Lumină de om şi de neam românesc

Cuvântare rostita la înmormântarea Părintelui Atanasie, la Mănăstirea Petru Vodă, în data de 4 martie 2008.

Părinte Atanasie, lumină de om şi de neam românesc, iată, a sosit clipa despărţirii. Cine de cine se desparte, Părinte?

Căci nu despre tine am să vorbesc, ci am să vorbesc cu ti­ne. Se despart viii de morţi… Cine este viul şi cine este mortul? Mi-ai spus într-o zi, în chilie, că cineva ţi-a spus: „Viule!”. Nu ţi-,i spus: „Monahule!”. Aşa vin şi eu şi spun: Viule întru Domnul, ce tristâ-i clipa despărţirii!… „Ce rău îi pare sufletului după trup, arunci când vine clipa despărţirii!”… Dar tu. Părinte, eşti sufletul şi noi suntem trupul. Căci tu eşti Viu întru Domnul şi morţi suntem noi… Am văzut…, am văzut cum ai înfruntat moartea, dar mai întâi am văzut cum ai înfruntat viaţa…

Ai închis ochii, Părinte, dar nu i-ai închis înainte de a ni-i lumina nouă. Şi eu ştiu că n-ai murit, pentru că eşti Viu întru Domnul. „Cel ce crede în Mine, deşi va fi ji murit, viu va fi, iar la judecată nu va veni, căci s-a mutat de la moarte la viată”. Deci, Viule întru Domnul, Părinte Atanasie, eu am ştiut că n-ai murit, am ştiut doar că ai murit cu mult înainte pentru lumea aceasta. Când ai murit tu. Părinte Atanasie? Ai murit atunci când lumea aceasta ţi-a pus cătuşe la mâini şi la picioare, la mâinile şi la picioarele tale de copil nevinovat. Când te-au închis în puşcării, atunci ai murit pentru lume…

De ce te-a închis lumea aceasta, Părinte? Pentru că ţi-ai iubit neamul şi l-ai iubit pe Dumnezeu. Atunci pesemne că sufletul tău a murit pentru lume, dar tot atunci sufletul tău a înviat pentru Dumnezeu, căci, în celula neagră în care erai în­chis, fiii risipiţi şi fiii smintiţi ai acestui neam îi chinuiau pe fiii lui credincioşi. Ce-ai putut, tu, Părinte, să găseşti, decât lumina lui Dumnezeu? Ce-ai putut, tu. Părinte, să găseşti în torturile cumplite pe care populaţia satanizată a României le făcea popo­rului român creştin, decât mila lui Dumnezeu? Cine venea la tine în celulă, Părinte, să te mângâie? Cine venea, Părinte, la tine să te întărească? Venea Iisus…

La fraţii tăi creştini, Iisus a coborât în celulă, cum spunea fratele tău de suferinţă şi credinţă, Radu Gyr. Restul poporului tău unde era, Părinte?

Eu ştiu când ai murit, şi de aceea spun: Viule Părinte întru Domnul, ai închis ochii, dar nu înainte de a ni-i deschide nouă, pe care ne laşi în această lume.

Te-am cunoscut în această mănăstire. Te vedeam printre monahi, ca o lumânare vie, şi, când m-am apropiat de tine, mi-am dat seama că tu erai făcut din rugă… Era rugăciunea aceea tainică, pe care ţi-ai purtat-o în inimă, ca să zdrobeşti zidurile închisorii. Te-am văzut păzind mănăstirea, ca să nu se risipeas­că sufletul românesc hăituit în ţară, te-am văzut în această ce­tate creştină, ridicată de Părintele Iustin Pârvu, ca să păzească

îmi va fi dor, Părinte, îmi va fi dor de inteligenţa ta, de li­bertatea ta nefirească, în acest ghetou în care încă stăm. Ce li­bertate nefirească aveai… îmi şopteau doctorii de-o boală cum­plită care te-a cuprins şi murmurau cu frică – căci toţi se înfri­coşează în faţa morţii. Iar tu îmi spuneai: „Sufăr de închisoare. Dan Puric, nu sunt bolnav de boală!”. Şi eu vedeam că sufereai de neam distrus, de ţară umilită.

