Şcheii Braşovului să văd icoana aceasta a Sfântului Nicolae în toate casele credincioşilor noştri şi, mai cu seamă, şi în casele necredincioşilor. Sfântul Nicolae e mare şi pentru catolicii din Braşov, Sfântul Nicolae e mare şi pentru protestanţii din Braşov, şi pentru neo-protestanţii din Braşov. Pentru că nu se poate ca un om mare, un om blând, un om smerit, un om făcător de bine, unul care sărută leproşii, unul care ajută văduvele, unul care saltă orfanilor greutatea de pe umăr, unul care opreşte desfrânarea fecioarelor aducând galbeni pentru cumpărarea lor pentru Hristos, nu se poate să nu fie drag şi celorlalţi. Decât dacă ceilalţi nu-L iubesc pe Dumnezeu.

De aceea este mare taina zilei de astăzi! Şi icoana pe care ne-a oferit-o Mineiul vine să întregească ceea ce ştim fiecare dintre noi despre Sfântul Nicolae. Se cântă la un moment dat: „… din Mira fiind cu trupul, din ţărâna Mirei fiind cu trupul şi cu sufletul acolo stând şi astăzi, eşti mereu între noi, chiar dacă, departe fiind de Mira, te chemăm într-ajutorul nostru…” Aflăm, aşadar, că trupeşte şi sufleteşte ieşit din părinţi, ieşit din materia-trup, Sfântul Nicolae se trăgea din Mira Lichiei. Unde va fi aceasta astăzi, ce limbă se va fi vorbind pe pământul pe care altădată Sfântul Nicolae slăvea pe Dumnezeu, ce Dumnezeu vor fi slăvind astăzi cei din Mira Lichiei, nu ştim. Ştim, în schimb, că ne-au dat această roadă minunată a Lichiei, care ne hrăneşte şi pe noi până la sfârşitul veacurilor.

Ce mai ştim despre Sfântul Nicolae? De tânăr, picioarele sale alergat-au înaintea lui Dumnezeu, iar din Acatist ştim că era postitor încă de la sânul maicii sale, că sugea numai de la un sân al ei. Multă vreme, până n-am avut copii, eu însumi n-am ştiut ce înseamnă copil care suge de la un singur sân. Un copil care se hrăneşte normal, până la o anumită vârstă, un nepostitor, cum am fost toţi dintre noi, mănâncă bine, adică consumă din amândoi sânii maicii sale. Dar iată că Sfântul Nicolae de acolo încă se arată a fi postitor.

Ce mai ştim despre el? Că în mod sigur a primit cu greu această apostolie a lui Hristos, de a purta mitra de mitropolit, dar în momentul în care a primit-o, blândeţea lui şi dragostea lui şi bunătatea lui nu l-au făcut să se dea în lături de la a fi drept şi hotărât – am zice – să apere învăţăturile de credinţă. Tot canonul ne spune, de altfel, aceasta: „… ai stat ajutor văduvelor şi orfanilor şi nemerniciţilor vieţii…”, spune un Minei. Nemerniciţilor vieţii. „Dăruitu-le-ai lor galbenul credinţei, căci prin cuvântul tău vestitu-s-a mireasma Duhului Sfânt până la marginile Mirei, ba mai departe, până la marginile pământului…”

Mai ţineţi minte? S-a cântat la Laudele de la Sfântul Andrei: „Bucură-te, Betsaido, căci astăzi din tine au izbucnit către cer cei doi trandafiri ai tăi, Petru şi Andrei, care au umplut de mireasma Duhului Sfânt pământul întreg, de la o margine la alta, şi de la pământ până dincolo de ceruri”.

Tot astfel, şi Sfântul Nicolae se face părtaş apostoliei tuturor Apostolilor, prin această mireasmă a Duhului Sfânt pe care gura lui atotbinevestitoare a împrăştiat-o până la marginile pământului. Ce minunăţie scoate autorul Mineiului la un moment dat din vistieria lui de minte! Auziţi! Ştiţi care este gura care vesteşte Naşterea Mântuitorului? La un moment dat se cântă: „Iată de câte guri ne-am bucurat în vestirea Naşterii Mântuitorului şi în vestirea veştii celei bune că Hristos Domnul este Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru!”

