Luna decembrie în 12 zile: pomenirea Preacuviosului Pãrintelui nostru si fãcãtorul de minuni Spiridon (+347).

O Icoană liturgică a Sfântului Spiridon Taumaturgul

Fragment din cartea: “Sfantul Spiridon Taumaturgul” – Sf. Simeon Metafrastul, Editura Agnos 2007

Nu de puţine ori, critica adusă Bisericii Ortodoxe este aceea că, în limbajul ei liturgic, este „greoaie”, aproape de neînţeles şi că, mai ales, nu transmite adevăruri privind mântuirea oamenilor.[1] Dincolo de răutatea unor astfel de afirmaţii, ele conţin o doză mare de neadevăr. Este suficient să privim textele din Triod sau Penticostar,[2] să le ascultăm cu inima şi mintea deopotrivă, este suficient să îngăduim credincioşilor să asculte rugăciunile Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii – astfel încât acestea să nu rămână, după spusa Părintelui Alexandru Schmemann, nişte „continente euhologice scufundate”,[3] pentru ca o astfel de acuză să fie eliminată, cultura teologică pe care o câştigă un credincios din astfel de texte – desigur, în articularea lor cu textele Vechiului Testament (prezent mai ales prin Paremiile Vecerniilor) şi ale Noului Testament (cu Evanghelii şi Apostol) – lecturi obligatorii în toate formele de slujire ortodoxă a Dumnezeului celui Viu – fiind cu adevărat remarcabilă. Un exemplu în acest sens, desigur teodidact dar şi autodidact în mare parte, a fost pentru Ortodoxia contemporană Părintele Ilie Cleopa, a cărei „pregătire la oi” sau în „universitatea pădurii” a conţinut, în mare parte, cărţile de slujbă ale Bisericii Ortodoxe.[4]

Citeste mai departe…