Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori[1]

Părintele Moise de la Oaşa

fragment din cartea Din temniţe spre sinaxare

Despre cartea aceasta, Sfântul închisorilor, s-a spus că este scrisă de mine. S-ar putea înţelege că eu sunt autorul cărţii. Se impune o precizare: nu sunt autor, sunt coordonator de mărturii; în proporţie de poate 80% este vorba de mărturii despre Valeriu Gafencu, unele dintre ele luate din cărţile care s-au publicat, iar altele inedite. Eu am încercat doar să leg aceste mărturii şi să le pun cap la cap.

Poate că ar fi interesant aşa, în două vorbe, să vă spun cum s-a ajuns la ideea acestei cărţi, pentru că niciodată nu m-am gândit că voi fi pus în situaţia de a scrie o carte. Cu mult înainte de a merge la mănăstire, mi-a căzut în mână o carte despre închisori, Fenomenul Piteşti, scrisă de Virgil Ierunca. N-avea nicio legătură cu Biserica, dar am fost foarte impresionat de suferinţa celor de acolo; acesta a fost primul contact.

Şi apoi, după un timp, înainte de a merge la mă­năstire, tot aşa, cu vreun an înainte, am citit cartea părin­telui Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, ceea ce aş putea să spun că a fost primul contact cu Valeriu Gafencu, în sensul că mi-a rămas în minte că uite, în temniţele comu­niste a fost un om pe care părintele Nicolae Steinhardt îl punea printre sfinţii închi­sorilor. Aşa îl şi numeşte, parcă, pe Valeriu Gafencu – unul dintre Sfinţii închisorilor. Şi mi-a rămas gândul acesta în cap şi evlavia aceasta, înţelesul acesta, fără să-i reţin chiar numele. Pe urmă, încet-încet, la mănăstire am găsit multe cărţi în care se făcea referire la el, cum e cea a lui Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată şi altele. Şi am simţit o dragoste deosebită şi am avut tot timpul convingerea că este sfânt, chiar dacă nu este canonizat.

Citeste mai departe…