Ce mai ştim despre Sfântul Nicolae? Ştim în mod sigur că nu era dintre aceia care s-au închis într-un turn de fildeş şi că vrednicia lui de arhiereu nu consta numai din a câştiga de partea sa cât mai multe bunuri – deşi din perioada aceea, a Sfântului Nicolae, sunt recunoscute, dacă ţineţi minte, schimbările acelea datorate aurului în Biserică – şi sunt convins că, dacă Sfântul Nicolae ar umbla acum cu o caleaşcă de aur printre noi, ar rupe câte o bucată, să ne dea, să ne aducă aminte că tot el este cel dăruitor… Şi sigur, dacă ciuliţi bine urechile acum, auziţi cum trece pe stradă Sfântul Nicolae, rupând din aurul lui, pentru a anula sărăciile părinţilor care n-au ce pune în ghetuţele copiilor lor. Pentru că, dacă a stat atunci printre săraci, sunt convins că şi azi el îi ajută pe săraci şi nu m-ar mira ca unii copii, ai căror părinţi n-au nici o leţcaie, să se trezească mâine dimineaţă cu bucurii mai mari decât ale acelora ai căror părinţi au să le ofere maşini sau televizoare color sau case, sau mai ştiu eu ce altceva. Pentru că o picătură de har din mirul Sfântului Nicolae este mai de preţ decât toate celelalte daruri ale părinţilor către copiii lor.

Ce mai ştim despre Sfântul Nicolae? Că nu era – cum i-am spune noi astăzi – un pizmaş. Aţi văzut că, la un moment dat, în tropar se cântă: „Cu smerenia ai câştigat cele înalte”. Şi o altă cântare, pe la canonul 3, spune, printre altele: „… Te-ai arătat pe tine smerit, că i-ai iubit pe toţi, şi pe duşmanii tăi, şi n-ai pizmuit pe nici unul dintre ei…” Doamne Dumnezeule! Arhiereul acesta cu adevărat trebuie să fi trăit cu frica lui Dumnezeu!

Nu că n-ar fi şi ai noştri aşa, Doamne fereşte! Şi dacă vreţi să-i vedeţi cu adevărat pe arhierei, deschideţi bine ochii, căci îi avem în jurul nostru, sunt cu noi. Duhul Sfântului Nicolae, mai cu seamă în Biserica Ortodoxă, se manifestă mai pregnant decât în alte biserici. Dar modul acesta în care el se comportă, într-o lume de vlădici duşi un pic în alte direcţii decât în cele duhovniceşti, ne face să ne gândim ce fire tare trebuie să fi fost Părintele acesta Nicolae, de vreme ce nu s-a lăsat purtat nici într-o parte, nici în alta, de vânturile acestea ale câştigurilor nemeritate sau ale dorinţelor de mărire, căci de nenumărate ori s-a cântat: „…totul ai făcut spre slava lui Dumnezeu, tot timpul spuneai: Slavă Ţie, Dumnezeul meu, căci totul ai înălţat pe braţele tale către Dumnezeu…”

Ce mai ştim despre Sfântul Nicolae? Tradiţia consemnează acea palmă dată pe obrazul lui Arie. La cât îl cunoaştem de dârz pe Sfântul Nicolae, s-ar putea să nu fie o palmă, s-ar putea să fie o cârjă. Şi cred că n-am greşi dacă l-am vedea un pic pe Sfântul Nicolae mai aspru, certându-i pe eretici. Şi ştiţi de ce spun asta? Pentru că nu se poate altfel, nu poate fi altfel omul care se rupe pe el pentru a satisface sărăcia celorlalţi, care-şi rupe haina, îşi calcă în picioare propria sa demnitate. Aduceţi-vă aminte: la un moment dat Părintele se arată în vis unor voievozi din aceştia doritori de sânge. Este umilitor pentru un sfânt să meargă în vis înaintea unor nemernici ca să-i salveze pe nişte oameni, fără-ndoială, şi ei păcătoşi, dar s-a umilit într-atât încât, iată, şi-a pus sufletul pentru cetatea pe care Dumnezeu i-a rânduit-o s-o binecuvânteze cu prezenţa lui. Cât de mare e cetatea Mirei Lichiei? Să ne uităm unii la ceilalţi! Şi o să vedem că pe fiecare dintre noi nu se poate să nu ne fi salvat Sfântul Nicolae măcar dintr-un examen, dacă nu din toate examenele, măcar dintr-o clipă grea a vieţii, dacă nu din toate momentele grele ale vieţii noastre!… Se cuvine să-i dăm slavă Sfântului Nicolae? Are vreun rost să ne mai închinăm la un astfel de sfânt? Chiar şi dacă n-ar fi sfânt, ci ar fi un simplu model de viaţă, şi tot ar merita să i ne închinăm! Dacă Dumnezeu l-a chemat la Sine şi cu smerenie i-a dat să câştige cele înalte, adică Împărăţia Cerurilor, şi de acolo să strige către Scaunul cel dumnezeiesc: „Doamne, miluieşte-i pe cei care astăzi aleargă să prăznuiască pomenirea mea!”, şi mai mult se cuvine să i ne închinăm şi să-i mulţumim că există.