Unde te duci tu, Părinte, şi unde ne laşi pe noi?… Tu, Pă­rinte, abia acum ţi-ai găsit locul, căci groapa ce te-aşteaptă nu poate să te îngroape. Groapa ce te-aşteaptă nu va îngropa nici măcar un trup, ci va îngropa un bulgăre de suferinţă si de durere. încă un suspin va înghiţi pământul românesc plin de suferinţă. Trupul tău se va transforma în ţărână, dar va fi ţărână care ne iubeşte şi va fi cărămidă vie a acestei mănăstiri, aşa cum dincolo de râu mai este o cărămidă vie[1], care a refuzat să fie îngropată în alte părţi şi pe pământ străin, şi a vrut să fie temelie pentru această cetate ortodoxă. Acolo te duci tu, Părinte, ca să fii cără–midă vie pentru această mănăstire şi pentru acest neam. Ţi-ai iubit neamul. Rar mi-a fost dat să văd un om prin care să trăiască ţara atât de viu, rar mi-a fost dat să văd un om care păstrează în el o inimă de voievod! Cum se refugiază câteodată sufletul unui neam în inima unui om…

La tine, Părinte, am venit ca să întreb: „Ce facem acum, când identitatea noastră ca neam e din nou pusă în lanţuri, cum să discutăm, Părinte, cu cei care ne atacă credinţa? Ce dialog să avem?”. Şi îmi aduc aminte că te-ai uitat la mine şi mi-ai spus: „Acelora care calcă neamul şi care calcă credinţa, să le spui atât: marş de aici!”. M-ai învăţat demnitatea. Te-am văzut cum ai blestemat demonul, ca răul să nu intre în neamul românesc. M-ai învăţat să nu stau de vorbă cu răul.

Unde te duci tu, Părinte? Te duci la viii tăi, la fraţii tăi de credinţă, care s-au jertfit pentru neam şi ţară. Te duci la voie­vozii noştri şi te duci la sfinţi, ca să le spui că suntem un neam de neînvins, că ne-a umilit istoria, dar ne-a înălţat credinţa în Iisus Hristos. Acolo te duci, Părinte! În sfârşit, între ai tăi!

Eu ştiu că un monah se roagă lui Dumnezeu tot timpul. Eu te-am văzut pe tine, Părinte, rugându-te şi când mergeai prin mănăstire… Când îi priveai pe oameni!

Îmi va fi dor, Părinte, de tine, de inteligenţa ta nefirească şi de libertatea ta nefirească, într-un neam care şi-a uitat liber­tatea, într-un neam care nu mai vrea să judece. îmi va fi dor de tine, Părinte, de delicateţea ta, dar şi de forţa ta extraordinara.

Ce poţi tu, ţărână neputincioasă, să acoperi? Vei putea în­gropa lumina veşnică a lui Dumnezeu? Căci lângă tine, Părinte, am văzut neputinţa morţii, am văzut frica ei. Ce demn ai în­tâmpinat-o, ca tot neamul acesta! Nu ţi-a fost frică o clipă, pentru că tu ai văzut-o demult prin puşcării. Şi ai murit atunci prin închisori. Câte nopţi de groază ai petrecut, Părinte, plângând pentru neamul ăsta?Câte torturi ai vâzut, Părinte, şi ai suferit?Cum ai văzut întregul neam torturat, floarea acestei ţâri? Tot tineretul şi tot ce-am avut mai bun în ţară, tu i-ai văzut chinuiţi şi nu te-ai lăsat! Ai mărturisit credinţa în plin iad! Şi-atunci cămaşa sufletului tău s-a sfâşiat de durere şi-ai murit pentru noi Aceasta este boala care te-a răpus. Monahul nu ia nimic cu sine.Ia doar ce are pe el.

În chilia ta vom găsi medicamentele cu care ai ajutat pe monahii de aici şi pe cei care veneau să-ţi ceară ajutor. Medicamente pentru trup şi pentru suflet. În chilia ta vom găsi cărţi, vom găsi o cruce, dar nimeni nu va găsi ce voi găsi eu… Monahii nu iau nimc cu sine. Acestea sunt ale mănăstirii. Părinte, te vom duce acolo, la ţărâna aceea neputincioasă, ca tu să fii cărămidă a mănăstirii, iar eu mă voi întoarce în acea noapte tristă, pe care tu ai traversat-o pe punţi de lacrimi, cu dragoste în inimă pentru ţara aceasta chinuită. Şi-ţi voi lua un lucru pe care l-ai ascuns lumii, pe care nu l-ai arătat nimănui, dar care ţi-a dat tărie, pe care îl păstrai nu ca să te răzbuni, ci ca să nu uiţi de izbăvirea pe care ţi-a dat-o Hristos. Am să vin, Părinte, într-o noapte şi am să iau cătuşele pe care le ţineai sub pat şi am să le zdrobesc.

Dumnezeu să te odihnească în odihna lui sfântă, lumină de om şi de neam românesc, căci eu neodihnit o să fiu până cînd acest popor nu va fi liber!…

Fragment din cartea Cine Suntem – de Dan Puric, Editura Platytera 2008

Vezi si:

• Priviti la esenta lucrurilor – Monahul Atanasie (Petru Voda)
• Alte conferinte si articole cu Dan Puric pe blogul Agnos.