Într-o lume ca aceasta, de bravură şi de oligofrenie a limbajului, când minţi ce se vor a fi luminate cer unei generaţii întregi să renunţe la tradiţii pentru a supravieţui în mod modern, în mod occidental, în mod european, vine Sfântul acesta – care n-are nici o figură impunătoare, care nici nu ţine arme de foc în mână, nici vreo carte din aceasta a vreunui filosof marcant al Europei moderne, ci are un manual care nu va pieri niciodată şi care cuprinde şi antemodernismul şi modernismul şi postmodernismul, ca un fel de bobârnac dat peste nasul tuturor făcătorilor de cuvinte – ei bine, vine omul acesta să ni-L readucă pe Hristos.

Şi o să vedeţi că atunci când vă va mustra icoana Mântuitorului sau vă va mustra icoana Maicii Domnului, şi vă veţi duce înaintea icoanei Sfântul Nicolae, veţi simţi ceva mai multă linişte, chiar dacă şi ochii lui mustră, dar mustră cu blândeţea omului care ştie prin ce treceţi. Şi n-aveţi a vă teme că nu veţi primi de la Dumnezeu, pentru căinţa voastră, plată, câtă vreme veţi alerga mai întâi înaintea Sfântul Nicolae, ca înaintea unui arhiereu ce poate primi rugăciunile noastre şi poate dezlega păcatele noastre.

Sunt două icoane mari ale Sfântului Nicolae care au ridicat întotdeauna pielea de pe mine: aceea de care v-am povestit, care este prezentă în Catedrala „Sfântul Nicolae” – dar şi în alte biserici -, a Sfântului Nicolae binecuvântând cu amândouă mâinile, ca un arhiereu a lui Hristos, şi cealaltă care, iată, o avem şi noi aici, şi în care atât Sfântul Ioan, cât şi Maica Domnului se află alături de Sfântul Nicolae.

Ţineţi minte că v-am povestit şi anul trecut cum eu însumi am aflat târziu, la facultate, povestea icoanei. Se pare că, la un moment dat, Sfântul Nicolae a fost dezbrăcat de hainele sale, aruncat în temniţă, pentru că prea se înfrunta el cu Arie, cel care gâdila în mod plăcut pe mai marii vremii. Ajuns în puşcărie, dezgolit de toate hainele lui, nu numai arhiereşti, ci şi omeneşti, în somn, Maica Domnului i se arată, redându-i omoforul şi spunându-i: Ceea ce Fiul meu a dat spre îmbrăcare, nici o mână de om nu poate ridica!

De ce este mare taina icoanei acesteia? Pentru că este probabil icoana care i-a făcut pe toţi preoţii ajunşi în temniţele comuniste, dezbrăcaţi de veşmintele preoţeşti, ba chiar de veşmintele lor omeneşti, să supravieţuiască. Pentru că fiecăruia dintre aceştia Maica Domnului le reda, în fiecare seară, în fiecare clipă a vieţii lor, epitrahilul care făcea din ei putere a Duhului Sfânt către ceilalţi. N-a pierit neamul în puşcăriile comuniste pentru că, fără-ndoială, cum a stat Maica Domnului lângă Sfântul Nicolae, a stat lângă toţi fraţii aceştia mai mici ai Sfântului Nicolae. Şi cum Sfântul Ioan i-a dăruit – unii susţin că este Evanghelia pe care o ţine în mână Sfântul Ioan, alţii că este arhieticonul, deci cartea de slujire a arhiereului – întărirea, prin tăria gestului Maicii Domnului, tot astfel, pentru toţi preoţii noştri, a sosit această întărire a Sfântului Ioan Botezătorul, pentru mântuirea tuturor celor care credeau că Cel pentru Care slujesc este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a ridicat păcatele lumii. Şi cel care slujeşte Mirelui nu poate pieri, căci prin blândeţea Lui şi dragostea Lui, Dumnezeu nu lasă pe nimeni să piară, ci doreşte numai îndreptarea păcătosului şi să fie viu.

Mai există cealaltă icoană, la fel de interesantă, în care Sfântul Nicolae e pus faţă în faţă cu Sfântul Ioan Cassian. Ştiţi că una dintre legendele Sfântului Nicolae ne spune că acesta ar fi plecat cu Sfântul Ioan Cassian la întâlnire cu Dumnezeu. Şi mergând ei pe cale, dintr-o dată în dreptul lor s-a ivit o căruţă, o căruţă a unui amărât. Şi grăbit fiind spre întâlnirea cu Dumnezeu, Sfântul Ioan Cassian, omul minţii, omul Scripturii, îi zice: „Părinte Nicolae, n-avem vreme de stat, trebuie să ne grăbim, să alergăm, că ne aşteaptă Dumnezeu. Trebuie să fim la Dumnezeu, să nu întârziem la întâlnirea cu El…” Sfântul Nicolae s-a scărpinat un pic, a stat, s-a gândit, şi-a suflecat mânecile, şi a zis: „Du-te tu înainte, Ioane! Că te voi ajunge eu din urmă…” S-a aşezat la marginea drumului, s-a osârduit împreună cu oamenii şi, în sudoarea frunţii lui, murdărindu-se tot, din cap până-n picioare – căci era noroiul mare la marginea drumului – au ridicat căruţa, au pus-o pe drum, s-a şters repede de colb şi a plecat grăbit mai departe să se întâlnească cu Dumnezeu şi să-şi ceară scuze pentru întârziere. Dumnezeu între timp vorbea deja cu Sfântul Ioan Cassian – dovadă că a scris o carte aşa de mare! – când s-a apropiat şi Sfântul Nicolae, robul lui Dumnezeu cel din Mira Lichiei, cerându-şi iertare că a întârziat (iertare, nu scuze, că înaintea lui Dumnezeu nu ne cerem niciodată scuze). „Doamne, iartă-mă că am întârziat!… Uite. Iartă-mă că sunt murdar. Îmi luasem hainele mele cele mai bune, dar m-am murdărit. Venisem cu viteză, dar am întârziat. Iartă-mă, te rog frumos!… N-o să mai fac altă dată, la altă întâlnire…” La care Mântuitorul, cu alte cuvinte Blândul Păstor, îi rosteşte păstorului care învăţase blândeţea: „Nicolae, erai aici dinainte de a fi aici. Pe când ajutai la căruţa aceea de la marginea drumului, tu deja erai la întâlnirea cu Mine!…”

Şi cred că această icoană ar fi bine să o punem noi în bisericile noastre: Arhiereul lui Hristos, cu mânecile suflecate, muncind la punerea pe drumul cel bun a unei căruţe căzute în afara drumului, probabil plin de noroi, probabil asudat, probabil icnind de greutatea căruţei… Dar cu amărâţii, cu cei cărora le-a scăpat căruţa din drum, nu tămâind boierii a căror era căruţa, ci pe săracul care trăgea cot la cot cu vitele la căruţă. Nu fixat între mai marii lumii, ci şezând între oameni, laolaltă cu ei, pentru ei şi pentru a lor mântuire.

Binecuvântat este arhiereul care-şi suflecă mânecile şi scoate din marginea drumurilor încovoiate căruţa amărâţilor! Binecuvântat este preotul care nu ţine la burta lui şi la buzunarele lui, ci, învăţând de la Sfântul Nicolae, îşi suflecă mâneca şi mânecile şi-i ajută pe toţi amărâţii pământului să se repună pe calea cea dreaptă! Binecuvântat este creştinul căruia nu-i este mai drag de drumul lui decât de drumul celuilalt şi-nvaţă că a merge la întâlnire cu Dumnezeu înseamnă să stai aproape de aproapele tău, înseamnă să vezi în aproapele tău pe Dumnezeu – Căruţaşul cel de taină al Împărăţiei Cerurilor – şi că orice nenorocire a aproapelui tău trebuie să fie şi nenorocirea ta.

Binecuvântat este Dumnezeul nostru, Care ne-a dăruit această icoană. Şi preoţia noastră se va împlini atâta vreme cât, puşi în dreptul icoanei Sfântului Nicolae, la cea de-a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi fără epitrahile după gât, va veni Maica Domnului să ne redea epitrahilul, şi uitându-ne Molitfelnicul acasă – căci moartea ne va găsi poate în alte locuri decât slujind în Biserică, citindu-l acasă, în bibliotecă – Sfântul Ioan ni-l va reda, pentru a fi preoţi în veşnicie înaintea lui Dumnezeu.

Nu pot să nu mă gândesc astăzi, acum, la robul lui Dumnezeu Cleopa, arhimandritul lui Dumnezeu, care probabil deja a fost a fost aşternut în ţărână, pentru a se adăuga părinţilor săi înaintaşi. Dacă ar fi să facem vreodată vreo icoană a Părintelui Cleopa – şi poate că nu-i departe timpul – eu cred că cea mai potrivită ar fi aceasta a Sfântului Nicolae.

Sunt unele chipuri care ne marchează de mici până la bătrâneţe, şi apoi până mai departe, în veşnicie. Şi facă Dumnezeu ca atunci când vom trece pragul vieţii acesteia în viaţa cea veşnică, să începem să recunoaştem pe toţi sfinţii aceştia pe care Dumnezeu ni i-a dat să-i priveghem tocmai pentru a-i putea identifica pe lumea cealaltă. Şi fără îndoială că la un moment dat o să-i identificăm pe Maica Domnului şi pe Mântuitorul, care ies în întâmpinarea noastră. Că ne va fi greu? Fără-ndoială! Dar ce nu este greu dacă facem fără Hristos? Şi ce nu este uşor dacă facem cu Hristos?! Luaţi aminte la chipul tinereţii Sfântului Nicolae şi veţi înţelege că a fi victorios peste popoare, a fi biruitor peste popoare, înseamnă a fi biruitor mai întâi peste tine însuţi. De aceea este mare Sfântul Nicolae, pentru că s-a biruit pe sine, aducându-se jertfă Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Dacă mai vreţi icoane de teologi, mai căutaţi! Dacă aţi aflat icoană de teolog, nu mai căutaţi, ci încercaţi să o zidiţi în voi înşivă. De fiecare dată când veţi simţi că vă lasă puterile de prea multă slujire şi de prea puţini bani, că e prea frig în biserică şi e prea cald în casele bogaţilor, că sunt prea mulţi amărâţi şi prea puţini bogaţi cu care să le zidiţi biserici, că unii o duc prea bine şi alţii o duc prea rău, mergeţi în faţa icoanei Sfântului Nicolae şi veţi vedea că vă va alina.

Este vremea la care altădată ne pregăteam bocancii pentru a primi darul moşilor noştri de acasă. Şi unii-i mai avem, unii nu-i mai avem… Cei care nu-i mai avem pe pământul acesta, fără-ndoială că acum îi avem undeva lângă Sfântul Nicolae, pentru a ne pregăti încă o dată şi încă o dată cadouri de la Sfântul Nicolae.

Dar darul cel mai mare pe care moşii noştri de acasă ni l-au dăruit este Hristosul nostru, Dumnezeul nostru, Mântuitorul nostru. Şi fără-ndoială că mâna Sfântului Nicolae s-a identificat măcar o dată în an cu mâna părinţilor noştri. Pe cei pe care-i avem, Dumnezeu să ni-i ţină! Pe cei plecaţi dintre noi, să-i miluiască Dumnezeu! Iar nouă, la rândul nostru, să ne dea Dumnezeu să fim moşi buni acelora care şi-au pregătit deja ghetuţele pentru a primi darul cel mare.

Şi luaţi seama! N-o să vă ceară nimeni socoteală că n-aţi fost pe lună, că n-aţi ridicat centrale termo-nucleare, că n-aţi dăruit Cielo… Dar vă va bate Dumnezeu dacă veţi călca în picioare icoana minunată a Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, care se cuvine să fiţi voi înşivă. Amin!

Capela Facultăţii de Teologie – Sibiu, 2000